ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2002/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., la plata sumei de 11.477,55 RON (9.645 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.09.2018-30.09.202, la plata sumei de 1.730,67 RON reprezentând penalități de întârziere, care au fost calculate până la data de 23.07.2021 și, în continuare, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației de mai sus. Reclamanta a mai solicitat să fie obligată pârâta să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru spațiul administrat; Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 246/22.02.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant Asociația Centrul Roman Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 9.645 RON pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 01.09.2018-30.09.2021. De asemenea, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în spațiul administrat Pensiunea Turistică "A.", clasificată 4 flori și dotată cu 13 camere, situată în Sat/Comuna Vișeu de Jos, nr. 1611, jud. Maramureș. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 820 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON), onorariu avocat (700 RON) și alte cheltuieli (extras ONRC, 20 RON).

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1861 A din data de 07 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 246 din 22.02.2022 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, și a dispus obligarea apelantei pârâte la plata către intimata reclamantă a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1861 A din data de 07 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., criticând-o pe motive de nelegalitate, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ. În esență, recurenta pârâtă a susținut că decizia recurată nu este motivată corespunzător în condițiile în care, criticilor consistente referitoare la situația de fapt, instanța de apel le-a răspuns printr-un unic considerent, ce face trimitere la prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, care reglementează obligația utilizatorilor care au comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ, fără a obține în prealabil autorizația/licența neexclusivă, de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, pentru spațiile și/sau perioade nedeclarate, o sumă de bani reprezentând triplul sumelor ce ar fi legal datorate dacă ar fi deținut autorizația/licența neexclusivă. În opinia recurentei, aspectele reținute de instanța de apel, în sensul că, în situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie și că, în speță, organismul de gestiune colectivă a urmărit să informeze utilizatorul asupra obligațiilor sale trimițându-i notificări, nu pot constitui o motivare concretă (nici chiar implicită) a criticilor formulate în apel prin care se contesta însăși realitatea/corectitudinea actelor depuse și administrate ca probe în cauză, acte care conțin mențiuni fictive, pârâta contestând, astfel, și caracterul cert, lichid și exigibil al creanței valorificate de reclamantă în speță. În lumina exigențelor care rezidă din cerința respectării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la tratament procesual egal - înscrise cu valoare de principii fundamentale ale procesului civil în art. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta consideră că asemenea critici făceau necesară o evaluare a conținutului înscrisurilor pe care reclamanta le-a depus în justificarea pretențiilor sale și în privința cărora s-a prezumat că au fost valorificate de prima instanță. Un atare demers analitic era cu atât mai necesar cu cât a fost contestat și textul normativ reținut ca relevant în cauză, recurenta considerând că în speță nu era incident criteriul prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, care permite acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, acesta fiind operant numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a). Absența din decizia recurată a oricărei analize care să releve o reevaluare concretă și efectivă a situației de fapt, corespunzător criticilor susținute prin cererea de apel, ilustrează neobservarea exigențelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., normă care prevede că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță." - precum și a celor stabilite imperativ prin dispozițiile art. 6 și 8 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În condițiile în care instanța de recurs nu poate realiza o evaluare a probelor sau a situației de fapt, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru a se stabili dacă pârâta a realizat, în perioada la care se referă litigiul și în cadrul activității concret desfășurate, o comunicare publică aptă a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreți și executanți în condițiile Legii 8/1996. În subsidiar, în situația reținerii cauzei spre judecare în recurs, recurenta pârâtă a solicitat să se aibă în vedere că la dosar nu există dovada faptului că în 2019 și în 2021 reclamanta ar fi notificat-o în legătură cu obligațiile ce îi reveneau, astfel că nu i se poate reține în sarcină săvârșirea vreunei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală. Pe de altă parte, a susținut că se impune a se verifica existența și întinderea prejudiciului cauzat, apreciind că, în ceea ce privește modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei din prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe dreptului de autor (ultima fiind situația din speță) sau organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material cauzat prin încălcarea respectivelor drepturi, luând în considerare criterii cum sunt: consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului. Pentru motivele arătate și observând că reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câștigul nerealizat, iar, în speță, acesta este reprezentat de cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor A1.1, A2.2, D1.1 și D2.1 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, recurenta apreciază că se impune obligarea sa la plata, cu titlu de despăgubiri, doar a sumei de 3215 RON plus TVA, aferentă perioadei 01.09.2018-30.09.2021, restul pretențiilor, constând în acordarea triplului remunerațiilor datorate, fiind nefondate.

Apărările formulate în cauză Intimata – reclamantă, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, a formulat în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 1861/07.12.2022 pronunțate de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel. În esență, intimata reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 și a motivat corespunzător soluția adoptată, niciunul dintre cele două cazuri de casare invocate de pârâtă ca temei de drept al recursului nefiind incident în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de a nu achita remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru Pensiunea Turistică "A." clasificată cu 4 flori și dotată cu 13 camere, în perioada 01.09.2018-30.09.2021 . Raportat la probele administrate și la dispozițiilor legale aplicabile, instanțele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unității deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea CREDIDAM și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiilor. Contrar susținerilor pârâtei conform cărora nu îi poate fi angajată răspunderea motivat de faptul că nu avea cunoștință de obligația de a plăti remunerațiile în cauză, nefiind notificată de reclamantă în acest sens, instanțele de fond au constatat că, potrivit art. 1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, utilizatorul are obligația de a obține din partea organismelor de gestiune colectivă CREDIDAM și UPFR autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual anterior începerii activității de comunicare publică a acestora. Cu alte cuvinte, utilizatorul este cel care are obligația de diligență în acest sens. Pe de altă parte, s-a reținut că reclamanta a notificat pârâta de două ori, prima dată în anul 2019, iar apoi în anul 2021, pentru a încheia autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, fără, însă, ca pârâta să dea curs acestor notificări. Suma datorată de pârâtă a fost determinată în conformitate cu dispozițiile pct. 3.12, teza finală, din Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și cu tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, care stabilește obligația de plată a triplului remunerației, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 9.645 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie, aferente perioadei 01.09.2018-30.09.2021. Pe calea prezentului recurs, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., recurenta reiterează susținerile formulate în fața instanțelor de fond, pretinzând, pe de o parte, că nu a fost notificată de către reclamantă cu privire la obligațiile pe care le avea, la dosarul cauzei neexistând dovada comunicării notificărilor pe care reclamanta susține că i le-a transmis în anul 2019 și, respectiv, în anul 2021, și contestând, pe de altă parte, modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, sens în care consideră că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, și nu cele de la lit. b) a aceluiași text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), și că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câștigul nerealizat, instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective. Cu referire la criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esență, se susține că instanța de apel nu a răspuns în concret criticilor aduse hotărârii primei instanțe, din decizia atacată lipsind orice analiză care să releve o reevaluare concretă și efectivă a situației de fapt. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță – a răspuns criticilor susținute de pârâtă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele din C. civ., menținând soluția de admitere parțială a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de pârâtă, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia. Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, cu referire la susținerile pârâtei în sensul că nu a fost notificată de către reclamantă cu privire la obligațiile pe care le avea, și că nu au fost depuse la dosar dovezi cu privire la transmiterea unor astfel de notificări, instanța de apel a arătat în mod explicit că, din recipisa de expediere a notificării din 18.09.2019, rezultă că pârâta a fost avizată și reavizată la sediul societății în sensul ridicării recomandatei prin care CREDIDAM a notificat societatea cu privire la obligațiile care îi revin în calitate de utilizator, însă pârâta nu s-a prezentat pentru a-și ridica corespondența. În raport de atitudinea manifestată de pârâtă, și de dispozițiile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că pârâta nu poate invoca neregularitatea cauzată prin propria faptă și, prin urmare, nu se poate prevala de necunoașterea obligațiilor care îi reveneau în calitate de utilizator, pe fondul unei insuficiente informări din partea organismului de gestiune colectivă. În continuare, instanța de apel a analizat criticile ce vizau acordarea triplului remunerațiilor legal datorate de către pârâtă, Curtea constatând că, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1998 și a dispozițiilor art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016. În acest sens, s-a reținut că răspunderea instituită de dispozițiile art. 139 alin. (2) reprezintă o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale în materia drepturilor de autor, ceea ce înseamnă că, în egală măsură, sunt aplicabile, în privința reparării prejudiciului, dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., în raport de care, pentru a se putea reține că pârâta trebuie să răspundă numai pentru prejudiciul efectiv și direct cauzat, respectiv remunerația legală și daunele moratorii (iar nu pentru triplul remunerației legal datorate), trebuia ca organismul de gestiune colectivă să fi avut posibilitatea reală de a evita producerea ori mărirea prejudiciului. Or, organismul de gestiune colectivă a urmărit să informeze utilizatorul asupra obligațiilor sale trimițându-i notificări, de la momentul notificării așteptând un interval rezonabil până când a formulat acțiunea în instanță, interval suficient ca pârâta să își îndeplinească obligațiile legale și în egală măsură nu atât de lung încât să determine mărirea prejudiciului. În consecință, s-a apreciat că nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a evitat prejudiciul ori că a contribuit la producerea sau la mărirea acestuia, răspunderea revenind în totalitate apelantei pârâte. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la situația de fapt și la probele administrate, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând fiecărei critici formulate de pârâtă prin motivele de apel, susținerile recurentei în sens contrar fiind nefondate. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a reevaluat în concret și efectiv situația de fapt, reținând în mod greșit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, o atare nemulțumire, ce vizează, practic, modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu pot fi primite criticile aduse de pârâtă hotărârii apelate, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, împrejurarea că judecătorul interpretează elementele de fapt într-o altă manieră decât cea agreată de parte neechivalând cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate. Așa cum s-a arătat deja, recurenta contestă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susținând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, și nu cele de la lit. b) a aceluiași text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câștigul nerealizat, instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective. Criticile sunt nefondate. Dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicarea actului normativ, instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanța de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, și anume: prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 139 alin. (2) lit. a)]; și, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 139 alin. (2) lit. b)]. În acord cu opinia instanței de apel, Înalta Curte reține că modalitatea de despăgubire instituită de art. 139 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum art. 1.385 din C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum și a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau limita prejudiciul, prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 reglementează evaluarea prejudiciului prin raportare la consecințele economice negative suferite de partea prejudiciată (în special câștigul nerealizat de către titularul dreptului, precum și beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor), precum și la prejudiciul moral cauzat titularului dreptului. Dat fiind caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ce poartă asupra unor bunuri necorporale (opere audiovizuale sau programe pentru calculator), precum și modalitatea facilă de utilizare ilegală, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicație electronică, este evident că, în domeniul proprietății intelectuale, dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, având în vedere numărul imposibil de cuantificat al încălcărilor produse prin intermediul mijloacelor de comunicație electronică. Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a), iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanța de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 139 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite. Este și cazul speței de față în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație sau licență exclusivă și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat pe o perioadă îndelungată de timp, 01.09.2018-30.09.2021, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat. În aceste circumstanțe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenței legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanța de fond și cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) [actual, art. 188 alin. (2) lit. b)] din Legea nr. 8/1996, astfel că, susținerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate. Nefondată este și susținerea potrivit căreia, pentru câștigul nerealizat invocat de reclamantă, câștig care, în speță, este reprezentat de cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016, instanța nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, constând în cuantumul remunerațiilor cuvenite potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor A1.1, A2.2, D1.1 și D2.1 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, iar nu la plata triplului sumelor respective. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că referirea recurentei la Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 este greșită întrucât, pentru perioada supusă analizei în speță, pe parcursul căreia a fost comisă fapta ilicită, 01.09.2018 – 30.09.2021, metodologiile în temeiul cărora se colectează tarifele fixe lunare sunt cele aprobate prin deciziile ORDA nr. 120/2016 și 60/2019. Pe de ală parte, Înalta Curte reține că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite își găsește corespondent deplin în dispozițiile legale aplicabile litigiului, atât art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (actual, art. 188 alin. (2) lit. b), cât și art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare. Prin urmare, instanța nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, și din această perspectivă decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate. Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câștigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remunerațiilor datorate potrivit legii și nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situația unui debitor contractual, ținut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanța de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile. Este evidentă funcția preventivă a acestei modalități de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenței legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situația de a plăti aceeași sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil. Pentru aceste motive, criticile recurentei vor fi înlăturate ca neîntemeiate. Celelalte susțineri ale pârâtei din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la lipsa dovezilor privind transmiterea de către reclamantă a notificărilor în legătură cu obligațiile ce îi reveneau și la cuantumul concret al despăgubirilor la plata cărora consideră că ar fi trebuit să fie obligată, nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt, ce nu țin de nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, de netemeinicia acesteia, ele nepunând problema încălcării de către instanța de apel a unor norme de drept material sau procesual, astfel că excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac. Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta. Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M., la plata sumei de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la dosarul instanței de recurs.