ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1220/2023

Ședința publică din data de 19 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 28 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie obligată pârâta la plata sumei de 16.232,79 RON (13.641 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.06.2018 -31.05.2021; la plata sumei de 2.784,71 RON reprezentând penalități de întârziere, care au fost calculate până la data de 19.04.2021 și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației de mai sus; să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate; la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019, ca norme de aplicare.

2.1. Prin sentința civilă nr. 188 din 09 februarie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că întâmpinarea depusă de pârâtă, la data de 06 decembrie 2021, prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București față de dispozițiile art. 113 C. proc. civ. în soluționarea cauzei, a fost depusă corespunzător, reținând că în cauză nu sunt aplicabile considerentele pe care Înalta Curte le-a avut în vedere în decizia nr. 1380 din 16 iunie 2021, deoarece în acest caz excepția a fost invocată în termen, prin întâmpinare, nefiind vorba despre o "neglijență" a părții, astfel cum îi poate fi imputat instantei care a depășit termenul prevazut de art. 131 alin. (1) C. proc. civ., așa încât pentru punerea în discuție a excepției, invocată în termen de parte, nu există un termen așa cum stabilește norma reținută ca aplicabilă de instanța supremă.

Raportându-se la dispozițiile art. 132 și art. 107 C. proc. civ., instanța a reținut că fapta ilicită care face obiectul acțiunii constă în comunicarea prestațiilor artiștilor interpreți reprezentați de Credidam fără autorizația legală, prevăzută de art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996, ca și mijloc pentru desfășurarea activităților de cazare și administrare a unei pensiuni. Persoana care devine utilizator al prestațiilor artiștilor interpreți cu scopul de a crea ambianța pentru desfășurarea oricărei alte activități ce nu necesită utilizarea acestor prestații are obligația legală ca înainte de a utiliza repertoriul protejat să solicite eliberarea autorizației prevăzute de art. 161 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996. Fapta ilicită constând în omisiunea solicitării autorizației și a plății sumelor de bani aferente se consumă la sediul pârâtei.

În aprecierea instanței locul unde s-a produs prejudiciul în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, având în vedere următoarele argumente: acțiunea privește plata remunerațiilor în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății; reclamanta indică drept loc al producerii prejudiciului București, dar acest loc nu este opozabil pârâtei în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pentru că litigiul nu este întemeiat pe existența unei convenții; competența se stabilește potrivit unui reper previzibil și acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul situării persoanei păgubite, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă.

Domiciliul creditorului este locul reparației prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) și art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul; prejudiciul poate să privească persoana sau bunurile persoanei păgubite și cele două locuri - al faptei și al prejudiciului - reglementate alternativ ca puncte de reper pentru stabilirea competenței sunt diferite atunci când bunurile sau persoana asupra cărora se acționează ilicit se află într-un loc diferit de cel al faptei; sumele de bani de care a fost lipsită reclamanta nu sunt bunuri prejudiciate în sensul art. 113 pct. 9 C. proc. civ. acțiunea pârâtei nu este una îndreptată împotriva persoanei reclamantei sau împotriva bunurilor acesteia, astfel că soluția legislativă alternativă de stabilire a competenței la locul de producere a prejudiciului practic în acest caz nu își găsește aplicare.

Instanța a mai reținut că acțiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activității fără solicitarea autorizației, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două "locuri" - al producerii faptei ilicite și al producerii prejudiciului să fie diferite, în cauză fiind vorba despre utilizarea prestațiilor ca și activitate conexă activității comerciale, nu despre acte separate de utilizare care produc prejudicii specifice, făcând trimitere la reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul 44/2001, la jurisprudența Curții Europene de Justiție (cauza GJ Bier vs. Mines de Potasse, cauza C-21/76, cauza Pinckney), la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție 561/2015 și 3393/2014, precum și la decizia nr. 21/2021 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1114 din 23 noiembrie 2021.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1674 din 22 decembrie 2022, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului pentru soluționarea conflictului negativ de competență către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauza dedusă judecății, prin întâmpinarea formulată de către pârâtă, prin curator, a fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, în raport de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., iar la termenul de judecată din 08 decembrie 2021, Tribunalul București a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării și cea a invocării excepției necompetenței teritoriale, și a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita diferența onorariului curatorului pârâtei.

În acest context, a apreciat că primul termen de judecată, în sensul dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., cu procedura de citare legal îndeplinită (pentru pârâtă instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. și a dispus numirea unui curator, care a avut cunoștință de termenul din 08 decembrie 2021, fiind menționat în cuprinsul întâmpinării și al cererii de majorare a onorariului) a fost termenul din 08 decembrie 2021, când instanța a constatat că întâmpinarea a fost tardiv formulată, fără a invoca, din oficiu, excepția necompetenței materiale.

Ca atare, prin neinvocarea excepției necompetenței materiale teritoriale la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, 08 decembrie 2012, Tribunalul București a devenit competent să soluționeze cauza, nemaiputându-se dezînvesti ulterior, prin revenirea asupra modului în care a soluționat excepția tardivității formulării întâmpinării.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în considerarea argumentelor ce succed:

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Prin demersul judiciar inițiat, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata unor sume reprezentând remunerații datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeiul audiovizual pentru spațiile administrate, precum și la plata penalităților de întârziere.

Înalta Curte constată că sub aspectul determinării competenței teritoriale, Tribunalul București a apreciat că instanța competentă în soluționarea cererii de chemare în judecată este cea de la sediul pârâtei având în vedere că locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârșirii faptei ilicite manifestate prin derularea activității pârâtei fără solicitarea autorizației prevăzute de art. 161 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, în timp ce Tribunalul Tulcea s-a raportat la regimul juridic al invocării excepției necompetenței teritoriale, în sensul că aceasta a fost ridicată cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, cel din 8 decembrie 2012, Tribunalul București a constatat că întâmpinarea a fost tardiv formulată, fără a invoca, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale.

În ceea ce privește invocarea excepției de necompetență în prezenta cauză, sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., întrucât competența teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. este una alternativă, reclamantul având dreptul de a opta între instanța prevăzută la art. 107 C. proc. civ. și oricare dintre instanțele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., respectiv instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

Fiind vorba despre necompetența de ordine privată, excepția cu acest obiect poate fi invocată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât prin întâmpinare.

Dacă excepția nu a fost invocată în termenul legal, necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., fără ca excepția să mai poată fi invocată în tot cursul procesului, astfel cum s-a tranșat prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii (pct. 63 - 66).

Acest efect se produce, așadar, prin neinvocarea excepției în condițiile prescrise de legiuitor, iar nu prin neîndeplinirea obligației de verificare a competenței, în condițiile art. 131 C. proc. civ., potrivit căruia la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Este adevărat că, în cazul necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică, termenul de judecată la care trebuie îndeplinită obligația instanței este același cu cel la care se invocă aceste excepții, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., însă consolidarea competenței instanței inițial sesizate se produce, și în aceste situații, tot ca efect al neinvocării excepțiilor, dat fiind că acestea pot fi invocate din oficiu.

În cazul necompetenței de ordine privată, este și mai evident faptul că efectul de consolidare a competenței instanței sesizate nu poate fi asociat cu neverificarea în termen a competenței, ci exclusiv cu neinvocarea/neinvocarea în termen a excepției, în condițiile în care este exclusă invocarea din oficiu, astfel cum rezultă din art. 130 alin. (3) C. proc. civ., iar termenul de invocare nu se mai suprapune cu cel al verificării competenței, întâmpinarea - prin care se invocă excepția de necompetență de ordine privată - depunându-se în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în prezența unei competențe teritoriale alternative, dacă excepția de necompetență a fost invocată prin întâmpinare, nu se poate considera că s-ar fi consolidat competența instanței sesizate, independent de modul de aplicare concretă a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se constată că, în cauză, a fost respectat termenul de invocare a necompetenței teritoriale în fața instanței inițial învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată, respectiv Tribunalul București, întrucât excepția a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Depunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost disputată de către instanțele aflate în conflict, Tribunalul București considerând că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, iar Tribunalul Tulcea s-a dezînvestit de soluționarea cauzei în considerarea admiterii tardive de către Tribunalul București a excepției necompetenței, iar nu a formulării tardive a întâmpinării.

În aceste condiții, competența teritorială de soluționare în primă instanță a cauzei trebuie stabilită potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. sau ale art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în aplicarea oricăreia dintre aceste norme, competența de soluționare în primă instanță a cauzei aparține Tribunalului Tulcea.

Astfel, pe de o parte, sediul pârâtei este situat pe raza județului Tulcea, iar, pe de altă parte, locul săvârșirii faptei ilicite și al producerii prejudiciului sunt plasate în aceeași circumscripție teritorială.

Locul producerii prejudiciului, în înțelesul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., se determină prin raportare la decizia nr. 21 din 27 septembrie 2021, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1114 din 23 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 C. proc. civ., că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plății prejudiciului.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că față de modalitatea de săvârșire a faptei ilicite și de felul în care se produce prejudiciul în astfel de spețe, locul în care apare consecința negativă asupra patrimoniului supus reparației nu poate fi înțeles decât în sensul locului săvârșirii faptei vătămătoare.

Astfel, instanța supremă a constatat că prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe, chiar dacă în numele acestora acționează organismul de gestiune colectivă (în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptățită la plata remunerației).

În același timp, a arătat că locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea pecuniară este resimțită de organismul de gestiune colectivă, ci acela în care se săvârșește fapta ilicită, întrucât aceasta este însoțită de un prejudiciu produs instantaneu; prejudiciu este instantaneu și cert din chiar momentul săvârșirii faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizație și fără plata remunerației corespunzătoare.

De asemenea, a apreciat că strâns legată de locul unde se săvârșește fapta ilicită este și determinarea cuantumului prejudiciului, câtă vreme această cuantificarea se realizează prin luarea în considerare a suprafeței spațiului în care a avut loc utilizarea neautorizată, astfel că, rațiunea identificării locului producerii prejudiciului ca fiind acela al săvârșirii faptei ilicite își are fundamentul și în considerente de bună administrare a justiției, respectiv a probelor necesare soluționării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.

Totodată, a constatat că, în sensul aceleiași interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii prejudiciului cu cel al săvârșirii faptei ilicite este și reglementarea comunitară, respectiv norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (care prevede că, în materie delictuală și cvasidelictuală, competența aparține instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă), care a fost în mod constant interpretată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează locul materializării prejudiciului.

Astfel, "concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu locul săvârșirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în absența autorizării prealabile și a plății remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți/executanți sau producătorilor de fonograme concordă și cu raționamentele juridice dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită și a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde și cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției. În același timp, sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., neputând constitui nici loc al săvârșirii faptei ilicite și (...) nici loc al producerii prejudiciului" (pct. 86 din decizia nr. 21/2021).

Cum fapta ilicită imputată pârâtei constă în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora și de prestații artistice din domeniul audiovizual, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantă, locul săvârșirii acesteia fiind unitățile ce aparțin pârâtei - pensiune turistică, restaurantul aferent și piscina -, unități situate în județul Tulcea, față de dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 21 din 27 septembrie 2021, pronunțate în recurs în interesul legii, reținând că locul producerii prejudiciului coincide cu cel al săvârșirii faptei ilicite, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2023.