ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1065/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2018, la data de 30 mai 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei 3.647,20 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1 mai 2015-29 februarie 2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 7.215,36 RON (cu TVA inclus) înmulțit cu 3, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 1 martie 2016-31 mai 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.417,31 RON înmulțit cu 3, reprezentând penalități de întârziere, calculate începând cu data de 1 martie 2016 până la data de 31 mai 2018 și în continuare, până la achitarea integrală a sumei datorate potrivit capătului doi al cererii; să fie obligată pârâta sa încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2184 din data de 31 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.958 RON, repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 1 mai 2015-29 februarie 2016.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 18.144 RON repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 1 martie 2016-31 mai 2018.

A obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

A respins în rest acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 851A din data de 29 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2184 din data de 31 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat și a obligat pe apelantă la 500 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material.

În esență, recurenta a susținut următoarele:

- instanța de apel a tratat cu superficialitate excepția nulității sentinței pronunțate de către instanța de fond;

- instanța nu a analizat și nu a făcut nicio referire la împrejurarea că A., pe site-ul oficial al O.R.D.A., figura ca firmă colectoare care nu mai îndeplinea condițiile și autorizarea necesare pentru a colecta drepturi pentru O.R.D.A.;

- în mod greșit instanța a obligat-o că încheie contract cu partea adversă, fără a ține seama că se aflau în derulate alte două asemenea contracte încheiate cu o entitate similară, care a solicitat și a obținut aceleași drepturi;

- a făcut dovada plății și a existenței unui contract în derulare cu un alt organism de gestiune colectivă, cel puțin pentru anul 2018;

- instanța de apel nu a ținut cont că, în speță, creanța nu era certă, lichidă și exigibilă, nu a avut în vedere modul de calcul și de stabilire a prejudiciului și a daunelor și nici împrejurarea că există două decizii similare și contradictorii pronunțate de aceeași instanță;

- există două organisme care au revendicat la aceeași instanță și au obținut aceleași drepturi, în cuantumuri diferite, dar foarte mari, calculate prin metode total incerte;

- motivarea instanței este total contradictorie, textul de lege invocat la fila x paragraful 6 din decizie fiind infirmat ulterior, instanța de apel acordând direct triplul remunerațiilor fără a mai solicita un calcul efectiv;

- partea adversă are încheiate contracte pentru colectarea drepturilor pentru un număr limitat de artiști/interpreți, însă a solicitat și a obținut plata unor drepturi fără a face dovada că societatea pârâtă a difuzat operele unor asemenea artiști/interpreți;

- în mod greșit s-a reținut că existența în camere a televizoarelor și organizarea unor presupuse evenimente justifică obligarea sa la plata drepturilor de autor;

- instanța a încălcat dreptul său de a depune concluzii scrise înainte de pronunțare, în condițiile în care formulase în scris o astfel de solicitare;

- mai există un litigiu asemănător, care vizează aceleași drepturi conexe, pentru același titular - O.R.D.A. - și, prin urmare, se impune pentru o dezlegare corectă să se conexeze ambele cauze cu trimitere la completul inițial sesizat.

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea excepției nulității recursului, intimatul-reclamant a arătat că, în speță, criticile formulate de către recurenta-pârâtă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, astfel că este incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, intimatul-reclamant și-a exprimat acordul ca pricina să fie soluționată în complet de filtru.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L., în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de către partea adversă prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 martie 2020, când, în temeiul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din 16 martie 2020, cauza a fost suspendată de drept; prin rezoluția din 18 mai 2020, s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen de judecată în ședința publică de astăzi

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deși recurenta-pârâtă s-a prevalat exclusiv de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea unora dintre criticile susținute, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - cele referitoare la modalitatea de examinare de către instanța de apel a excepției nulității sentinței, precum și cea privind pretinsa neanalizare a unui motiv de apel - împrejurarea că A. nu mai figurează pe site-ul ORDA drept colector unic pentru remunerațiile datorate artiștilor interpreți și executanți.

Referitor la excepția nulității sentinței pronunțate în primă instanță, se constată că recurenta nu aduce critici concrete privind modalitatea de analizare a acestei excepții de către instanța de apel, limitându-se a susține că această excepție a fost analizată cu superficialitate; în plus, a arătat că excepția este una de ordine publică și nu poate fi acoperită ulterior, astfel cum a reținut curtea de apel.

În invocarea excepției menționate, recurenta a susținut că i-a fost comunicată hotărârea pronunțată în primă instanță nesemnată de către judecător și grefier, fără a fi legalizată sau fără să poarte mențiuni care să îi certifice autenticitatea.

Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând această critică, a reținut, într-o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale, că numai exemplarele originale ale hotărârii se semnează de judecător și grefier, exigență îndeplinită în cauză, potrivit exemplarului ce se regăsește în dosarul primei instanțe.

Totodată, rezultă din considerentele instanței de apel că nu s-a reținut nulitatea a fost acoperită, contrar celor afirmate de recurentă.

Înalta Curte apreciază că soluționarea excepției invocate în sensul celor dispuse de curtea de apel este susținută de prevederile art. 426 și art. 427 din C. proc. civ.

Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ.: "(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței."

În ceea ce privește comunicarea exemplarelor hotărârii către părțile cauzei, dispozițiile art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc astfel: "(1) Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii."

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că părților cauzei li se comunică o copie simplă a hotărârii, iar nu originalul acesteia, și nici o copie legalizată ori o copie certificată, cele din urmă formalități urmând a fi realizate de părți, în măsura în care le sunt necesare, ulterior comunicării hotărârii, în condițiile prevăzute de lege și de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015.

În consecință, având în vedere că cerințele legale de formă ale sentinței sunt îndeplinite în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a înlăturat ca nefondată excepția nulității sentinței, invocată de către pârâtă prin motivele de apel, nefiind îndeplinite în cauză condițiile art. 174 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. pentru a se constata incidența sancțiunii nulității.

Nu este fondată nici critica referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a împrejurării că intimata-reclamantă A., pe site-ul oficial al O.R.D.A., figura ca "firmă colectoare care nu mai îndeplinea condițiile și autorizare necesare pentru a colecta drepturi pentru O.R.D.A."

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a invocat acest aspect în fața instanței de apel, nici prin motivele de apel și nici ulterior, printr-un act de procedură prin care să valorifice un eventual motiv sau excepție de ordine publică.

Se reține că la dosar apel se află două înscrisuri din care reiese o evidență a ORDA referitoare la modalitatea în care organismele de gestiune colectivă și-au îndeplinit sau nu obligația stabilită prin Directiva 2014/26/UE, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 78/2014, de actualizare și punere în acord a propriilor statute cu dispozițiile legale în vigoare, obligație ce trebuia executată până la 31.03.2019.

Aceste înscrisuri însă nu sunt însoțite de vreo cerere formulată în scris de către pârâtă prin care să indice curții de apel scopul transmiterii la dosar a acestora, iar astfel de susțineri nu se regăsesc nici în motivele de apel; pe de altă parte, pârâta nu a fost prezentă nici la termenul de dezbatere a apelului, în ședința publică din 29 mai 2019, așa încât, o atare cerere nu a fost formulată nici oral, în ședință publică.

Mai mult decât atât, din înscrisurile menționate nu reiese că ORDA ar fi retras organismului de gestiune colectivă A., desemnat drept colector unic al remunerațiilor datorate artiștilor interpreți și executanți, dreptul de a colecta de la utilizatori (precum recurenta) remunerațiile stabilite prin dispoziții legale imperative și prin metodologii adoptate potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 8/1996, în favoarea artiștilor interpreți și executanți (iar nu în favoarea ORDA, cum eronat susține recurenta); în plus, perioada pentru care a fost formulată cererea de chemare în judecată în prezenta cauză - 1 mai 2015 - 31 mai 2018 - este anterioară evidențelor ORDA la care recurenta face referire.

În aceste condiții, chiar prin exercitarea rolului activ, instanța de apel nu putea califica simpla depunere a acelor înscrisuri ca fiind elemente prin care apelanta-pârâtă tindea la invocarea excepției lipsei calității procesuale active a ORDA, în lipsa unor explicații și clarificări din partea apelantei, în absența unei astfel de critici în memoriul de apel sau a altei cereri scrise ori susținute oral în ședință publică, astfel cum reiese din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 10 - Obligațiile părților în desfășurarea procesului și art. 22 din C. proc. civ. - rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Înalta Curte constată susținerea analizată este făcută omisso medio, astfel încât, în absența unei cereri sau excepții cu un astfel de obiect nu se poate imputa instanței de apel necercetarea tuturor motivelor de apel sau a cererilor ori excepțiilor ce au fost invocate în mod legal în fața sa.

Pentru acest motiv, rezultă că susținerea menționată nu ar putea fi analizată direct în recurs, date fiind dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că în mod greșit s-a dispus obligarea sa să încheie contract cu intimata, în condițiile în care a încheiat deja alte două contracte, cu entități similare, care au solicitat și au obținut aceleași drepturi, într-un cuantum diferit însă.

Nici acest motiv de casare nu se verifică în cauză, având în vedere că recurenta este în eroare cu privire la categoriile de drepturi de autor sau de drepturi conexe drepturilor de autor care sunt gestionate colectiv de organismele cu care are raporturi contractuale (C. și D.) și categoria drepturilor gestionate de către intimata cauzei de față - A..

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susțineri similare și în fața instanței de apel, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanța de apel a răspuns acestor critici a sa și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl reprezintă decizia dată în apel, precum și faptul că instanța de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susținute de titularul recursului.

Astfel, se reține că în ceea ce îl privește pe intimatul A., curtea de apel în mod legal s-a raportat la obiectul gestiunii colective obligatorii exercitate de către acest organism, anume a drepturilor conexe recunoscute de lege artiștilor interpreți și executanți, potrivit definiției legale de la art. 95 din Legea nr. 8/1996 - actori, cântăreți, muzicieni, dansatori și alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel inclusiv folcloric, de varietăți, de circ ori de marionete.

Artiștii interpreți sau executanți, conform art. 98 lit. g)

1

) din Legea nr. 8/1996 au dreptul de a primi o remunerație echitabilă pentru radiodifuzarea și comunicarea publică a interpretării ori execuției lor, iar pentru exercitarea acestui drept legea prevede - prin dispozițiile art. 123

1

lit. f) - că gestiunea colectivă este obligatorie.

Totodată, instanța de apel a indicat și distincția dintre drepturile artiștilor interpreți sau executanți, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor și drepturilor producătorilor de fonograme, conform celor prevăzute de art. 103 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada de referință a litigiului, titulari de drepturi conexe distincte decât cele valorificate în cauză de către A..

Prin urmare, litigiile pe care recurenta le are cu alte organisme de gestiune colectivă au un obiect diferit de cel al cauzei de față, având în vedere că fiecare dintre organismele de gestiune colectivă obligatorie colectează de la utilizatori, remunerațiile datorate pentru categorii distincte de titulari de drepturi, în numele și pe seama cărora acționează, în condițiile legii: C. - pentru autorii de opere muzicale, D. pentru producătorii de fonograme (titulari de drepturi conexe) și A. - remunerația echitabilă cuvenită artiștilor interpreți și executanți, de asemenea, titulari de drepturi conexe dreptului de autor.

Ca atare, în mod legal instanța de apel a înlăturat dovezile privind existența autorizației - licență neexclusivă eliberată recurentei de către D., precum și plățile efectuate în temeiul acesteia către acest organism de gestiune colectivă, întrucât priveau raporturi juridice diferite de cele disputate în pricina de față.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, recurenta reia, din aceeași perspectivă, necesitatea măsurii conexării la cauza de față a dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, fără a dezvolta critici de nelegalitate împotriva argumentelor instanței de apel.

Cu privire la această critică, se reține că instanța de apel s-a raportat în mod corect la prevederile art. 139 din C. proc. civ. și la condițiile stabilite prin această normă, reținându-se că excepția conexității nu poate fi invocată direct în apel, ci doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate; în plus, a apreciat că măsura conexării nu s-ar fi impus având în vedere că litigiile privesc categorii diferite de drepturi, în care se analizează probleme de fapt și de drept distincte, nefiind o măsură necesară pentru o bună administrare a justiției.

Se constată că recurenta nu critică propriu-zis dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la excepția de conexitate susținută din motivele de apel, astfel încât, instanța de recurs nu poate exercita o cenzură de legalitate asupra respingerii excepției, chiar pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în absența unor veritabile critici cu privire la acest aspect de ordin procedural.

Prin motivele de recurs, recurenta a mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit existența televizoarelor în camerele hotelului și organizarea unor presupuse evenimente de natură a susține teza comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual.

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi formulată în termenul, condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege - art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Or, critica anterior enunțată reprezintă un aspect de netemeinicie, prin care recurenta tinde la reevaluarea ori schimbarea situației de fapt reținute în cauză de instanțele de fond, ceea ce nu intră în competența instanței de recurs.

Din perspectiva legalității, Înalta Curte constată că, pornind de la premisa reținută din cuprinsul unui înscris constatator întocmit de un reprezentant al intimatei, a existenței unor mijloace de comunicare acustică și video în incinta unității de tip hotel și în incinta restaurantului de la etajul 1 al punctului de lucru al recurentei din Craiova, str. x, jud. Dolj, s-a reținut efectuarea unor acte de comunicare publică de fonograme de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de CJUE în cauzele C-135/10, SCF, C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited, în hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, în Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08.

Întrucât recurenta-pârâtă a realizat acte de comunicare publică de fonograme sau reproduceri ale acestora și a unor prestații artistice în domeniul audiovizual fără obținerea autorizației - licență neexclusivă de la intimata-reclamantă și fără plata remunerațiilor echitabile legal datorate, instanța de apel în mod corect a confirmat antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, pe temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, dar și a art. 3.12 din Metodologia publicată conform Deciziei ORDA nr. 120/2016, adoptată în organizarea aplicării dispozițiilor legale invocate.

Recurenta a susținut, întocmai ca prin motivele de apel, o pretinsă lipsă a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, iar instanța de apel a confirmat că modul de calcul propus de către intimatul-reclamant la prima instanță respectă dispozițiile legii, ale metodologiei aplicabile, opozabile recurentei în temeiul legii, chiar în absența unor raporturi contractuale.

Se reține că și această susținere nu reprezintă decât o reluare a unui motiv de apel, iar prin motivele de recurs recurenta nu combate în niciun fel aprecierile instanței de apel în evaluarea acestei critici.

Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată este total contradictorie, textul de lege invocat la fila x paragraful 6 din decizie fiind infirmat ulterior, întrucât instanța de apel a acordat direct triplul remunerațiilor, fără a mai solicita un calcul efectiv.

Înalta Curtea apreciază că această critică nu este de natură a releva o contradicție în raționamentul instanței de apel, întrucât obligarea pârâtei, pentru perioada 1 martie 2016-31 mai 2018, la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorată reprezintă un criteriul legal pentru asigurarea reparării prejudiciului creat artiștilor interpreți sau executanți, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

În plus, este de precizat că, dat fiind temeiul delictual al răspunderii, această despăgubire constând în triplul remunerațiilor legal datorate are și un caracter sancționator pentru utilizatorii care procedează la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor din audiovizual, fără a deține autorizarea legală de la organismul de gestiune colectivă și fără a achita remunerațiile echitabile datorate în baza unor dispoziții imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin Metodologia publicată conform Deciziei ORDA nr. 120/2016.

Recurenta a invocat și faptul că nu pot fi determinați artiștii interpreți sau executanți ale căror drepturi au fost încălcate, având în vedere că intimata nu a făcut dovada că pârâta a difuzat operele artiștilor interpreți sau executanți reprezentați de către intimată.

Astfel cum deja s-a arătat, dreptul la remunerație echitabilă cuvenit artiștilor interpreți sau executanți este supus gestiunii colective obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în timp ce dispozițiile art. 123

1

alin. (2) din același act normativ prevăd astfel: "(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat."

Mai mult decât atât, invocând imposibilitatea identificării artiștilor interpreți sau executanți ale căror drepturi au fost încălcate, recurenta-pârâtă se află în situația de a-și invoca propria culpă, având în vedere că dacă ar fi respectat dispozițiile legale și ar fi stabilit raporturi contractuale cu intimata, anterior utilizării, organismul de gestiune colectivă și-ar fi putut îndeplini fără impedimente obligația legală din art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996: "h) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează, precum și informații privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora."

Va fi înlăturată ca nefondată și critica referitoare la încălcarea dreptului său de a depune concluzii scrise înainte de pronunțare, astfel cum solicitase prin motivele de apel.

Atare critică, susceptibilă de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reținută, având în vedere conținutul art. 394 alin. (2) din C. proc. civ., normă care prevede doar posibilitatea, iar nu obligația pentru instanță, fie de a solicita, fie de a încuviința cererea părților de a depune note scrise.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

În aplicarea prevederilor art. 451-453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în această etapă procesuală, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 500 RON, potrivit dovezilor anexate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 851A din data de 29 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2020.