ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM (în prezent, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM), a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.583 RON plus TVA, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității deținute, în perioada 01.09.2017-31.05.2019; plata penalităților de întârziere în cuantum de 1.133,08 RON calculate până la data de 21 mai 2019, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM (în prezent, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM); a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 RON reprezentând triplul remunerației pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 01.09.2017-31.04.2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare până la achitarea integrală a debitului restant; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 695 RON.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 722 din 08 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.583 RON, reprezentând triplul remunerației pentru intervalul 01.09.2017-31.04.2019 și a respins capătul de cerere referitor la penalități.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 24 din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului; a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 722 din 08 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 1105 din 09 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 RON, reprezentând triplul remunerației aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019, pentru comunicare publică de fonograme, datorată artiștilor interpreți sau executanți; a respins acțiunea pentru rest; cu cheltuieli de judecată.

I.2.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 343 din 28 febrarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 09 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.3. Al treilea ciclu procesual:

I.3.1 Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 906 din 25 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 RON (fără TVA) reprezentând triplul remunerației aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019; a a respins capătul de cerere referitor la penalități; a păstrat în rest sentința; a respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 906 din 24 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 decembrie 2024, sub nr. x/2019**, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 16 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului, anulării sentinței civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, și respingerii cererii formulate de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta A. a arătat că instanța de apel, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., în rejudecarea apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, a păstrat aceeași hotărâre dată în primul ciclu procesual fără a stabili exclusiv în baza probelor existența aparatului TV în spațiul deținut de pârâtă și dacă în perioada la care se referă litigiul și în cadrul activității acesteia desfășurate în acest salon de înfrumusețare exista o comunicare publică aptă de a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreții și executanții în condițiile Legii nr. 8/1996, cu luarea în considerare a dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. 135/2010 B. împotriva lui C..

A menționat că instanța de apel nu a efectuat o abordare individualizată a utilizatorului și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată în raport de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, deși, prin decizia nr. 343/28 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca instanța de apel să stabilească în cel de-al doilea ciclu procesual activitatea efectuată, numărul de persoane ce pot avea acces concomitent sau succesiv la fonogramele difuzate, configurația spațiului utilizat, instanța de apel nu s-a raportat și nu a ordonat probe care să lămurească starea de fapt și de drept existentă și să respecte obligațiile impuse de instanța de control judiciar.

A precizat că instanța de apel nu a verificat dacă clienții acestui salon ce vin pe bază de programare sunt asimilați cu utilizatorii indicați în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene luând în considerare conform susținerilor numărul mic de angajați ce își desfășoară activitatea în ture, prin rotație precum și verificarea efectivă a caracterului lucrativ și avantajul procurat prin analiza tuturor criteriilor.

Instanța de apel s-a limitat a analiza o adresă înaintată de recurentă, la a face supoziții și interpretări excesive, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanța de recurs și fără a se verifica și analiza solicitările acesteia cu privire la obligarea la plata sumei de 2.583 RON reprezentând tripul remunerației aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019.

Nu este incidentă în speță hotărârea pronunțată în cauza C-306/05 SGAE care vizează situația hotelierilor care amplasează în camerele de hotel sau în alte spații astfel de dispozitive, întrucât recurenta nu percepe taxe suplimentare pentru difuzare, iar la salon nu vin persoane interesate pentru acest lucru nefiind vorba de noțiunea de "public" mai ales că nu există o pluralitate semnificativă, elementele indicate în decizia recurată nepermițând asimilarea cu utilizatorii indicați în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Dacă s-ar fi analizat utilizatorul, conform îndrumării date de instanța de control judiciar, s-ar fi constatat că este reprezentat de angajații salonului și nu de clienți, context în care respectiva comunicare se realizează practic independent de voința clienților, aceștia nefiind interesați de comunicarea respectivă.

În speță, nu s-a dovedit că recurenta ar fi comunicat clienților săi opere înregistrate pe fonograme și nici că ar fi solicitat pentru aceasta plata unei taxe de intrare sau că ar avea vreun avantaj. O comunicare publică a unei fonograme există numai atunci când aceasta din urmă ar fi comunicată efectiv într-un loc public sau deschis publicului în fața unei audiențe ori în spații private în fața unui public plătitor numeros.

Recurenta-pârâtă a precizat că lipsește caracterul public, întrucât clienții unui salon de înfrumusețare nu constituie un public, aceștia neavând o dimensiune socială, economică sau juridică autonomă, prestația specifică a salonului, furnizată pe bază de contract, se situează pe primul plan, iar prin muzica și imaginile puse la dispoziția publicului în acest cadru sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită nu se urmărește un scop lucrativ; angajații salonului sunt obligați să respecte drepturile individuale ale clienților săi și nu pot oferi prestații simultan, acesta fiind motivul pentru care clienții respectivi s-ar fi adunat în salon în același timp; clienții nu au plătit o taxă de intrare; calculele referitoare la numărul clienților unui salon de înfrumusețare sunt inexacte; nu există nicio punere la dispoziția publicului.

Nu poate fi reținută concluzia instanței de apel potrivit căreia, dacă o persoană privată ascultă muzică în spații private constituie o comunicare publică, însă nu se poate considera că în cadrul unui astfel de salon este un public ca cel prevăzut în hotărârea pronunțată în cauza C-306/05 SGAE, iar prin excepție, deși nu a existat un televizor raportat la obiectul activității recurentei, nu este posibilă o creștere a clientei ca urmare a unor astfel de difuzări cu consecința creșterii prețului prestărilor de serviciu oferite.

O atare difuzare nu este susceptibilă în sine de a avea o repercursiune asupra veniturilor recurentei, întrucât clienții recurentei vin la salon având ca unic obiectiv înfrumusețarea, astfel că o pretinsă difuzare de fonograme nu este un aspect inerent în practica serviciilor de înfrumusețare, iar clientela nu poate fi receptivă la asemenea difuzări deoarece în salon clienții vin cu programare, nu sunt nevoiți să aștepte, nefiind vorba de o difuzare cu caracter lucrativ.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că nu percepe tarife pentru crearea unui mediu ambiental, ca un hotelier, iar clienții vin cu programare, neexistând în incintă o sală de așteptare pentru crearea unor condiții ambientale, astfel că hotărârea invocată de instanța de apel s-a realizat în mod discriminatoriu contrar celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție și legislația în vigoare.

În opinia recurentei, noțiunea de "comunicare publică" prevăzută la art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 trebuie interpretată în sensul că nu acoperă situația difuzării gratuite de fonograme într-un salon de înfrumusețare, precum cel din acțiunea pendinte în cadrul exercitării unei profesii liberale, în avantajul clientelei, care beneficiază de aceasta independent de voința sa, și, în consecință, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remunerație.

Față de aspectele evidențiate, recurenta-pârâtă a considerat că se găsește în situația anterioară celei ce a determinat casarea cu trimitere, drepturile acesteia devenind iluzorii, deși legislația internă și europeană protejează în mod efectiv aceste drepturi, producând o evidentă inechitate socială și legală prin protejarea culpei reclamantei, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil garantata de art. 6 alin. (1) din Convenție, care înglobează dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, soluția dată în apel, în lipsă de probe, este disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit, iar instanța de apel nu a oferit motive relevante și suficiente pentru justificarea acesteia.

Dacă s-ar fi avut în vedere obligația dispusă prin hotărârile de casare și s-ar fi verificat și analizat prin încuviințarea de probe solicitările recurentei hotărârea cu certitudine ar fi fost alta, beneficiind de egalitatea de arme, deoarece nu au fost stabilite circumstanțele săvârșirii pretinsei comunicări publice apte de a genera plata vreunei remunerații noi față de situația de fapt învederată de reclamantă, care este de natură a produce îndoieli, instanței revenindu-i obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului.

A precizat că referatele înaintate de intimată nu pot avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a fi opus acesteia, suma de bani la care a fost obligată nu poate fi considerată certă lichidă și exigilă nu rezultă dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii și atrage îmbogățirea fără just temei a reclamantei în detrimentul patrimoniului societății pârâte.

Contrar celor menționate în referate nu au existat discuții cu niciun administrator, iar o planșă foto cu un televizor în funcțiune din referatul întocmit la 01 aprilie 2019, nu atestă realitatea, aspect ce poate fi demonstrat cu martori sau chiar printr-o cercetare la fața locului sau orice altă probă.

A arătat că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovada cercetării organelor de poliție în legătură cu sesizarea făcută la 21 decembrie 2017, care ar fi fost în măsură să facă dovada deținerii unui televizor, așa cum s-a susținut de către angajatul reclamantei, și utilizarea fără drept prestațiile artistice în domeniul audiovizualui și a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

Or, în considerarea art. 249 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a făcut dovada celor pretinse prin cererea de chemare în judecată sub nici un aspect pentru a fi îndreptățită să primească sumele contestate, nefiind vorba de un cert lichid și exigibil, după cum a arătat prin întâmpinare.

A menționat că nu a solicitat autorizație/licență neexclusivă, întrucât la punctul de lucru nu se difuzează prestații artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestații artistice din domeniul audiovizual.

A precizat că, în speță, nu este dovedită angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei din perspectiva săvârșirii unei fapte ilicite pentru perioada solicitată în acțiune constând în utilizarea fără drept a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual și a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 și Metodologiei aprobate prin decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, în lipsa oricărei probe.

Condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, iar sub acest din urmă aspect în alin. (2) al art. 1357 C. civ. se arată că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Pentru angajarea răspunderii, însă, este necesar stabilirea în primul rând a faptei ilicite și a vinovăției autorului, adică determinarea poziției subiective a acestuia în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile.

În condițiile în care recurenta a săvârșit o asemenea faptă, iar reclamanta nu a probat efectiv acest lucru, acțiunea sa este neîntemeiată.

Concluzionând, a susținut că prin hotărârea recurată au fost încălcate normele de drept material, aplicându-se un text de lege străin situației de fapt, extinzându-se norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică pe de o parte, iar pe de altă parte s-a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale cu violarea unor principii generale de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 20 ianuarie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți- CREDIDAM a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, contrar celor invocate de către recurenta-pârâtă, a arătat că instanța de apel în mod temeinic s-a aplecat asupra dispozițiilor de îndrumare regăsite în hotărârea instanței de recurs și, la termenul de judecată din 17 aprilie 2024, a solicitat apelantei să prezinte pentru termenul din 25 septembrie 2024, dovezi privind activitatea prestată în cadrul salonului, dovada veniturilor obținute, tipul de activitate și numărul de angajați pe perioada dedusă judecății.

A precizat că pe baza adresei și a informațiilor puse la dispoziția instanței de apel, de către apelantă, aceasta a concluzionat ca se poate stabili că în cadrul salonului administrat de pârâtă, în intervalul de referință, au fost prestate servicii de manechiură, de frizerie și de coafor, apreciind că prestarea de către 3-4 angajați simultan a aceluiași serviciu are drept premisă existența unei cereri serioase din partea clientelei pentru serviciul respectiv.

A menționat că recurenta, la adresa unde funcționeză salonul de înfrumusețare, conform extrasului de la ONRC, din 20 mai 2019, avea autorizată ca și activitate, codul CAEN 9602-Coafură și alte activități de înfrumusețare (acest cod CAEN include atât activitățile de frizerie, coafor, dar și manechiură, respectiv activități de îngrijire corporală), astfel cum a rezultat și din adresa comunicată in rejudecare, de către societatea A..

Totodată, în considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut că activitățile apelantei sunt deschise publicului larg, calitatea de profesionist a apelantei și prestarea serviciilor în exercițiul unei întreprinderi excluzând ideea de grup privat sau dreptul acestuia de a refuza prestarea serviciilor specifice consumatorilor.

A învederat caracterul formal al criticii conform căreia nu s-ar fi dovedit faptul că aceasta ar fi comunicat clienților săi opere înregistrate pe fonograme din moment, de vreme ce prin decizia de casare instanța supremă a dispus ca, în rejudecare, curtea de apel să determine toate elementele specifice activității desfășurate în concret de pârâtă din care să rezulte comunicare publică de fonograme în spațiul deținut de către aceasta prin intermediul aparatului TV, chestiune care a fost analizată, reținând că intimata-reclamantă a probat această situație de fapt, atât prin mijloacele foto de pe pagina de facebook a apelantei pârâre din datele de 02 septembrie 2017 și 16 septembrie 2017, de unde rezultă, în mod nemijlocit, faptul amplasării fizice a aparatului TV în incinta salonului, planșe depuse chiar de societatea pârâtă, în apel, în primul ciclu procesual, cât și prin referatele inspectorilor CREDIDAM, din care rezultă nemijlocit, amplasarea aparatului TV, dar și faptul că acesta era în stare de funcționare la momentul efectuării controlului.

Totodată, a susținut că nemulțumirea recurentei referitoare la valoarea probatorie a planșelor foto și proceselor-verbale (referatele) întocmite de inspectorii CREDIDAM în exercitarea atribuțiilor legale de control din 01 aprilie 2019 și 25 septembrie 2017 nu se constituie într-o critică de nelegalitate, deoarece acest aspect a fost deja tranșat de instanța supremă, prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023.

În plus, prin decizia de casare, s-a apreciat necesar ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze dacă există vreo circumstanță particulară, generatoare a obligației de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, pentru asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar curtea de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că, în cauză, sunt incidente prezumțiile judiciare, acestea având puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

În acest sens, curtea de apel a apreciat că se susține prezumția de comunicare publică, în condițiile în care apelanta a negat doar formal existența televizorului în cadrul salonului, fără a furniza o explicație rezonabilă pentru care TV-ul apare în capturile de ecran în care se constată existența aparatului, în funcțiune ori difuzarea unor programe TV.

O altă critică s-a referit la faptul că recurenta nu ar fi solicitat plata unei taxe de intrare sau că ar fi obținut alte avantaje din difuzarea fonogramelor, aceasta difuzare neavând un caracter lucrativ, însă, în baza probelor administrate, în mod corect curtea de apel a reținut, în rejudecare, că în prezentul litigiu a existat o intervenție pe deplin conștientă a utilizatorului în activitatea de comunicare publică, scopul fiind acela de a crea o ambianță plăcută cu consecințe directe asupra potențialului atractiv al salonului de înfrumusețare.

Televizorul instalat în salonul de înfrumusețare face ca întreaga ședere în locul respectiv al clienților, să creeze acestora o stare de bine, în care îngrijirea personală de calitate nu este singura împrejurare importantă, ci și mediul unde ea se petrece, ambientul prezentând relevanță, așa cum a reținut și curtea de apel, iar comunicarea de opere muzicale cu prilejul prestării acestor servicii constituie o prestare de servicii suplimentară, fiind de natură a aduce un plus de atractivitate acestei unități comerciale, față de altele ce nu oferă această facilitate, procurând în acest fel un avantaj concurențial.

În raport de toate aceste argumente, instanța de apel a apreciat că, în cauză, dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-135/2010 nu sunt incidente.

Nu reprezintă o critică de nelegalitate nici susținerea potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit normeler de drept material, aceasta considerând că s-a realizat aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, s-a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică pe de-o parte, iar pe de altă parte s-a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale cu violarea unor principii generale de drept, în speța de față nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât aceste aspect a fost tranșat prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 07 februarie 2025, prin poștă, în termen legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor privind netemeinicia recursului formulate de intimata-pârâtă CREDIDAM invocate prin întâmpinare, reiterând aspectele deduse judecății prin cererea de recurs cu privire la nerespectarea hotărârii pronunțate de instanța supremă, cu ocazia rejudecării apelului, potrivit art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. 135/2010 B. împotriva lui C., precum și la neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale care să justifice obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 2583 RON + TVA inclusiv reprezentând triplul sumei datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 30 mai 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este reglementat în C. proc. civ. ca o cale extraordinară de atac, care urmărește examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs". Motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de nelegalitate prin identificarea unuia dintre motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs arătat.

Înalta Curte mai reține că, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

De asemenea, art. 489 C. proc. civ., denumit "sancțiunea nemotivării recursului", stabilește că:

"(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului".

În speță, recurenta-pârâtă a pretins, pe de o parte, nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul nerespectării limitelor rejudecării apelului trasate prin decizia de casare a instanței de recurs în ceea ce privește omisiunea abordării individualizate a unui anumit utilizator și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată în raport cu dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-135/2010 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B., de vreme ce instanța de apel a menținut hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual, fără a stabili, în baza probelor, existența aparatului TV în spațiul deținut și dacă în perioada de referință și în cadrul activității desfășurate în salonul de înfrumusețare a existat o comunicare publică aptă de a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreții și executanți în condițiile Legii nr. 8/1996.

Pe de altă parte, a menționat că instanța de apel nu a răspuns obiectivelor trasate prin decizia de casare din moment ce rejudecarea apelului s-a limitat doar la analizarea unei adrese depuse de recurentă, precum și la supoziții și interpretări excesive, cu ignorarea apărărilor părții și fără a ordona probe care să lămurească situația de fapt și de drept existentă în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile formulate se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea de către instanța de apel a unor norme de procedură, respectiv, dispozițiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea deciziilor de casare pentru instanța de rejudecare.

În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează nerespectarea de către instanța devolutivă a dispozițiilor deciziei de casare pronunțate în ciclul anterior se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ceea ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu mai poate repune în discuție dezlegările date problemelor de drept în recurs și nici nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin decizia de casare.

Din acest punct de vedere, pentru a proceda la verificarea criticilor ce reclamă nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul încălcării art. 501 C. proc. civ., instanța supremă consideră util să sintetizeze aspectele asupra cărora instanța de apel era chemată să se pronunțe în rejudecarea căi ordinare a apelului.

Astfel, prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constatând întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. cu privire la neaplicarea corespunzătoare de către instanța de apel a criteriilor regăsite în hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B. și a dispozițiilor deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. - D împotriva deciziei civile nr. 1105A din 09 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, la aceeași instanță de apel.

În evaluarea criticilor formulate de pârâtă împotriva deciziei instanței de apel pronunțate în al doilea ciclu procesual, instanța supremă a avut în vedere decizia nr. 24 din 19 ianuarie 2021, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei împotriva deciziei prin care s-a dispus obligarea acesteia la plata triplului remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că decizia pronunțată în apel nu a fost motivată în lumina exigențelor unui proces echitabil și ale unui tratament procesual egal, în condițiile în care nu au fost analizate criticile aduse de către partea apelantă hotărârii primei instanțe; nu a fost evaluat conținutul înscrisurilor depuse de către reclamantă în justificarea pretențiilor sale, cu toate că apelanta-pârâtă, prin criticile formulate, tindea a demonstra contrariul celor consemnate în procesele-verbale exhibate de reclamantă, iar solicitarea de administrare a unor probe suplimentare în apel nu a fost pusă în discuția părților și nici tranșată de către instanță.

Totodată, instanța supremă a arătat că, în măsura în care se va constata existența aparatului TV în incinta spațiului deținut de către pârâtă, instanța de rejudecare va trebui să stabilească dacă partea recurenta a realizat, în perioada la care se referă litigiul și în cadrul activității concret desfășurate în salonul de înfrumusețare, o comunicare publică aptă a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreți sau executanți în condițiile Legii nr. 8/1996, ținându-se cont și de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. (în continuare, cauza C-135/10 B.).

Prin urmare, ceea ce s-a tranșat prin decizia de casare reflectă, în primul rând, necesitatea stabilirii motivate, de către instanța de apel, a existenței unui aparat TV amplasat în spațiul deținut de către pârâtă, prin raportare la toate criticile aduse de către pârâtă hotărârii primei instanțe, prin cererea de apel, instanța urmând să se pronunțe și asupra solicitării de probe formulate în calea de atac, în condițiile în care decizia casată nu era motivată în mod corespunzător, iar cererea apelantei de administrare a unor probe suplimentare în apel fusese ignorată.

În al doilea rând, pentru ipoteza în care s-ar stabili existența aparatului TV în incinta spațiului deținut de către pârâtă, instanța supremă a statuat în privința necesității determinării unei "comunicări publice" în sensul legii, în perioada de referință a litigiului, ținând-se cont și de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-135/10 B., prin care, deși au în vedere un alt utilizator decât cel din prezenta cauză (anume, un cabinet stomatologic), se reiterează criterii jurisprudențiale anterioare pentru determinarea existenței unei comunicări publice a unei fonograme protejate și modul de aplicare efectivă a acestora.

În consecință, prin decizia de casare nr. 24 din 19 ianuarie 2021, s-a stabilit ca în rejudecare, instanța de apel să verifice situația de fapt rezultată din probele administrate în raport de criteriile regăsite în hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B., în circumstanțele particulare ale utilizatorului. Această analiză impunea evaluarea situației concrete a actelor efectuate de către pârâta A. în interiorul spațiului pe care îl deține, ceea ce presupunea a se determina în fapt nu numai simpla amplasare a aparatului TV în incinta salonului de înfrumusețare al pârâtei, ci și toate acele elemente specifice activității desfășurate în concret de către pârâtă, din care să rezulte comunicarea publică de fonograme în spațiul deținut de către aceasta, prin intermediul aparatului TV, aptă a genera obligația de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți în condițiile Legii nr. 8/1996.

Prin ultima decizie de casare, instanța de recurs a apreciat că asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ar fi presupus a se stabili, în primul rând, activitatea pârâtei în legătură cu care s-a reținut comunicarea publică de fonograme, ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor deduse judecății, în sensul de a se indica dacă, în același spațiu, pârâta desfășoară mai multe activități (coafor, manichiură, masaj etc.) și, în caz afirmativ, dacă obligația de plată a remunerației se raportează în speță la toate aceste activități ori doar la una dintre ele.

Aspectul în discuție era relevant pentru numărul de persoane care pot avea acces la fonogramele difuzate, în paralel sau succesiv, anume clienții tuturor angajaților care lucrează în același spațiu sau doar clienții acelorași angajați care prestează serviciile pe care le are în vedere reclamanta prin pretențiile formulate, în situația în care cererea de chemare în judecată ar viza doar o anumită activitate prestată în salonul respectiv.

În același timp, instanța supremă a apreciat asupra caracterului semnificativ al configurației și suprafaței spațiului, în sensul stabilirii accesului efectiv al clienților la aparatul TV, dat fiind că, potrivit celor statuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, "publicul" care face obiectul comunicării trebuie să fie receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (paragraful 91 din hotărârea B.).

În al doilea rând, în decizia de casare s-a reținut că ar fi trebuit să se stabilească dacă sfera clienților care pot fi considerați că au acces, concomitent sau succesiv, la obiectul protejat, prin intermediul aparatului TV, constituie o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, astfel încât nu ar putea fi "public", în sensul celor statuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (paragrafele 84-86 din hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 B.), ținând cont de prevederiler metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ (pct. B, astfel cum a fost configurat prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015).

În legătură cu noțiunea de "public", s-a reținut că instanța de apel nu a indicat niciun element care să permită asimilarea pârâtei cu utilizatorii vizați de hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauzele C-306/05 și C-162/10, menționate în decizia recurată în cauză, prezumând doar caracterul deliberat al oferirii accesului la o fonogramă difuzată, din partea pârâtei, pentru clienții săi, însă doar o abordare individualizată a unui anumit utilizator și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin valorificarea mai multor criterii, în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte, poate conduce la concluzia existenței unui act de comunicare publică, astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, (inclusiv în paragrafele 78-80 din hotărârea B.).

În privința criteriului caracterului lucrativ, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraful 44, hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63), instanța de recurs a reținut că acest criteriu trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unității și pe care aceasta îl urmărește, constând fie în obținerea unui profit, prin creșterea prețului serviciilor, fie într-un avantaj concurențial, datorită creșterii calității și a atractivității unității.

În rejudecarea apelului pârâtei, în cel de-al treilea ciclu procesual, referitor la prima chestiune ce s-a impus a fi lămurită, instanța de apel a apreciat că situația de fapt constând în dotarea salonului de înfrumusețare al pârâtei cu un aparat TV funcțional, pentru perioada de referință, a fost stabilită pe baza probatoriului administrat în fața primei instanțe și a celei de apel, în primul ciclu procesual, respectiv planșele foto expuse pe pagina facebook a pârâtei, precum și cele inserate în referatele întocmite de inspectorii de licențe, mijloace de probă care s-au impus cu autoritate de lucru judecat în acest cadru procesual, ca urmare a constatării instanței supreme, în ciclul processual anterior, în sensul că statuarea instanței de apel asupra chestiunii admisibilității probei cu planșele foto provenind de la reclamantă obținute fără acordul pârâtei nu a făcut obiectul recursului anterior.

Cu privire la circumstanțele particulare referitoare la activitatea concretă în cadrul căreia s-ar efectua în speță o comunicare publică, generatoare a obligației de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumțiile judiciare, sens în care a apreciat că faptul cunoscut, vecin și conex, de care s-a prevalat intimata-reclamantă pentru a susține prezumția de comunicare publică îl reprezintă existența aparatului TV în incinta unității comerciale, care a fost dovedită în cauză, iar intervenția pe deplin conștientă a utilizatorului în activitatea de comunicare publică de fonograme are drept scop crearea unei ambianțe plăcute cu consecințe directe asupra potențialului atractiv al unității comerciale în care se prestează diverse servicii de coafură și manichiură.

În legătură cu noțiunea de "public", în baza probatoriului administrat în al doilea ciclu procesual, instanța de apel a indicat elementele care permit asimilarea apelantei-pârâte cu utilizatorii vizați de hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauzele C-306/05 și C-162/10, și anume specificul activității prestate în cadrul unității comerciale operate de apelanta-pârâtă, în intervalul de referință (servicii de manichiură, frizerie și coafor); numărul de angajați simultan pentru același serviciu; un public semnificativ pentru serviciul prestat, cu posibilitatea constantă a lărgirii sale; funcționarea unității pe bază de programare; comunicarea de opere muzicale constituie o prestare de servicii suplimentară, de natură a aduce un plus de atractivitate unității comerciale și un avantaj concurențial.

Considerentele decizie atacate, mai sus prezentate, pun în evidență faptul că, în rejudecarea apelului, analiza pe care instanța devolutivă a efectuat-o cu privire la legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă, s-a circumscris întocmai reperelor obligatorii trasate prin cea de-a doua decizie de casare, răspunzând fiecăreia dintre chestiunile esențiale reliefate de instanța de control judiciar, în concordanță cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

Pretinzând pe calea prezentului recurs că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, recurenta susține că aceasta nu a efectuat o abordare individualizată a utilizatorului și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, în raport cu dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în concordanță cu decizia de casare, fapt ce ar fi presupus ordonarea unor probe care să elucideze starea de fapt (activitatea efectuată, numărul de persoane ce pot avea acces concomitent sau succesiv la fonogramele difuzate, configurația spațiului utilizat, numărul mic de angajați ce își desfășoară activitatea în ture, prin rotație) și verificarea efectivă a caracterului lucrativ și avantajului procurat prin analizarea tuturor criteriilor statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, recurenta consideră că situația de fapt reținută de instanța de apel nu a fost complet dovedită, că probatoriul administrat a fost insuficient și inapt să dovedească aspectele de fapt ce au fundamentat soluția adoptată, ceea ce ar fi impus instanței devolutive să administreze și alte probe pe baza cărora să poată stabili pe deplin adevărul judiciar.

Aceste aspecte, dincolo de faptul că nu au aptitudinea de a demonstra modalitatea în care instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și, implicit, incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., se circumscriu, mai degrabă, unor veritabile critici de netemenicie aduse deciziei atacate, întrucât pun în discuție probatoriul administrat sau cel care, potrivit aprecierii recurentei, ar fi trebuit să fie administrat, și însăși modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la acesta atunci când a stabilit situația de fapt. Or, astfel de chestiuni ce țin de aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului, nu pot fi cenzurate pe calea recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că doar formal și numai pentru a justifica posibilitatea declanșării căii extraordinare de atac recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât, în realitate, criticile aduse deciziei instanței de apel reflectă nemulțumirea părții față de modalitatea în care a fost analizată situația de fapt și probatoriul.

Rezultă cu evidență din cuprinsul motivelor de recurs că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanței de apel propriile susțineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele și concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, contestând modalitatea în care instanța de apel a evaluat situația de fapt în raport de criteriile identificate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru determinarea existenței unei comunicări publice, respectiv, pentru a demonstra calitatea de utilizator a pârâtei în concordanță cu jurispudența în materie a aceleiași instanțe europene. Or, această manieră de motivare a recursului exclude incidența cazurilor de recurs reglementate de textul legal menționat, care presupun existența unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că instanța are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța, potrivit principiului mai sus menționat. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului și cu respectarea întocmai a dispozițiilor deciziei de casare, nu se poate reține nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă primului motiv de recurs urmând a fi înlăturate în totalitate, ca neîntemeiate

Nu se circumscriu unor critici de nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., nici celelalte susțineri ale pârâtei din motivele de recurs referitoare la obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreți și executanți în condițiile Legii nr. 8/1996 și la atribuirea xcalității de utilizator, în conformitate cu jurisprudența instanței europene, câtă vreme în dezvoltarea acestora partea nu a demonstrat modalitatea în care, prin dezlegările pe care le-a dat chestiunilor în discuție, instanța de apel a încălcat normele de drept material ci a făcut, doar, trimiteri generice la aspectele reținute în decizia de casare în legătură cu dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-135/2010 Societa Consortile Fonografici împotriva