ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 06.06.2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.346,19 RON înmulțit cu 3 (cu TVA inclus) ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019, în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unitatea nedeclarată la CREDIDAM; la plata sumei de 1442,01 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA, până la 22.05.2019, conform dispozițiilor Deciziilor ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 din acțiune; obligarea pârâtului să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166, art. 1349 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare, Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013 și Deciziile ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016.

Prin sentința nr. 2518 din 01.11.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.810,00 RON înmulțit cu 3, (fără TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019, a obligat pârâtul să plătească reclamantului 1442,01 RON reprezentând penalități de întârziere aferente sumei la care a fost obligat pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA, până la 22.05.2019 și în continuare, în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 din acțiune, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligația de a încheia autorizații/licențe neexclusive și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 700 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxă timbru și 600 RON onorariu de avocat.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 991A din 2 septembrie 2020, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței tribunalului.

Prin aceeași decizie, apelantul-pârât a fost obligată să plătească intimatului-reclamant suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 2 decembrie 2020, pârâtul a formulat recurs împotriva deciziei nr. 991A din 02.09.2020 a Curții de București, secția a IV-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-pârât susține următoatele:

- toate posturile pe care le-a pus la dispoziția clienților se regăsesc și în lista de posturi TV în regim "must carry" stabilită de Consiliul Național al Audiovizualului,

listă care avea același conținut și la data presupusei constatări de către inspectorul CREDIDAM a pretinselor încălcări reținute în sarcina sa;

- din moment ce normele metodologice nu instituie obligația de a le furniza clienților și acces la o rețea de retransmitere prin cablu cu un anumit conținut impus de programe, obligațiile recurentului în privința condițiilor de clasificare ANAT au fost întrunite prin oferirea de acces la programe TV libere la retransmisie, neexistând astfel premise pentru ca inspectorul CREDIDAM să poată deduce, din existența certificatului de clasificare, că unitatea le furnizează acces clienților și la alte categorii de programe;

- art. 138 alin. (2) din Legea nr. 8/1996

exclude existența vreunei obligații de plată a drepturilor de autor și conexe pentru operele retransmise în cadrul programelor cu regim "must carry";

- recurenta se află în ipoteza prevăzută de legiuitor pentru situația în care nu se datorează remunerație pentru operele retransmise, având ca unică formă de acces la programe TV oferite clienților pensiunii strict acele posturi TV ce țin de Societatea Română de Radiodifuziune, canale ce se regăsesc și pe lista de programe "must carry" stabilită de Consiliul Național al Audiovizualului în temeiul Legii nr. 504/2002;

- Legea nr. 8/1996 nu face distincție între categoriile de destinatari pentru care operează scutirea de la plata remunerațiilor ce ar fi aferente retransmisiei prin cablu a programelor posturilor publice și a celor cu retransmitere obligatorie, stabilită astfel prin lege, iar o concluzie contrară ar fi în dezacord cu art. 16 alin. (1) din Constituție;

- legiuitorul a intenționat liberul acces la informație și la cultură pentru toți cetățenii, necondiționat de plata vreunei contraprestații, prin accesarea programelor publice și a celor "must carry", indiferent dacă acei cetățeni sunt consumatorii serviciilor respective în propriul domiciliu sau dacă se află cazați într-o unitate hotelieră, în acest din urmă caz devenind evident că toate costurile legate de licențiere urmând să se regăsească, indirect, în tarifele de cazare practicate;

- inspectorul CREDIDAM care a întocmit referatul din data de 07.02.2016, nu a avut în vedere că recurentul a asigurat accesul clienților săi doar la programele transmise terestru prin radioreleele Societății Naționale de Radiocomunicații, acesta prezumând, fără a avea un just temei, că pensiunea le oferă clienților programe TV dintr-un pachet premium, o ipoteză care ar fi obligat-o să majoreze tarifele de cazare și să îi reducă atractivitatea pentru potențialii clienți;

- concluziile și actele subsecvente întreprinse de inspectorul CREDIDAM sunt în mod netemeinic sprijinite pe supoziții personale, ridicate în mod nelegal la rangul de prezumții, acesta susținând că prezența televizoarelor în spațiile de cazare prezumă și punerea Ia dispoziție către public a unor programe purtătoare de sarcini aferente unor drepturi de autor sau conexe;

- întregul probatoriu administrat la fond și în apel de către CREDIDAM se întemeiază pe aceste supoziții, cărora legea nu le recunoaște calitatea de prezumții și care nu sunt de natură să răstoarne prezumția legală de bună-credință a recurentei în exercitarea drepturilor și în îndeplinirea obligației.

- nu se poate admite nici stabilirea de către judecător a unei prezumții judiciare, nefiind în speță întrunite condițiile de la art. 329 C. proc. civ.

- întrucât reclamantul urmărea să demonstreze un fapt pozitiv, aceste dovezi necesare ar fi putut consta, de pildă, în prezentarea unui înscris care să dovedească încheierea unui abonament cu o societate de cablu pentru un pachet premium sau într-o declarație de martor care să ateste, eventual cu înregistrări audio-video, prezența unor programe supuse încasării și colectării de retribuții în grila oferită clienților;

- ca probatoriu, pe lângă acel înscris sub semnătură privată, lipsit de prezumția autenticității și fără forță probantă recunoscută de lege, intimata reclamantă a mai depus la dosarul cauzei capturi de ecran care arată oferta noastră de cazare, publicată mai mai multe pagini de internet, capturi în care se văd și televizoarele instalate pe pereți;

- neputând opera vreo prezumție, era în sarcina reclamantei să dovedească susținerile cu probe, în condițiile art. 249 din C. proc. civ., iar întrucât reclamanta urmărea să demonstreze un fapt pozitiv, aceste dovezi necesare ar fi putut consta, de pildă, în prezentarea unui înscris care să dovedească încheierea unui abonament cu o societate de cablu pentru un pachet premium sau într-o declarație de martor care să ateste, eventual cu înregistrări audio-video, prezența unor programe supuse încasării și colectării de retribuții în grila oferită clienților noștri.

- ca probatoriu, pe lângă acel înscris sub semnătură privată, lipsit de prezumția autenticității și fără forță probantă recunoscută de lege, intimata reclamantă a mai depus la dosarul cauzei capturi de ecran care arată oferta de cazare, publicată mai mai multe pagini de internet, capturi în care se văd și televizoarele instalate pe pereți.

- modul în care au fost calculate pretinsele arierate de către reclamantă nu arată cum de s-a ajuns la stabilirea unei perioade de referință începând de la 01.10.2015 și până la 31.05.2019, printr-un simulacru de act constatator încheiat pe 07.02.2019 și urmat de un altul cu o forță probantă la fel de îndoielnică în aceeași lună;

- nu rezultă cu claritate nici data de început a presupusei încălcări, pe care intimata reclamantă nu a explicat-o în cererea introductivă și nici în apel, fapt care ne face să avem temeinice îndoieli asupra seriozității cu care își exercită atribuțiile angajații CREDIDAM, dar și asupra modului în care ORDA, fiind organismul de stat tutelar al acestei organizații de drept privat, îsi exercită rolul de supraveghere și de garant al aplicării legii de către această asociație non-profit. ale cărei conturi sunt însă mereu pline;

- chiar dacă ar exista o obligație de plată derivată din aplicarea Legii nr. 8/1996, aceasta ar avea un caracter de prestație perioadică, iar din acest motiv nu s-ar putea cere decât debitele în cazul cărora nu a intervenit prescripția extinctivă în condițiile art. 2.526 din C. civ., în termenul de la art. 2.520 pct. 8 instituit de legiuitor în cazul arhitecților, geodezilor, contabililor si altor liber-profesionisti pentru plata sumelor ce li se cuvin.

- în situația aceasta, sumele datorate devin neexigibile în termen de un an de la data încheierii lucrării, conform C. civ., o prevedere ce poate fi interpretată extensiv și în sensul că termenul curge prin raportare la art. 2.526, din momentul în care o eventuală remunerație achitată periodic de un utilizator va deveni exigibilă.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Pe calea prezentului recurs a fost atacată decizia nr. 991A din 2 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare."

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În completare, art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În cauză, prin memoriul de recurs, recurentul pârât a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă se constată că cea mai mare parte a criticilor sunt formulate omisso medio, iar altele vizează aprecierea de către instanțele de fond a probatorului administrat în cauză.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel, răspunzând criticilor apelantului-pârât care au vizat un singur aspect, respectiv netemeinicia și nelegalitatea sentinței tribunalului, întrucât nu s-a dovedit comunicarea publică a fonogramelor în cadrul pensiunii turistice pe care o administrează, a reținut că probatoriul administrat de către reclamant este suficient, pentru a dovedi că pârâtul desfășoară activitate dintre cele avute în vedere de metodologiile invocate, fără a obține în prealabil autorizația licență neexclusivă obligatorie potrivit legii. Dacă pârâtul considera că era necesar a se face dovada că aparatele TV nu difuzează fonograme, atunci îi revenea sarcina probării situației contrare reținute de instanță pe baza probelor administrate de reclamantă, simpla contestare prin memoriul de apel a situației de fapt nefiind suficientă.

S-a reținut că, de altfel, pârâtul nici nu a susținut în mod ferm că aparatele TV nu transmit programe (cu mențiunea că și programele de știri pot conține fonograme - în cadrul publicității), ci doar a afirmat echivoc că nu se cunoaște în cauză dacă o asemenea difuzare se realizează efectiv.

Instanța de apel a mai reținut că, de principiu, obligația obținerii autorizației și plata remunerației pentru activitatea de turism desfășurată prin punerea la dispoziția clienților a camerelor dotate cu aparate TV se naște prin îndeplinirea acestor condiții, iar înlăturarea obligației poate interveni exclusiv atunci când aceste aparate nu funcționează prin difuzarea de programe TV, iar sarcina probei în acest sens revenea pârâtului care susținea o situație contrară celei rezultate din probatoriul administrat.

În ceea ce privește prima critică formulată de recurentul-pârât referitoare la faptul că toate posturile pe care pensiunea le pune la dispoziția clienților se regăsesc și în lista de posturi TV în regim "must carry" stabilită de Consiliul Național al Audiovizualului, pentru care art. 138 alin. (2) din Legea nr. 8/1996

exclude existența vreunei obligații de plată a drepturilor de autor și conexe, se reține că aceasta constituie o critică nouă, formulată omisso medio, fără a fi fost invocată în apel și fără să fi făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind invocată direct în faza procesuală a recursului, considerent pentru care nu poate fi supusă analizei în actualul stadiu procesual.

Este de reținut că potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs poate supune analizei numai motivele ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respecta principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinara de atac a recursului.

Printr-o altă critică recurentul pârât susține că întregul probatoriu administrat la fond și în apel s-a întemeiat pe procesul-verbal din 07.02.2016 întocmit de inspectorul CREDIDAM care în baza propriilor supoziții, ridicate în mod nelegal la rangul de prezumții, a susținut că pensiunea le oferă clienților programe TV dintr-un pachet premium, fară a avea în vedere că pensiunea oferă clienților acces doar la programele TV transmise terestru prin radioreleele Societății Naționale de Radiocomunicații, însă se constată că și această critică este formulată omisso medio, întrucât nu a fost invocată pe calea apelului, fiind susținută pentru prima dată în recurs.

Cu referire la criticile prin care se susține că în mod nelegalal calculul remunerației a avut la bază același procesul-verbal din 07.02.2016 întocmit de inspectorul CREDIDAM în care nu se arată cum de s-a ajuns la stabilirea unei perioade de referință cuprinsă între 01.10.2015 - 31.05.2019, se reține că și aceste critici au fost invocate direct în calea de atac a recursului, omisso medio, nefiind invocate prin motivele de apel care, așa cum s-a arătat, au vizat un singur aspect, faptul că cauză reclamantul nu a dovedit comunicarea publică a fonogramelor în cadrul pensiunii turistice administrate de pârât.

De altfel, se constată că recurentul a fost obligat la plata sumei de 2.810,00 RON înmulțit cu 3, (fără TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.10.2016 până la data de 31.05.2019 și nu începând cu data de 01.10.2015, cum susține recurentul.

De asemenea, Înalta Curte reține că și criticile referitoare la faptul că și dacă ar exista o obligațiie de plată derivată din aplicarea Legii nr. 8/1996, aceasta ar avea un caracter de prestație perioadică și nu s-ar putea cere decât pentru debitele în cazul cărora nu a intervenit prescripția extinctivă în condițiile art. 2526 Cod civilcă, au fost formulate tot omisso medio, neputând fi analizate pentru prima dată în recurs, în acest sens fiind și prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat mai sus, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel.

Recurentul a mai formulat critici care vizează modul de apreciere de către instanțele de fond a probelor administrate în cauză (procesul-verbal din întocmit de inspectorul CREDIDAM, capturi de ecran cu oferta de cazare publicată pe internet), însă acestea nu pot face obiectul analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză; instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate, întrucât controlul exercitat de instanța de recurs este un control judiciar de legalitate, iar nu de temeinicie.

Prin urmare, având în vedere că susținerile formulate de recurentul-pârât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare limitativ reglementate de lege, acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității și va constata nulitatea recursului declarat de recurentul-pârât.

Cererea formulată de intimatul-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat urmează a fi admisă, în temeiul art. 453 C. proc. civ., cu consecința obligării recurentului-pârât A. la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, către intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Intrerpreți- CREDIDAM.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 991A din 2 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenul-pârât A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Intrerpreți- CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.