ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta:

Prin sentința civilă nr. 1083 din 25 iunie 2021,Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă; a constatat competența în soluționarea cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Suceava și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 311 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă; a respins cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 97 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva sentinței civile nr. 311 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 29 iulie 2022, sub nr. x/2021, care, prin încheierea nr. 123 din 26 ianuarie 2023, a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civile și, în consecință, a declinat competența de soluțiomnare a recursului declarat de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrat sub nr. x/2021*.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea desființării în tot a sentinței civile nr. 311 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, și admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dreptului material aplicabil în cauză, îmbrățișând raționamentul greșit al instanței de fond privind calificarea noțiunii de comunicare publică în scop ambiental din punct de vedere al legislației naționale, dar și europene, precum și aplicarea acestor condiții situației de fapt dovedite de CREDIDAM.

În concret, a susținut că instanța de apel a apreciat că în cauză nu ar fi întrunită condiția existenței unui public nedeterminat care să fie prezent în spațiile administrate de către intimată, dar nici nu se poate aprecia că, deși, există televizoare instalate, acest comportament al utilizatorului ar presupune atingerea scopului de a efectua o comunicare publică în scop ambiental cu scop lucrativ.

Prin raportare la conținutul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că o astfel de comunicare publică ar putea fi realizată în cadrul unui festival muzical în lipsa artiștilor autori, a unei petreceri în cadrul unui club de noapte, etc., însă aceasta apare ca fiind quasi-imposibil de îndeplinit în cadrul unei camere de hotel, în condițiile în care textul invocat nu relevă o astfel de circumstanțiere, iar instanța de apel nici nu amintit jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată de CREDIDAM, care ar fi lămurit situația de drept și fapt.

În ceea ce privește calificarea ca spațiul public a camerelor unui hotel, această chestiune a fost deja tranșată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu valoare de principiu în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei și alții, în sensul în care instalarea unui televizor care are capacitatea de a recepționa semnalul de cablu, reprezintă un act care se circumscrie noțiunii de comunicare publică în scop ambiental.

Or, tocmai aceasta a fost situația de fapt reținută chiar de către instanța de apel în cauză - există televizoare instalate în spațiile în discuție, dar a apreciat în mod greșit faptul că aceste aparate nu ar fi fost folosit în scopul pentru care au fost montate.

Tot referitor la posibilitatea comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în cazul dotării spațiilor cu aparate, respectiv televizoare, a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit căreia există un public nedeterminat în cadrul camerelor unui hotel sau a unei pensiuni, că acesta reprezintă un spațiu public și că există o comunicare publică în scop ambietal în astfel de spații atunci când aparatele au fost instalate. Toate aceste elemente au fost probate în cauză, analizate și reținute de către instanțele de judecată, însă apreciate în mod greșit față de jurisprudența statuată în această materie și față de dispozițiile legale aplicabile.

Or, raționamentul determinat de interpretarea greșită a dispozițiilor legale a condus instanța de apel la constatarea faptului că nu ar există o faptă ilicită săvârșită de către intimată, recurenta invocând o răspundere civilă delictuală a intimatei pentru comunicarea publică în scop ambiental în cadrul celor 4 unități administrate, respectiv Hotel "B." clasificat cu 3*** și având 35 de camere, o recepție cu suprafața estimativă de 50 mp, un restaurant cu suprafața estimativă de 101 mp și un salon de evenimente cu suprafața estimativă de 360 mp; faptul că în aceste spații au fost instalate televizoare a fost dovedit prin extrasele de website-ul intimatei în care acestea apar, precum și prin extrasul de pe website-ul Ministerului Turismului în care apare unitatea de cazare care a obținut clasificare.

A precizat că pentru clasificarea de care beneficiază intimata, este obligatoriu potrivit Ordinului nr. 65/2013 ca unitățile de cazare să fie dotate cu televizoare; situația de fapt a fost confimată și de adresa IPJ Suceava - Compartimentul Câmpulung Moldovenesc, prin care intimata a fost sancționată contravențional pentru comunicarea publică în scop ambiental fără a deține autorizație/licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă.

O altă dovadă a faptului că instanța de apel a îmbrățișat o opinie greșită a instanței de fond, tot ca urmare a unei interpretări greșite a dispozițiilor legale, constă în faptul că obligația de a obține autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental este o obligație legală, care indiferent de modalitatea de realizare, fie prin încheierea unei convenții, fie prin invocarea unei răspunderi civile delictuale, trebuie realizată în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Altfel spus, remunerațiile datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop ambiental trebuie recuperate fie pe tărâm delictual, fie pe tărâm contractual, urmând a fi eliberate autorizațiile/licențele neexclusive ulterior încasării acestora fie benevol, fie în urma unei proceduri de executare silită.

Independent de sancționarea contravențională a intimatei, acesteia îi revenea în continuare obligația de a achita remunerațiile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți prin acoperirea prejudiciului cauzat, aspect pe care instanța de apel trebuia să îl aibă în vedere, întrucât consimțământul intimatei la nivel contractual nu era pus în discuție.

Așadar, existența contravenției constatate prin Adresa IPJ Suceava - Compartimentul Câmpulung Moldovenesc este dovada prin care se reține existența faptei ilicite săvârșite, aceasta fiind o probă pertinentă, utilă și concludentă, care împreună cu celelalte depuse la dosarul cauzei și reținute de către instanța de apel, ar fi trebuit să conducă în mod întemeiat la concluzia că fapta ilicită a fost săvârșită de către intimată, iar pretențiile CREDIDAM sunt fondate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16 martie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 07 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), învederând caracterul nelegal al deciziei atacate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, interpretând greșit dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, a reținut că simpla existență a televizoarelor instalate în spațiile administrate de către intimată nu conduce automat la concluzia că aceste aparate ar fi fost folosite în scopul de a efectua o comunicare publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a se raporta la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată în cauză, care ar fi lămurit situația de drept și fapt dedusă judecății.

Criticile, astfel formulate, sunt fondate.

Cum examinarea situației de fapt stabilită în aplicarea legii și pe baza probelor administrate excedează prerogativelor instanței de control judiciar circumscrise legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate, referirea la elementele de fapt deja stabilite va fi făcută doar pentru a verifica dacă, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul hotărării atacate au fost inserate argumentele de fapt compatibile cu criteriile de analiză aplicabile în cauză.

Este de precizat, în prealabil, că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată au vizat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru cele 4 unități administrate, și anume Hotel "B." clasificat cu 3***, având 35 de camere, o recepție cu suprafața estimativă de 50 mp, un restaurant cu suprafața estimativă de 101 mp și un salon de evenimente cu suprafața estimativă de 360 mp, întrucât pârâta nu a dat curs solicitărilor de a plăti remunerațiile și penalitățile restante și de a încheia autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

În același timp, reclamanta a apreciat că fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovisual aparținând artiștilor interpreți fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, iar prejudiciul este echivalent cu remunerațiile și penalitățile de întârziere datorate de pârâtă și neîncasate de către organismul colector potrivit Legii nr. 8/1996 și a metodologiilor incidente, sancțiunea aplicabilă fiind acordarea de despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, reclamanta a menționat că aceasta este dată de faptul că activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unității deținute este de natură a crea un prejudiciu artiștilor interpreți, pârâta neavând autorizație/licență neexclusivă din partea CREDIDAM și neachitând remunerațiile și penalitățile datorate artiștilor interpreți sau executanți.

În ceea ce privește fapta ilicită, reclamanta a susținut că pârâta a instalat televizoare în spațiile administrate, fapt dovedit cu extrasele de website-ul pârâtei în care acestea apar, precum și prin extrasul de pe website-ul Ministerului Turismului în care apare unitatea de cazare care a obținut clasificarea.

Validând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a apreciat că dotarea cu televizoare a camerelor de hotel nu s-a produs în virtutea realizării scopului reglementat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, probele de care s-a prevalat reclamanta nefiind de natură prin ele însele să susțină teza utilizării mijloacelor tehnice care permit comunicarea publică de fonograme.

În acord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte observă că în evaluarea calității pârâtei de utilizator prin efectul comunicării publice a fonogramelor în spațiile deținute, în examinarea globală a elementelor de fapt, instanța de apel a avut în vedere doar unele dintre criteriile identificate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la interpretarea aspectelor legate de comunicarea publică de fonograme prin utilizarea lor de către prestatorii de servicii, respectiv "act de comunicare" și comunicarea "publică" a unei opere protejate, deși noțiunea de comunicare publică implica o apreciere individuală și a criteriilor caracterul "nou" al publicului și caracterul "lucrativ" al comunicării, criterii neautonome și aflate în interdependență cu primele.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data promovării demersului judiciar, noțiunea de comunicare publică de opere muzicale este definită drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută întrun loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. (…)".

Totodată, se reține că actele de comunicare publică sau comunicarea către public a unei interpretări, execuții sau fonograme reprezintă în accepțiunea Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind interpretările și execuțiile și fonogramele, "transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuții sau de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonograme" dar și "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public ".

Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, publicată în Monitorul Oficial prin decizia ORDA nr. 120/2016, stabilește la pct. 1 că "prin utilizator, în sensul prezentei metodologii, se înțelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care deține ori folosește cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spații închise sau deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet, spații în care are acces publicul".

În interpretarea acestei dispoziții din Metodologie, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29 CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006 în cauza C-306/05 (SGAE c. C.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că, deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

De asemenea, în cauza C-162/10 (Phonographic Performance Limited c. Irlandei), cu privire la rolul operatorului hotelier în distribuirea semnalului fonogramelor, Curtea a arătat că acesta este indispensabil, având în vedere că acesta instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, iar clienții unui astfel de stabiliment, deși se află în interiorul zonei de recepționare a semnalului fonogramelor, nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenției deliberate a operatorului hotelier (par. 40).

Cu privire la clienții hotelului, considerați ca alcătuind un public, Curtea a arătat că aceștia alcătuiesc un număr nedeterminat de potențiali destinatari, întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei și nu este limitat decât de capacitatea de primire a unității hoteliere în discuție (par. 41).

Curtea a mai concluzionat că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmărește accesul clienților săi la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influență asupra standardului acestui stabiliment și asupra prețului camerelor, fiind, în plus, de natură să atragă și alți clienți interesați de acest serviciu suplimentar, având așadar un caracter lucrativ (par. 44 și 45).

În consecință, un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate, în sensul în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 (par. 46).

Întrucât din această transmisie operatorul respectiv obține beneficii materiale, independente de cele obținute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor, operatorul hotelier are obligația de a plăti o remunerație echitabilă pentru comunicarea acestei fonograme, pe lângă remunerația plătită de autorul radiodifuzării (par. 51).

Curtea a mai arătat că, deși dreptul Uniunii limitează dreptul la o remunerație echitabilă în cazul unei "utilizări personale", acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme de obligația de plată a unei astfel de remunerații, menită să protejeze interesele legitime ale artiștilor interpreți sau executanți pentru formele de utilizare cu caracter de exploatare comercială a operelor acestora.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit că noțiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, și anume existența unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public și caracterul "lucrativ" al comunicării.

În acest scop, Curtea a precizat că este necesar ca intervenția utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau pentru a ameliora recepționarea emisiunii inițiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care acești clienți nu se pot bucura de operele difuzate, deși se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 194 și 195).

Pe de altă parte, noțiunea "comunicare" trebuie înțeleasă în sens larg ca referindu - se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat (Hotărârea OSA, par. 25).

Tot în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear și al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienților săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-251/12 și Hotărârea GEMA C-117/15).

Curtea a precizat că trebuie să se țină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziția potențialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-251/12, par. 28).

În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus București C-283/10, par. 36, 37 și 40).

Nu în ultimul rând, Curtea a afirmat faptul că nu apreciază criteriul în discuție drept o condiție indispensabilă, care să determine însăși existența unei comunicări publice (Hotărârea ITV Broadcasting C-607/11, par. 42).

În plus, Curtea a statuat în sensul că "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziția publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE C-306/05, par. 43). De asemenea, a statuat în sensul că noțiunea de "comunicare publică" desemnează "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public".

În acest cadru, situația de fapt reținută de instanțele de fond nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanța de apel, nu au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar raționamentul potrivit căruia constatarea inexistenței faptei ilicite în absența calității de utilizator a pârâtei ce nu rezultă din simpla amplasare a televizoarelor apte a reda fonograme în camerele puse la dispoziția clienților, fiind necesară dovedirea folosirii lor efective, și, de aici, inutilitatea analizării celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., nu s-a fundamentat pe toate criterile enumerate în cele ce preced, perspectivă ce induce caracterul nelegal al soluției pronunțate în cauză.

În același timp, instanța de recurs nu poate proceda la dezlegarea aspectelor de drept arătate prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs, în absența stabilirii situației de fapt certe, în raport de toate apărările reclamantei referitoare la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în locațiile pârâtei, inclusiv cele care privesc obligația de a obține autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, evident, și de apărările pârâtei pe același aspect, precum și de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența relevată.

În consecință, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cu certitudine a situației de fapt și a analizării chestiunilor arătate prin prezenta decizie, context în care urmează a fi avute în vedere și înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului, dar și a conținutului susținerilor și apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, constatând că nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absența considerentelor de fapt și de drept presupuse de examinarea corespunzătoare a susținerilor și apărărilor părților, Înalta Curte apreciază că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2023.