ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1152/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 05 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată, a solicitat instanței: 1. obligarea pârâtului la plata sumei de 161,04 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016, pentru unitatea nedeclarată; 2. obligarea pârâtului la plata sumei de 997,11 RON (cu TVA inclus) înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 31.10.2018; 3. obligarea pârâtului la plata sumei de 454,63 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 2, calculate la remunerația fără TVA, conform dispozițiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 și ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 2 al acțiunii; 4. obligarea pârâtului să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; 5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1166, art. 1349 și urm. din C. civ., cele ale Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și a drepturilor conexe, cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), inclusiv cu forma republicată la data de 14 iunie 2018 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018, Deciziile ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 10/2016 și nr. 120/2016, ca norme de aplicare.

Prin sentința civilă nr. 738 din 11 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 132 RON (fără TVA) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016, pentru unitatea nedeclarată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 865 RON (fără TVA) înmulțit cu 3 reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 31.10.2018 precum și la plata sumei de 454,63 RON cu titlul de penalități calculate la suma de mai sus până la data de 22.11.2018 și în continuare până la recuperarea integrală a sumei; a respins capătul de cerere având ca obiect obligația de a încheia autorizații/licențe neexclusive; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 977 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv, 857 RON onorariu avocat, 100 RON taxă timbru și 20 RON informații ONRC.

Prin decizia civilă nr. 151 A din 25 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva sentinței civile nr. 738 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 iunie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 9.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii excepției necompetenței teritoriale și materiale a instanței de fond și trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor sau Judecătoria Oradea, iar în subsidiar, respingerea pretențiilor reclamantului, ca fiind netemeinice și nelegale, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În argumentarea motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

Din această perspectivă, a apreciat că competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Oradea, instanță în circumscripția căreia se afla sediul pârâtului, având în vedere dispozițiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ. și cele ale art. 207 din Legea/1996, precum și faptul că pretențiile reclamantului se situează sub pragul valoric de 200.000 RON.

Totodată, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate și prin prisma dispozițiilor art. 1071 din C. proc. civ. în ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București în considerarea prevederilor art. 107 din C. proc. civ. și a celor ale art. 207 din Legea/1996.

Astfel, a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București și declinarea cauzei în favoarea Tribunalul Bihor, instanța competentă teritorial a soluționa cauza având în vedere că sediul recurentului-pârât este în Haieu, județul Bihor.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate este nelegala citare a recurentului-pârât în condițiile în care citațiile din prezentul proces nu i-au fost comunicate la adresa din Haieu, str. x, comuna Sânmartin, împrejurare care l-a privat de dreptul de a formula apărări.

Cu referire la dispozițiile art. 153 alin. (1), art. 155 alin. (1) pct. 3, art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., a precizat că declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum, iar invalidarea actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripțiilor egale se produce din chiar momentul ivirii nulității și nu din momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția sa procedurală.

Or, nelegala citare a condus la imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, fapt ce i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor pronunțate, conform art. 177 alin. (2) din C. proc. civ., vătămarea rezidă și din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, și anume dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.) și contradictorialitatea (art. 14 din același act normativ), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanța de judecată, părțile litigante și ceilalți participanți la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate vizează faptul că instanța de apel nu s-a raportat la Contractul nr. x/07.07.2010 și la actele adiționale la acesta, încheiate cu furnizorul de servicii de comunicații electronice C., cu sediul în București, str. x nr. .75, D., Faza I, câtă vreme art. 4.1 din Contract menționează că utilizatorii (adică și pârâtul prin încheierea contractului cu C.) înțeleg că toate drepturile de autor și drepturile conexe, fără a se limita la programele de calculator, aparțin C..

Cu alte cuvinte, utilizatorul declară și înțelege că nu va folosi informațiile și materialele protejate decât în scopul utilizării platformei și conform condițiilor din contractul de utilizare, toate obligațiile privind dreptul de autor furnizate de acesta sunt în sarcina furnizorului.

Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate prin prisma aplicării greșite a normelor de drept material se referă la aprecierea instanței de apel în sensul că în cauză este vorba de o creanță certă, că remunerația are caracter forfetar și se aplică pentru întreaga unitate.

În opinia recurentului, pretențiile reclamante sunt neîntemeiate atâta timp cât din contractul cu C. reiese că în B. sunt instalate televizoare în 6 camere, iar imaginile sunt transmise prin televiziune prin cablu în baza unui contract încheiat cu C., distribuitor autorizat de programe digitale și analoge, așa încât apreciază că este exonerat de la plata sumelor datorate reclamantului.

La data de 23 iulie 2020, intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității cererii de recurs, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât aceasta nu este semnată de avocat, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că primul motiv de nelegalitate al deciziei recurate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează existența unor motive contradictorii sau străine de cauză, fiind argumentat prin prisma soluțiilor pronunțate de instanța de apel cu privire la excepțiile invocate de recurent.

Cu referire la dispozițiile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de apel, în mod corect, a reținut faptul că în fața Tribunalului București, recurentul nu a formulat întâmpinare, deși a fost legal citat la sediul social indicat în extrasul ONRC și nici nu a ridicat vreo excepție la primul termen de judecată la care ambele părți au fost legal citate.

Recurentul a invocat excepțiile necompetenței materiale și teritoriale direct în apel, astfel că, în considerarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel în mod corect a constatat că este decăzut din dreptul de a le mai invoca.

Al doilea motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost justificat de recurent prin prisma faptului că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește necompetența materială și teritorială a Tribunalului București, însă ambele excepții au fost tardiv formulate, aspect constatat în mod corect de către instanța de apel.

Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material care vizează citarea recurentului, instanța de apel a constatat faptul că citarea acestuia s-a efectuat la adresa indicată în extrasul ONRC, iar o eventuală eroare în ceea ce privește adresa sediului social poate fi remediată numai de către recurent, fără ca acest aspect să poată fi opus terților.

A arătat că instanța de apel a analizat contractul încheiat cu C., reținând că suma plătită către acesta nu acoperă remunerația datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental, întruct clauza invocată din contractul încheiat cu operatorul de cablu se referă la propriile programe ale C. și nu la drepturile conexe aferente conținutului audiovizual retransmis asupra cărora acesta nu are niciun drept.

A precizat că Metodologia stabilește o remunerație forfetară calculată pe lună pentru întreaga unitate și nicidecum pe camere, iar pentru acest motiv, calculul remunerației nu se face în funcție de numărul aparatelor de TV, cum în mod eronat a susținut recurentul.

La data de 10 august 2020, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea nulității recursului pentru nesemnare, arătând că a depus un exemplar al recursului semnat și ștampilat de avocat, iar pe fondul recursului, a reiterat aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, formulate prin cererea de recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., la data de 13 ianuarie 2021, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, fixând termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii extraordinare de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate în sensul în care cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ. și cele ale art. 207 din Legea/1996, precum și faptul că pretențiile reclamantului se situează sub pragul valoric de 200.000 RON, apreciind că revine competența de soluționare a cauzei Judecătoriei Oradea, instanță în circumscripția căreia se află sediul recurentului-pârât, și anume sat Haieu, județul Bihor.

Înalta Curte observă că argumentele expuse în motivarea recursului nu vizează considerentele deciziei atacate, nefiind explicitate deficiențele constatate de recurent în modalitatea de expunere a raționamentului juridic de către instanța de apel în sensul caracterului contradictoriu ori străin de natura cauzei al argumentelor oferite în sprijinul acesteia, ci se rezumă la a susține temeinicia excepției necompetenței materiale a primei instanțe, care nu a făcut obiectul analizei instanței de apel atâta timp cât s-a apreciat că excepția trebuia invocată, în condițiile legii, la instanța a cărei necompetență a fost reclamată.

Or, recurentul-pârât nu a înțeles să invoce această excepție în fața Tribunalului București, care a soluționat cauza în primă instanță, ci la un moment la care era deja decăzut din acest drept procesual, față de prevederile art. 130 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., și anume prin cererea de apel.

Date fiind considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este invocat în mod formal, simpla nemulțumire a părții în lipsa unor argumente care să se raporteze la considerentele deciziei recurate nefiind suficientă pentru conturarea cadrului legal, care să permită o analiză a motivului de recurs evocat.

În aceleași coordonate se situează și critica cu referire la aplicarea greșită a normelor de drept material (în realitate de drept procesual) în ceea ce privește aceeași excepție, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate trece la analiza acesteia în condițiile în care s-a apreciat definitiv că excepția necompetenței materiale nu a fost invocată în termenul de decădere.

Printr-o altă critică recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 107 și cele ale art. 1071 din C. proc. civ. raportat la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București în considerarea sediului recurentei-pârâte (sat Haieu, județul Bihor), care ar determina instanța competentă a soluționa prezenta cauză, anume Tribunalul Bihor.

Din această perspectivă, se reține, sub un prim aspect, că prevederile art. 1071 din C. proc. civ. reglementează procedura de verificare a competenței internaționale și ca atare nu au legătură cu cauza de față. Mai mult această critică nu poate fi formulată direct prin intermediul recursului, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod în sensul în care niciun motiv de recurs nu poate fi exercitat omisso medio, cu excepția motivelor pentru care însăși legea prevede că pot fi invocate direct în recurs.

Referitor la susținerea privind nelegala interpretare a art. 107 din C. proc. civ. este de reținut că sunt aplicabile aceleași considerente expuse mai sus legat de excepția necompetenței materiale, întrucât și cu privire la excepția necompetenței teritoriale instanța de apel a reținut că nu a fost invocată în termen, considerente care nu au fost criticate în recurs.

Cu referire la neregularitățile de ordin procedural, care vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a dezlegat în mod nelegal criticile referitoare la lipsa de procedură în fața primei instanței și imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, fapt ce ar determina antrenarea vătămării procesuale pentru recurent, potrivit celor prevăzute art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Analizând înscrisurile și lucrările aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a reținut că procedura de citare a recurentului-pârât s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, având în vedere că a fost citat, în condițiile art. 153 raportat la art. 155 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., la sediul social înscris în extrasul Oficiului Național al Registrului Comerțului nr. x din 27 noiembrie 2018, anexat cererii de chemare în judecată, și anume sat Haieu, comuna Sânmartin, nr. 105, județul Bihor.

Instanța de apel a reținut corect că o eventuală eroare la înscrierea sediului social sau modificarea acestuia ulterior înscrierii nu se circumscriu unui viciu de procedură, în modalitatea relevată de recurent, fiind imputabile acestei societăți. Relevante sunt și dispozițiile art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă."

În plus, Înalta Curte observă că potrivit procesului-verbal de înmânare a citației emise pentru termenul de judecată din 11 aprilie 2019, întocmit la data de 12 martie 2019, factorul poștal a consemnat că destinatarul a fost găsit la sediu, însă a refuzat primirea actului de procedură, fiind depus la cutia poștală, așa cum impun dispozițiile art. 163 alin. (3) din C. proc. civ., tot astfel fiind realizată și comunicarea hotărârii pronunțate de prima instanță.

Realitatea celor menționate de factorul poștal nu a fost contestată de către recurentul-pârât în fața instanțelor de fond, așa încât se bucură de prezumția de adevăr, în condițiile art. 164 alin. (4) din C. proc. civ.

În consecință, este nefondată această critică.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva neanalizării Contractului nr. x/07.07.2010 și a actelor adiționale la acesta, încheiate cu furnizorul de servicii de comunicații electronice C., în condițiile în care art. 4.1 din Contract ar menționa că toate drepturile de autor și drepturile conexe aparțin acestei societăți.

În acest punct, se reține că o astfel de analiză a fost realizată prin decizia recurată, astfel:

"acest abonament are ca obiect furnizarea serviciilor de transmitere a programelor radio și TV, el neincluzând și remunerația cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate public prin intermediul acestor programe, astfel încât această apărare nu poate fi primită.

Clauza contractuală invocată de apelant privește drepturile conexe aferente programelor proprii, produse chiar de furnizorul de servicii, și nu se poate referi la restul conținutului audiovizual difuzat pe canalele TV incluse în pachetul de servicii, asupra cărora C. nu are vreun drept".

Recurentul nu a criticat, prin raportare la aceste considerente ale instanței de apel, legalitatea acestui raționament.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel când a considerat că remunerația are un caracter forfetar și se aplică pentru întreaga unitate.

În cadrul acestei critici, s-a susținut că trebuia să se aibă în vedere faptul că B. dispune de 6 camere cu televizoare, iar potrivit contractului încheiat cu C., imaginile sunt transmise prin televiziune prin cablu de către un distribuitor autorizat de programe digitale și analoge, care preia obligațiile de plată. Acest fapt duce la exonerarea sa de la plata sumelor datorate reclamantului.

S-a mai susținut că reținerea greșită a numărului aparatelor TV ca fiind 10 în loc de 6, situație stabilită pe baza unor presupuneri în lipsa unui control efectuat de reprezentantul reclamantei, face ca suma calculată de reclamantă să fie eronată.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Așa cum a reținut corect instanța de apel, Metodologia aplicabilă pe sursa comunicare publică în scop ambiental, opozabilă recurentului-pârât, conform legii, stabilește pentru acest tip de utilizare o remunerație forfetară (sumă fixă) pentru întreaga unitate, independent de numărul de aparate TV. Or, din acest punct de vedere, extrasul emis de Ministerul Turismului, actualizat la data de 23 noiembrie 2018, relevă faptul că recurenta administra un număr de 10 camere.

Împrejurarea că recurentul-pârât are deja încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicații electronice cu firma C., contract ce are ca obiect furnizarea serviciilor de televiziune pentru pensiunea turistică B., așa cum s-a reținut în cadrul analizării motivului de recurs anterior, nu-l poate exonera de plata remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publice în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul vizual, întrucât abonamentul nu include remunerația cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate public prin intermediul programelor furnizate de C..

Clauza la care a făcut trimitere reclamantul aflată la punctul 4.1 al contractului încheiat cu C. reprezintă o declarație a utilizatorului serviciilor furnizate de C. că toate drepturile de autor și conexe drepturilor de autor (programe de calculator, informații pe materiale protejate) aparțin C..

Astfel, reprezintă o conștientizare a utilizatorului că nu poate folosi aceste drepturi decât în limita și condițiile contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatului-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM (în prezent E.) suma de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform extrasului bancar 3244 din 28 ianuarie 2021 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.