ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2183/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 26.01.2024, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei la plata sumei 5.082 RON fără TVA reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2021 - 31.12.2023 precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept s-au invocat dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe republicată și modificată și ale normelor de aplicare a legii, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016, Decizia ORDA nr. 60/2019, Decizia ORDA nr. 6/2022 și ORDA nr. 35/2023. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 732 din data de 05.06.2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 5.082 RON, reprezentând triplul remunerației datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.01.2021-31.12.2023; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.320 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 159/A din data de 19 februarie 2025 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 732/05.06.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a III a civilă în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 159/A din data de 19 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 mai 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 20 mai 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs. II.1. Motivele de recurs Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București. Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe modificată, completată și republicată ce dispun că "Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligații: b) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă;" precum și a prevederilor pct. 2.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016 în materie. Recurenta a criticat considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că, în privința spațiilor de tipul frizeriilor, nu ar fi întrunită condiția caracterului lucrativ al comunicării publice în scop ambiental. Instanța de apel a aplicat raționamentul expus în Hotărârea Marco del Corso reținând că acesta s-ar aplica tale quale în privința unităților de tipul frizeriilor, făcând chiar și o paralelă între aceste tipuri de unități și cele care sunt denumite saloane de înfrumusețare. O astfel de interpretare este greșită din punctul de vedere al recurentei-reclamante întrucât chiar și în interiorul unui spațiu precum cel administrat de intimată poate exista o comunicare publică în scop ambiental. În acest sens a fost indicat cauza C-527/15, în procedura Stichting Brein împotriva Jack Frederik Wullems în care s-a reținut faptul că: 29 Reiese din articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 că noțiunea de comunicare publică asociază două elemente cumulative, și anume un "act de comunicare" a unei opere și comunicarea "publică" a acesteia din urmă (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctul 37, și Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C-160/15, EU:C:2016:644, punctul 32, precum și jurisprudența citată). 30 Pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente unele în raport cu celelalte. În consecință, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte, subînțelegându-se că pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă. Față de aceste considerente, recurenta a susținut că în raționamentul CJUE reluat în mai multe decizii, s-a conturat destul de clar ideea că în anumite situații unele dintre criterii prin prisma cărora urmează a se aprecia dacă sunt întrunite condițiile comunicării publice pot avea o intensitate mai are decât altele, sub rezerva că toate trebuie să fie întrunite. Întrunirea celorlalte criterii ale comunicării publice în scop ambiental, respectiv în ceea ce privește intervenția deliberată a utilizatorului (recunoscută în prezenta cauză), existența unui public nedeterminat, existența mijloacelor, reținute în mod corect de către instanța de apel, poate compensa o eventuală intensitate redusă a caracterului lucrativ, însă acest fapt nu implică o lipsă cu desăvârșire a acestuia. În acest sens, recurenta a arătat că, fără a contrazice ferm raționamentul instanței de apel, este posibil ca muzica să nu aibă o relevanță de cea mai mare intensitate în cadrul unei frizerii (dat fiind că instanța de apel reține întrunirea celorlalte criterii ale comunicării publice), încă este extrem de discutabil dacă aceasta totuși nu contribuie la creșterea condițiilor oferite stabilimentului respectiv. Singurul obiectiv al clienților unei frizerii de a se tunde (așa cum reține instanța de apel) nu trebuie să prevaleze, întrucât prin comunicarea publică realizată în acest spațiu, obiectivul utilizatorului poate fi acela de creștere a atractivității unității. Aceste unități se află într-o concurență acerbă, fiind nevoite să ofere clienților un mediu cât mai atractiv, încurajator pentru accesarea serviciilor, fiind forțați de cele mai multe ori la crearea unui concept. Pentru toate aceste elemente muzica are indiscutabil un rol extrem de important. Ori, este cunoscut faptul că evoluția acestor servicii implică mai mult decât o simplă prestare a unui tuns, fiind totodată și un loc de socializare, într-un ambient cât mai plăcut în care clienții sunt încurajați să petreacă cât mai mult timp și să acceseze servicii cât mai multe de întreținere, înfrumusețare. Împrejurarea că este vorba despre o frizerie de cartier este cu atât mai relevantă, întrucât membrii unei comunități mici se cunosc, iar un astfel de loc poate fi chiar unul de întâlnire. O astfel de amploare nu este de neglijat nici în ceea ce privește unitățile care oferă servicii de tipul bărbierit, măști faciale, tuns potrivit unei anumite forme, etc. În ceea ce privește caracterul lucrativ, recurenta-reclamantă a invocat cauza C-117/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landgericht Kôln (Tribunalul Regional Kôln, Germania). Astfel, prin decizia din 20 februarie 2015, primită de Curte la 9 martie 2015, în procedura Reha Training Gesellschaft for Sport- und Unfallrehabilitation mbH împotriva Gesellschaft flir musikalische Auffîjhrungs- und mechanische Vervielfôltigungsrechte eV (GEMA), cu participarea: Gesellschaft zur Verwertung von Leistungsschutzrechten mbH (GVL), Curtea a reținut începând cu paragraful 49 faptul că deși caracterul lucrativ al difuzării unei opere protejate publicului nu este în mod cert determinant pentru calificarea unei astfel de difuzări drept "comunicare publică" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, 17V Broadcasting și alții, C 607/11, EU:C:2013:147, punctul 43), nu este totuși irelevant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C 403/08 și C 429/08, EU:C:2011:631, punctul 204 și jurisprudența citată), în special în vederea stabilirii eventualei remunerații datorate pentru această difuzare. În continuare, Curtea a reținut în paragraful 50 că în acest din urmă context poate fi relevantă "receptivitatea" publicului, astfel cum a statuat Curtea la punctul 91 din Hotărârea sa din 15 martie 2012, SCF (C 135/10, EU:C:2012:140), în care a oferit un răspuns comun la întrebarea privind existența unei comunicări publice, pe de o parte, și a unui drept la perceperea unei remunerații aferente unei astfel de comunicări, pe de altă parte. 51 Curtea a statuat astfel că difuzarea unor opere protejate are un caracter lucrativ atunci când utilizatorul poate obține un beneficiu material care este legat de atractivitatea și, prin urmare, de frecventarea mai mare a localului în care se efectuează această difuzare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C 403/08 și C 429/08, punctele 205 și 206). În susținerea întrunirii condiției caracterului lucrativ, recurenta a invocat decizia nr. 343/28.02.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul civil nr. x/2019 prin care s-a reținut ca fiind întrunit caracterul lucrativ al comunicării publice în situația saloanelor de înfrumusețare. În acest sens, recurenta a arătat că distincția dintre o frizerie și un salon de înfrumusețare pe baza serviciilor oferite nu are un suport factual în speță și nici nu ar trebui să aibă o importanță. Varietatea de servicii oferite și complexitatea acestora este o chestiune de fapt, care oricum este supusă schimbării de la zi la zi în funcție de viziunea de afaceri a deținătorului unui astfel de spațiu. Totodată, a susținut recurenta faptul că nu poate fi de acord cu argumentul că, în speță, comunicarea publică ar fi fost efectuată strict pentru personalul angajat, întrucât un astfel de considerent ar fi în contradicție cu întrunirea condiției publicului nedeterminant în cadrul unui astfel de spațiu. Ori, acest criteriu a fost analizat de către instanța de apel și în mod corect a fost apreciat ca fiind întrunit. Îmbrățișarea acestui raționament ar conduce în mod nelegal la conturarea unei practici judiciare care ar implica că aceste tipuri de unități nu ar trebui să intre sub incidența metodologiei. Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II.2. Apărările formulate în cauză. La data de 02.07.2025 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, ce a fost comunicată prin adresa emisă la aceeași dată, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În opinia intimatei-pârâte instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică deoarece nu se poate reține că pârâta a difuzat conținut muzical în sensul dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Directiva 92/1 și nici in sensul articolului 2 alin. (1) din Legea 8/1996 întrucât societatea comercială nu are ca obiect difuzarea de opere muzicale ci domeniul său de activitate este acela de frizerie-coafură cu un spațiu de desfășurare de aproximativ 12 mp în care clienții vin pentru a beneficia de servicii de coafura- frizerie și nu pentru a viziona sau asculta fonograme. În același sens, a susținut intimata faptul că ascultarea de muzică ambientală în respectivul spațiu nu poate duce la concluzia că intimata săvârșește o faptă ilicită. II.3. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 noiembrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Tribunalul a reținut că intimata-pârâtă, în desfășurarea activității de frizerie, a comunicat public fonograme sau reproducerile acestora și prestațiile artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental, fără a încheia în prealabil o licență neexclusivă cu recurenta-reclamantă, la punctul de lucru al acesteia situat în Municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, conform referatului din 13.07.2023 întocmit de un inspector din cadrul A., coroborat cu planșele foto întocmite cu această ocazie și cu relațiile emise de ONRC din care rezultă că data de început a activității în cadrul acestui punct a fost la data de 06.12.2016 . Curtea de Apel București, în motivarea soluției de admitere a apelului formulat de pârâtă și respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, a reținut că o frizerie mică, de cartier, care difuzează gratuit fonograme sau opere audiovizuale în incinta sa, în avantajul clienților, care beneficiază de această difuzare independent de voința lor, nu realizează o comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, dar nici în sensul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care pârâtă nu poate fi obligată să plătească o remunerație echitabilă către intimată, în cauză nefiind săvârșită vreo faptă ilicită. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a criticat, în esență, soluția instanței de apel prin care s-a reținut că, în privința spațiilor de tipul frizeriilor nu ar fi întrunită condiția caracterului lucrativ al comunicării publice în scop ambiental. A mai susținut recurenta că, în mod greșit instanța de apel a făcut o distincție între saloanele de înfrumusețare și frizerii și a reținut, eronat, faptul că în speță comunicarea publică ar fi fost efectuată strict pentru personalul angajat. Totodată, recurenta a criticat aplicarea, de către instanța de apel a dezlegărilor Curții Europene de Justiție din cauza C 135/10 Marco Del Corso în ceea ce privește caracterului lucrativ al difuzării operelor. Criticile, ce vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate. Din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a enunțat criteriile pentru determinarea existenței unei comunicări publice, desprinse din jurisprudența CJUE, astfel cum au fost menționate în hotărârea pronunțată la data de 15 martie 2012 în cauza C 135/10 Marco Del Corso (paragrafele 82-91, care cuprinde referiri și la alte hotărâri relevante ale Curții). În analiza efectuată, instanța de apel a reținut întrunirea criteriilor comunicării publice în scop ambiental în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, cu excepția caracterului lucrativ al comunicării publice, respingând acțiunea pentru lipsa îndeplinirii acestui criteriu. În motivarea soluției sale, Curtea de Apel a reținut că administratorul unei frizerii care difuzează fonograme sau opere audiovizuale în prezența clienților, ca muzică ambientală, nu se poate aștepta, în mod rezonabil, la o creștere a clientelei sau a prețului serviciilor doar ca urmare a acestei difuzări. Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune asupra veniturilor acestei frizerii. În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene Curtea a reținut că deși dreptul Uniunii limitează dreptul la o remunerație echitabilă în cazul unei "utilizări personale", acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme de obligația de plată a unei astfel de remunerații, menită să protejeze interesele legitime ale artiștilor interpreți sau executanți pentru formele de utilizare cu caracter de exploatare comercială a operelor acestora. Totodată, Curtea a mai arătat că noțiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, și anume existența unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public și caracterul "lucrativ" al comunicării. În ceea ce privește "actul de comunicare", Curtea a arătat că trebuie să se insiste pe rolul indispensabil al utilizatorului care trebuie să acționeze în mod deliberat. Astfel, se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoștință deplină a consecințelor comportamentului său, pentru a oferi pacienților săi acces la opera protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32). În acest scop, Curtea a precizat că este necesar ca intervenția utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau pentru a ameliora recepționarea emisiunii inițiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care acești clienți nu se pot bucura de operele difuzate, deși se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 194 și 195). Pe de altă parte, noțiunea "comunicare" trebuie înțeleasă în sens larg ca referindu-se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat (Hotărârea OSA, par. 25). Tot în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear și al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienților săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-251/12 și Hotărârea GEMA C-117/15). În ceea ce privește caracterul "public" al actului de comunicare, Curtea a arătat în jurisprudența sa că trebuie calificat drept "public" un număr nedeterminat de potențiali destinatari care presupune existența unui număr considerabil de persoane (Hotărârea OSA C-251/12, par. 27). Curtea a precizat că trebuie să se țină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziția potențialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-251/12, par. 28). În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus București C-283/10, par. 36, 37 și 40). În ceea ce privește criteriul "publicului nou", Curtea a decis, deja, o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate, care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenția ca un public suplimentar care este admis de deținătorul televizorului (sau al aparatului de radio) să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei, constituie un act de comunicare a unei opere protejate către un public nou (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-29/08, par. 204). În ceea ce privește criteriul "caracterului lucrativ" al comunicării, Curtea a arătat că este necesar ca publicul care face obiectul comunicării să fie, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (Hotărârea SCF C-135/10, par. 91, Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10, par. 37). În plus, Curtea a statuat în sensul că "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziția publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE C-306/05, par. 43). Totodată, referitor la același criteriu al caracterului lucrativ, în jurisprudența CJUE s-a reținut, în privința unui utilizator precum administratorul unui hotel că asigurarea accesului clienților săi la o operă radiodifuzată "trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor" (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraf 44). De asemenea, difuzarea de emisiuni televizate prin intermediul unor televizoare de către un centru balnear (care a instalat pentru pacienții săi aparate TV în mai multe locuri în incintă) constituie o prestare de servicii suplimentară "prin faptul că urmărește să ofere o distracție pacienților (...) pe parcursul tratamentelor sau al perioadei de așteptare care le precedă, prestare care, deși lipsită de orice conținut medical, contribuie în mod favorabil la calitatea și la atractivitatea centrului, procurând în acest fel un avantaj concurențial" (hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63). Se observă, din aceste considerente faptul că, instanța de apel nu a respectat criteriile de analiză expuse anterior, întrucât criteriul caracterului lucrativ trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unității și pe care aceasta îl urmărește, constând fie în obținerea unui profit, prin creșterea prețului serviciilor, fie într-un avantaj concurențial, datorită creșterii calității și a atractivității unității. În acest cadru, situația de fapt reținută de instanțele de fond nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanța de apel, nu au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar raționamentul privind constatarea inexistenței faptei ilicite nu s-a fundamentat pe toate criteriile enumerate în cele ce preced, perspectivă ce induce caracterul nelegal al soluției pronunțate în cauză. Raportat la aceste considerații, contrar celor reținute de instanța de apel în prezenta cauza, în evaluarea caracterului lucrativ al comunicării sunt importante condițiile ambientale în care clienții așteaptă prestarea serviciilor în cadrul unui salon de înfrumusețare sau chiar a unei frizerii de mici dimensiuni, fără a avea relevanță, în evaluarea acestui criteriu, dimensiunea unității respective sau dacă aceasta deservește unui număr mai mic sau mai mare de clienți concomitent. Astfel, criteriile jurisprudenței europene nu condiționează reținerea caracterului lucrativ al comunicării de dimensiunea unității sau de numărul de clienți ci de scopul, în sine, al difuzării operelor respective, ce trebuie determinat în corelație cu situația de fapt și celelalte criterii jurisprudențiale. Prin urmare, este fondată critica recurentei referitoare la distincția efectuată de instanța de apel între un salon de înfrumusețare și o frizerie, aceasta distincție fiind lipsită de relevanță, câtă vreme art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 definește comunicarea publică drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia (...)", fără a avea importanță tipul de activitate sau dimensiunea spațiului în care aceasta se desfășoară. Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, în ceea ce privește caracterul lucrativ al comunicării publice, nu sunt aplicabile, în tocmai, dezlegările CJUE din cauza C-135/2010 conform cărora, prin prisma naturii serviciilor prestate de medicul stomatolog în al cărui cameră de așteptare pacienții puteau asculta muzică și având în vedere criteriile în funcție de care pacienții/clienții respectivi alegeau serviciile stomatologului, nu se identifică un caracter lucrativ al operațiunii de comunicare a fonogramelor. Astfel, argumentele reținute de instanța europeană în cauza C-135/2010, nu sunt aplicabile și în cazul clienților unui salon de înfrumusețare/frizerie deoarece, chiar dacă aceștia aleg salonul de înfrumusețare primordial în funcție de calitatea și prețul serviciilor acolo prestate, condițiile ambientale ale așteptării prestării acestor servicii prezintă o importanță ce nu poate fi ignorată în contextul analizat; astfel, accesarea serviciilor salonului se face, de principiu, în scop voluptuar și voluntar, întreaga ședere în locul respectiv fiind menită a crea clientului o stare de bine, în care îngrijirea personală de calitate nu este singura împrejurare importantă, ci și mediul unde ea se petrece, ambientul, prezintă relevanță. Pe cale de consecință, criteriile de alegere a unor servicii medicale pot să difere față de cele avute în vedere de un consumator în alegerea serviciilor de coafură sau cosmetică. Pentru aceleași motive, contrar celor reținute de instanța de apel, nu se poate aprecia că în cazul frizeriei în litigiu, clientela acesteia nu este receptivă la difuzarea operelor în cauză, acestea fiind mai degrabă făcută pentru personalul întreprinderii, criticile recurentei fiind fondate cu privire la acest aspect. Întrucât instanța de recurs nu poate proceda la dezlegarea aspectelor de drept arătate prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs, în absența stabilirii situației de fapt certe, în raport de toate apărările reclamantei referitoare la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în locația pârâtei, inclusiv cele care privesc obligația de a obține autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, evident, și de apărările pârâtei pe același aspect, precum și de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența relevată, în raport și de constatările desprinse din analiza în speță a celorlalte criterii. În consecință, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cu certitudine a situației de fapt și a analizării chestiunilor arătate prin prezenta decizie, context în care urmează a fi avute în vedere și înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului, dar și a conținutului susținerilor și apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ.