ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2427/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/3/2019 din data de 26 iunie 2019 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: (1) obligarea pârâtului la plata triplului sumei de 5284.50 lei (la care se adaugă TVA)/6296.55 lei (cu TVA inclus), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.07.2016 și până la data de 30.06.2019, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM; (2) obligarea pârâtului la plata triplului sumei de 2913,37 lei ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 31.05.2019, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 10/2016 și Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acțiunii; (3) obligarea pârâtului să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerț/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; (4) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 369/19 mai 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 2691 lei cu titlu de despăgubiri și să încheie cu reclamantul autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate, fiind respinsă în rest cererea. Totodată s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1327 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1636A/25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. A S.R.L., s-a anulat în tot sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre judecare în primă instanță la Tribunalul Hunedoara.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Hunedoara: Prin sentința civilă nr. 1274/2022, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată și, în consecință: A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2691 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 15 decembrie 2016 – 28 februarie 2017 și în perioada 15 decembrie 2018 – 28 februarie 2019. A obligat pârâtul să încheie cu reclamantul autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spațiile administrate. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1327 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia: Prin decizia civilă nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1274/2022 pronunțate de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate. Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, sub aspectul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează comunicarea publică a unei opere, respectiv art. 20 din Legea nr. 8/1996, deciziile O.R.D.A. nr. 10/2016 și 120/2016, cât și răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.). Recurenta-pârâtă a arătat că, din ansamblul probator administrat de către instanța de fond, rezultă fără echivoc faptul că pârâta nu are calitatea de utilizator în sensul legii, că nu realizează o comunicare publică a unor opere, precum și faptul că reclamanta nu dovedit că s-ar fi distribuit opere pentru care ea este îndreptățită să solicite plata vreunor drepturi. Calitatea de pretins utilizator a pârâtei nu a fost analizată de către instanța de apel prin prisma art. 20 din Legea 8/1996, instanța neindicând cum a realizat comunicarea publică, atunci când a stabilit că pârâta are calitatea de utilizator; instanța de apel a reținut doar că simplul fapt al deținerii de televizoare care pot fi folosite oricând de turiști intră sub protecția legislației în materia drepturilor de autor și conexe. Recurenta-pârâtă a susținut că, din cuprinsul art. 20 din Legea nr. 8/1996, reiese că simpla deținere a unor receptoare TV nu echivalează cu o comunicare publică în sensul legii; instanța nu a stabilit că a avut loc efectiv vreo comunicare publică a niciunui tip de operă. Recurenta-pârâtă a invocat jurisprudența CJUE (C-135/10) și a arătat că în cazul de față nu a existat intenția din partea pârâtei să atragă clienți prin comunicarea de opere, iar difuzarea nu are nicio repercusiune asupra veniturilor societății întrucât orice client își poate utiliza propriile aparate fără să aibă nevoie de aparatele TV din unitate. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 3166/2014) a statuat că “instanța nu poate să prezume o creștere și o mai bună imagine a pârâtei în relația sa cu clientela, datorată comunicării fonogramelor, fără o dovadă efectivă”. În speță, instanța de apel, cu încălcarea normelor sus-citate și fără a se administra nicio probă în acest sens, a stabilit că existența internetului WI-FI și a televizoarelor smart cu recepție canale TV, reprezintă o modalitate de atragere a clientelei și de obținere a unor venituri suplimentare Acest lucru rezultă și din actele depuse la dosar de către reclamantă, care la data verificării în teren a locației a constatat că restaurantul era închis, așa cum rezultă chiar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Recurenta pârâtă a mai susținut că nu are calitatea de utilizator nici în sensul deciziilor ORDA nr. 10/2016 și 120/2016, întrucât nu realizează acte de comunicare publică a vreunei opere, simpla deținere a unor aparate TV neechivalând cu operațiunea de comunicare publică a vreunor opere. În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a art. 1349 și urm. C. civ., a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere, având în vedere că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită, neavând calitatea de utilizator, iar pe de altă parte nu s-a dovedit prejudiciul în cauză, având în vedere că nu s-a stabilit tipul de opere comunicat public. Recurenta-pârâtă a arătat că nu s-a stabilit dacă au fost comunicate public opere din repertoriul gestionat de CREDIDAM, pe care pârâta nu îl cunoaște și nici nu i s-a adus la cunoștință. Recurenta-pârâtă a susținut că au fost încălcate prevederile legale care reglementează libertatea contractuală, neexistând temei legal care să permită instanței să oblige la încheierea unui contract cu unul dintre organismele de gestiune colectivă, în condițiile în care există mai multe asemenea organisme acreditate de către ORDA, soluție care se opune principiului libertății de voință care guvernează materia contractuală, reglementat de art. 1166 C. civ.

Apărările formulate în cauză: În termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de inițierea demersului judiciar. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, prin cererea de recurs pârâta a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996 și a art. 1349 C. civ., întrucât simpla deținere a unor aparate TV nu îi conferă calitatea de utilizator, comunicarea publică nefiind reținută corect de către instanță, astfel că nu a săvârșit o faptă ilicită. Cum criticile recurentei-pârâte tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Întrucât sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C .proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a antrena o devoluțiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond. Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, care are în vedere situațiile în care instanța, deși a apelat la textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții legale, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că aspectele de fapt referitoare la închiderea restaurantului, precum și cele privind apartenența operelor difuzate la repertoriul gestionat de reclamantă nu au fost valorificate mai întâi în apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului și nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privința lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare. O altă critică pe care se axează recursul privește împrejurarea că simpla amplasare a unor televizoare în incinta unității turistice nu dovedește realizarea actelor de comunicare publică. Pe de o parte, criticile expuse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, nu pot fi cercetate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii prin prisma modului în care au fost stabilite elementele de fapt ale cauzei. Instanța de apel a reținut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 și al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, deținând spații în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă - autorizarea funcționării și clasificării cu 4 stele încă din 2015 a unităților deținute de către pârâtă, respectiv Vila B și restaurant B, situate în zona de agrement C, jud. Hunedoara, raportat la Ordinul nr. 65/2013 al Ministerului Economiei – Autoritatea Națională pentru Turism care prevede că o pensiune de 4 stele este obligată să dețină televizor în spațiile comune și în fiecare cameră cu recepție canale TV, planșele fotografice printate de pe site-urile de rezervări de pe x.ro, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară a utilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, prezumție care nu a fost răsturnată de către recurentă. Pe de altă parte, față de situația de fapt reținută de instanța de apel, dată fiind prezența unor aparate apte să comunice public opere muzicale și prestații artistice purtătoare de drepturi conexe, Înalta Curte consideră relevantă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și Attorney General, care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE. Curtea de Justiție a Uniunii Europene „a subliniat, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În lipsa acestei intervenții, acești clienți, deși se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menționate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată”. Anterior, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C‑306/05 SGAE, Curtea afirmase că este lipsită de relevanță apărarea pârâtului din acea cauză în sensul că utilizatorii nu ascultau efectiv fonograme, curtea considerând relevantă punerea la dispoziția lor a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele. De altfel, în cauza C-162/10, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut și că utilizatorul care folosește dispozitive ce difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de „utilizator” care realizează o „comunicare publică” a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Așadar, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și C., instanța de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spațiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziția clientelei a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele și nu dovedirea folosirii lor efective. Așadar, în speță s-a făcut dovada utilizării, iar tipul de utilizare dovedită constituie comunicare publică în sensul legii. Nu este fondată nici critica prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1349 C. civ., pe care s-a întemeiat demersul judiciar inițiat de reclamantă, de vreme ce nu a fost probată una dintre condițiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită). Potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ., „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar conform prevederilor art. 1357, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Din conținutul prevederilor legale mai sus amintite, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite. Deși recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, nu este îndeplinită prima condiție a răspunderii civile delictuale, mai precis, sub aspectul existenței unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul cererii de recurs se referă la chestiuni grefate pe neprobarea caracterului ilicit al faptei imputate, prin care se tinde la o reapreciere a situației de fapt deduse judecății și nu pe o interpretare a normei legale evocate, însă o atare evaluare excedează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate și nu legalitatea sa, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, nu poate fi reținut un aspect de nelegalitate în privința concluziei instanței de apel în sensul că fapta pârâtei de a comunica public prestații ale artiștilor interpreți, fără a solicita în prealabil autorizația/licența neexclusivă în calitate de utilizator, desfășurând activitatea fără a achita remunerațiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condițiile art. 1349 C. civ. Astfel, prin desfășurarea activității în cadrul pensiunii, activitate ce implică și comunicarea publică de fonograme, fără a achita remunerațiile aferente și fără a fi emisă autorizația licență neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligațiile legale invocate de reclamantă prin acțiune, respectiv, de a solicita și obține autorizația/licența neexclusivă și de a achita remunerațiile stabilite prin metodologii. De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condițiile obținerii autorizației/licenței neexclusive și plății remunerației datorate potrivit legii și metodologiei aplicabile, cuvenite artiștilor interpreți, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 106 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare. În ceea ce privește decizia instanței supreme pe care recurenta-pârâtă a evocat-o cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reține că aceasta nu poate constitui un reper de evaluare a legalității deciziei atacate ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, întrucât practica judiciară nu constituie de , potrivit art. 1 C. civ., instanța de judecată fiind suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate. Recurenta-pârâtă a susținut că au fost încălcate prevederile legale care reglementează libertatea contractuală, neexistând temei legal care să permită instanței să oblige la încheierea unui contract cu unul dintre organismele de gestiune colectivă, în condițiile în care există mai multe asemenea organisme acreditate de către ORDA, soluție care se opune principiului libertății de voință care guvernează materia contractuală, reglementat de art. 1166 C. civ. Se observă că recurenta pârâtă și-a circumstanțiat critica prin invocarea împrejurării că există mai multe organisme acreditate de către ORDA pentru colectarea remunerațiilor, nefiind legală obligarea sa la încheierea contractului cu unul dintre aceștia, susținerea astfel precizată neputând fi primită în contextul legislativ aplicabil speței. Astfel, întrucât recurenta pârâtă realizează activitatea de comunicare publică în scop ambiental, intimata reclamantă are obligația legală de a-i solicita, în calitate de utilizator, plata de remunerații echitabile pentru artiștii interpreți sau executanți, reprezentați de CREDIDAM, pe fiecare sursă în parte. Noțiunea de remunerație unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme iar reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, prin deciziile ORDA nr. 120/2013 și nr. 121/2013 fiind numit colector pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Potrivit art. 98 lit. g) și h) din Legea nr. 8/1996, artiștii interpreți sau executanți au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuțiilor lor, cu excepția cazului în care interpretarea sau execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remunerație echitabilă. Corelativ, în calitate de utilizator, pârâta avea obligația de a semna contractul de licență neexclusivă cu reclamanta în calitatea acesteia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți și executanți și să plătească remunerația compensatorie pentru utilizarea prestațiilor acestora, obligații ce rezultă din prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [art. 162 alin. (1) lit. a), art. 168 alin. (1)]. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 299 A din 1 februarie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în formularea prezentei căi de atac, întrucât aceasta urmează a fi respinsă, Înalta Curte urmează să o oblige la plata către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform extrasului bancar existent la fila 26 dosar.