ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2020

HOTĂRÂRE

14.07.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12 octombrie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 91,80 RON la care se adaugă TVA, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016; la plata sumei de 685,80 RON (cu TVA inclus) înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 30.09.2018, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitatea nedeclarată la A.; la plata sumei de 282,14 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate Ia remunerația fără TVA, conform dispozițiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 și ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 2 al acțiunii; să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 și Deciziile ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 10/2016 și nr. 120/2016.

Prin sentința nr. 807 din 18 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea soluției de declinare tribunalul a reținut că fapta ilicită ce face obiectul acțiunii constă în comunicarea operelor artiștilor interpreți reprezentați de A., fără autorizație legală, astfel cum este prevăzută de dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Această faptă ilicită se consumă la sediul pârâtei, care este situat în loc. jud. Constanța.

Locul unde s-a produs prejudiciul nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, întrucât acțiunea privește plata remunerațiilor în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Reclamanta a indicat drept loc al producerii prejudiciului mun. București, însă acesta nu este opozabil pârâtei, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât litigiul nu este întemeiat pe existența unei convenții.

Totodată, acțiunea nu este una îndreptată împotriva persoanei reclamantei sau a bunurilor acesteia, astfel că alternativa de stabilire a competenței la locul de producere al prejudiciului nu își găsesște aplicare în acest caz.

Tribunalul a mai reținut că reglementarea națională urmărește reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție (cauza C-21/76 Gj Bier vs Mines de Potasse).

Curtea Europeană a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde că a suferit pierderea economică și că dispoziția legală nu este menită să ofere protecție, în sensul stabilirii competenței în favoarea părții care pretinde reparația prejudiciului.

S-a mai reținut și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind amintite deciziile nr. 561/2015 și nr. 3393/2014, în care s-a stabilit competența teritorială pentru soluționarea unor acțiuni similare, fie la sediul pârâtei, fie la locul săvârșirii faptei ilicite.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 1056 din 17 iunie 2020, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia, dispunând pentru acesta și suspendarea judecării cauzei.

În motivare instanța a reținut că art. 113 alin. (9) C. proc. civ. consacră o competența teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, pe lângă sediul pârâtei cererea putând fi introdusă și la instanța în a cărei circumscripție a fost săvârșită fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

În speță, fapta ilicită care se impută pârâtei constă în comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016 fără a deține autorizații/licențe neexclusive valabile din partea A. și fără a achita remunerațiile cuvenite, conform legii.

Cât privește locul producerii prejudiciului, acesta este locul în care se face plata/încasarea sumelor reclamate de către colectorul unic, reclamantul în speță.

Potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., "în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății".

În speță, sediul creditorului, în speță A., este în București, unde se află și unitatea bancară la care acesta are cont deschis (C. Lipscani) și unde se colectează sumele în litigiu, astfel că revine Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, prejudiciul patrimonial suportat de reclamantă producându-se în circumscripția acestei instanțe.

Art. 113 pct. 9 C. proc. civ. nu condiționează competența teritorială de o convenție privind stabilirea locului plății, întrucât o atare convenție este exclusă de incidența răspunderii civile delictuale.

De asemenea, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantei, care a optat, în temeiul art. 116 C. proc. civ., pentru Tribunalul București, ca fiind locul producerii prejudiciului.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 91,80 RON la care se adaugă TVA, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016; a sumei de 685,80 RON (cu TVA inclus) înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 30.09.2018, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitatea nedeclarată la A.; a sumei de 282,14 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate Ia remunerația fără TVA, conform dispozițiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 și ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 2 al acțiunii; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Art. 113 pct. 9 C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În speță, fapta ilicită care se impută pârâtei constă în comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor/prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți fără a achita remunerațiile cuvenite, conform legii.

Cât privește locul producerii prejudiciului, acesta este locul în care se face plata/încasarea sumelor reclamate de către colectorul unic, reclamantul în speță.

Potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

Cum sediul creditorului, în speță reclamantul, în calitate de colector unic, este în București și inclusiv unitatea bancară la care acesta are cont deschis este în aceeași localitate, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată (C. Lipscani), competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București.

La stabilirea competenței s-au avut în vedere și dispozițiile art. 116 C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul A. a ales între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanță care nu își putea invoca din oficiu necompetența de soluționare a cauzei, fiind ținută de alegerea făcută de reclamant, în raport de locul producerii prejudiciului.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 116 C. proc. civ., coroborate și cu prevederile art. 126 alin. (1) din același act normativ, văzând că în speță competența de soluționare a litigiului este una alternativă, Înalta Curte constată că revine Tribunalului București competența de soluționare a pricinii.