ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31/2019

Prin Încheierea din 12 martie 2019 pronunțată în Dosarul nr. 30.261/300/2016, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 martie 2019 cu nr. 847/1/2019.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Codul de procedură civilă

Codul de procedură penală

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București cu nr. 30.261/300/2016, reclamantele A1 și A2 au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B1 și B2, următoarele:

În motivare, reclamantele au arătat că Certificatul de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 autentificat de notarul de stat, emis cu privire la succesiunea de pe urma defunctului D, atestă în mod fals că numita C este moștenitoarea legală a acestuia și că masa succesorală se compune din haine și cota de 1/8 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci.

Prin Sentința civilă nr. 4.320 din 29 aprilie 2002, pronunțată de Judecătoria Sector 2, instanța a constatat că C nu este moștenitoarea legală a defunctului D, întrucât nu a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni de la data decesului, 19 septembrie 1972.

În plângerea penală înregistrată la 26 mai 2000 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4, pârâta B1 a recunoscut că C nu a acceptat succesiunea după defunct și a declarat în fals, la 19 ani de la emiterea Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, și, deși era în posesia acestui certificat de moștenitor, că nu a dezbătut succesiunea după defunct.

În timpul interogatoriului luat pârâtei B1 în Dosarul nr. 3.597/2003, aceasta a recunoscut că în 1981 a fost personal la notarul de stat, căruia i-a arătat Certificatul de moștenitor nr. 50/1971, care constata că unicul moștenitor al defunctei E este soțul D, masa succesorală fiind compusă din suma de 13.501 lei aflată pe carnete C.E.C. Notarul de stat, deși cunoștea existența Certificatului de moștenitor nr. 50/1971, a emis la 12 iunie 1981 pârâtei B1 certificatele de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 și nr. 756 din 12 iunie 1981, săvârșind infracțiunea de fals intelectual.

Reclamantele au susținut că notarul de stat a emis prin fals intelectual în mod ilegal certificatele de moștenitor succesive nr. 755 și 756 în 12 iunie 1981, întrucât Certificatul nr. 756 din 12 iunie 1981 atestă în fals numărul, calitatea moștenitorilor legali și componența masei succesorale. Certificatul 755 constată în mod fals atât calitatea de moștenitoare legală a numitei C, cât și componența masei succesorale. Ambele certificate s-au eliberat pe 12 iunie 1981 în condițiile în care pârâta B1 și notarul știau existența și conținutul Certificatului de moștenitor nr. 50/1971, iar C nu a acceptat tacit sau expres succesiunea după defunctul D în termen de 6 luni de la decesul acestuia. Prin Decizia nr. 1.702A din 7 septembrie 2004 în Dosarul nr. 3.597/2003 al Curții de Apel București s-a dispus anularea Certificatului de moștenitor nr. 756 din 12 iunie 1981.

Prin Sentința civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parțială a Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, menținând toate celelalte mențiuni ca fiind valabile. Sentința a devenit irevocabilă prin constatarea perimării recursului, instanța de recurs neavând în vedere autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 4.320 din 29 aprilie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 17.827/2000.

La 27 octombrie 2016, reclamantele au depus precizări, în sensul că solicită constatarea falsului, întrucât acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, pe motiv că a intervenit prescripția, infracțiunile fiind săvârșite în 12 iunie 1981. Au precizat că solicită să se constate falsul intelectual săvârșit de notarul de stat instrumentator și infracțiunea de fals în declarații săvârșită de pârâta B1, iar certificatul atestă o situație care nu corespunde realității, și anume atestă în fals că C este moștenitoarea legală a defunctului D.

Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității, excepția autorității de lucru judecat și, pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției inadmisibilității au precizat că nu se poate constata o situație de fapt, iar art. 308 din Codul de procedură civilă nu autorizează cercetarea falsului pe cale principală, ci exclusiv pe cale incidentală, în acțiuni preexistente.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat au arătat că prin Sentința civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parțială a Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, instanța menținând toate celelalte mențiuni ca fiind valabile, motiv pentru care nu se poate analiza din nou valabilitatea certificatului.

Au arătat că prin Certificatul de moștenitor nr. 755/1981 s-a constatat că C este unică moștenitoare a defunctului D, iar conform certificatului de moștenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, eliberat de pe urma aceluiași defunct, s-a constatat că unică moștenitoare a acestuia este numita X, în calitate de soră, avându-le, la rândul său, ca moștenitoare pe cele două reclamante. Aceste certificate coexistă în mod inexplicabil, motiv pentru care pârâtele arată că au solicitat constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, fiind în curs de soluționare Dosarul nr. 2.974/300/2008 pe rolul Curții de Apel București.

Au mai subliniat că prin Sentința civilă nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr. 16.905/299/2008, s-a admis excepția autorității de lucru judecat, respingându-se cererea de constatare a nulității certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 pentru autoritate de lucru judecat.

Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, reținând că nu există un fine de neprimire prin raportare la art. 308 din Codul de procedură civilă, la condițiile acțiunii în constatare și la motivarea cererii de chemare în judecată.

Judecătoria Sectorului 2 București, prin Sentința civilă nr. 10.039 din 28 septembrie 2017, a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate - de părți, obiect și cauză, cerințe ce nu sunt îndeplinite.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, care presupune o triplă identitate de părți, obiect și cauză, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de existență, deoarece obiectul litigiului soluționat prin Sentința civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 (pronunțată în Dosarul nr. 6634.01/300/2008 de Judecătoria Sector 2 București, definitivă prin respingerea apelului) a fost dat de constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. Față de precizările reclamantelor din cauză pendinte și de conținutul acțiunii introductive, s-a arătat că prezenta acțiune este întemeiată pe dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă, fiind una în stabilirea falsului.

Cum obiectul și cauza acțiunii sunt diferite, instanța a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de această sentință, reținând că aceleași considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința Sentinței civile nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr. 16.905/299/2008, obiectul respectivei cauze fiind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Referitor la Sentința civilă nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004 (Dosar nr. 3.130/2003), instanța a reținut că, deși formal obiectul acțiunii a vizat constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în susținerea cauzei de nulitate absolută s-a arătat că respectivul certificat de moștenitor a fost emis prin săvârșirea de către notarul instrumentator a infracțiunii de fals intelectual și a infracțiunii de fals în declarații de către pârâta B1. Totuși, motivele concrete învederate în susținerea pretinsului fals sunt expuse la fila 134 a dosarului și au constat în: a) atestarea că numita C s-a născut Popovici Popescu, omițând numele de "Cornet"; b) lipsa cercetării/omisiunea verificării existenței Certificatului de moștenitor nr. 50/1971; c) atestarea cu privire la componența masei succesorale rămase de pe urma numitei X; d) atestarea că numita C este fiica defunctului D.

Or, văzând multiplele precizări ale reclamantelor din prezenta cauză și clarificările aduse în ședința publică din 19 septembrie 2017, prima instanță a constatat că obiectul prezentei cauze vizează stabilirea falsului la emiterea certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 strict pe motiv că s-ar fi consemnat că numita C a acceptat succesiunea de pe urma defunctului D în termenul de 6 luni. Ca atare, acest aspect nu a fost cercetat pe fond de hotărârile menționate, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat.

Totuși, prin raportare la art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța a arătat că va avea în vedere susținerile intimatelor în ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar nu ca excepție, în sens clasic, în măsura în care se va stabili incidența autorității de lucru judecat la nivel de considerent decisiv în raport cu hotărârile menționate.

Procedând la soluționarea pe fond a cauzei, instanța a reținut următoarele:

În fapt, prin Certificatul de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 emis de notarul de stat s-a stabilit că numita C este unic moștenitor de pe urma defunctului D, decedat la data de 16 septembrie 1972.

În drept, instanța a reținut că este învestită cu o acțiune în stabilirea falsului, întemeiată pe dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "în cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă".

Prin urmare, cu titlu preliminar, deși doctrina și jurisprudența admit posibilitatea învestirii instanței civile cu o acțiune în stabilirea falsului pe cale principală - motiv pentru care s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâte - totuși, în aplicarea respectivului articol, o condiție de fond ce se impune a fi verificată este aceea ca acțiunea penală să nu poată fi pusă în mișcare ori să nu poată continua. Rațiunea acestei condiții este logică, în raport cu rolul instanței civile sub aspectul cercetării infracțiunilor - care nu poate apărea decât ca fiind subsidiar și complementar instanței penale. Or, în prezenta cauză, reclamantele nu au făcut dovada pretinsei prescripții a răspunderii penale invocate - care nu poate fi analizată de instanța civilă și nici nu poate fi asumată ca dovedită strict pe considerentul că reprezintă un fapt necontestat de partea adversă, fiind necesară existența unei ordonanțe/hotărâri judecătorești pronunțate de instanța penală care să statueze asupra imposibilității de punere în mișcare/continuare a acțiunii penale. O interpretare contrară s-ar dovedi, fără îndoială, extrem de periculoasă pentru siguranța raporturilor juridice, dacă s-ar permite instanței civile să aprecieze asupra posibilelor cauze de întrerupere/suspendare a prescripției răspunderii penale, putându-se ajunge la soluții contrare, având în vedere și mijloacele de probă diferite de care dispun cele două proceduri - civilă, și, respectiv, penală.

La dosarul cauzei reclamantele au depus exclusiv o plângere penală pretins formulată de acestea, fără a descrie stadiul procedurii penale, nefiind indicat nici măcar un număr al dosarului penal și dacă un asemenea dosar a fost constituit (pentru ca, eventual, instanța să facă ulterior cercetări). Sub acest aspect, sarcina probei le revenea în integralitate reclamantelor, iar aceasta nu a fost complinită.

Mai mult decât atât, independent de argumentul sus-exprimat, instanța a subliniat considerentul decisiv al Sentinței civile nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004, pronunțată în Dosarul nr. 3.130/2003, în care s-a reținut că dosarul notarial în care s-a eliberat Certificatul de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu mai există fizic încă din anul 2003. Or, astfel cum în mod întemeiat s-a apreciat și în respectiva decizie, legalitatea unui certificat de moștenitor sau pretinsa săvârșire a infracțiunilor de fals intelectual și, respectiv, fals în declarații nu poate fi nicidecum apreciată doar pe baza unor prezumții simple, fiind necesară atașarea dosarelor notariale pentru a se verifica tot probatoriul administrat de notar la momentul eliberării Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Altfel spus, cât timp în procedura succesorală se pot administra o serie de probe în dovedirea acceptării succesiunii în termenul de opțiune succesorală [în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data emiterii certificatului] - și cât timp Certificatul de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu identifică în cuprinsul său aceste mijloace de probă (nefiind, de altfel, nici obligatoriu să o facă, potrivit legii), în prezenta procedură civilă nu se poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea în termen, expresă sau tacită, a succesiunii de pe urma defunctului D de către numita C. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța civilă, spre deosebire de organele de urmărire penală sau de instanța penală, dispune exclusiv de mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă, expres și limitativ prevăzute.

Ca atare, întrucât nu se poate stabili dacă s-au administrat în dosarul notarial sub aspectul termenului în care a fost acceptată succesiunea de către numita C, reaua-credință a notarului sau a părții care a declarat că a acceptat succesiunea în termenul legal nu poate fi prezumată, cum, de altfel, nu se poate prezuma săvârșirea de infracțiuni.

Pentru toate aceste considerente, reținând că sarcina probei revine reclamantei, mai ales în raport cu gravitatea acuzațiilor aduse - pretinse infracțiuni de fals intelectual și respectiv de fals în declarații -, iar această sarcină nu a fost complinită, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea în stabilirea falsului Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, solicitând desființarea sentinței și să se stabilească falsul în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 și 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981, în sensul ca instanța să desființeze Certificatul de moștenitor nr. 755, care atestă o situație ce nu corespunde realității, și anume atestă în fals că C este moștenitoare a defunctului D.

Prin Decizia civilă nr. 2.426A/15 iunie 2018, Tribunalul București a respins apelul ca nefondat, reținând că s-au formulat cereri noi în apel, atât timp cât, pe lângă solicitarea de stabilire a falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă, art. 289 și 292 din Codul penal (forma în vigoare în 12 iunie 1981), în apel reclamantele au solicitat și desființarea certificatului de moștenitor.

Totodată, s-a apreciat că acțiunea în constatarea falsului în instanța civilă este supusă condiției ca anterior să se fi reținut de un organ penal că acțiunea penală aferentă nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate continua, deoarece o astfel de cercetare a unui fals nu se poate realiza de către o instanță civilă în locul unei instanțe penale decât excepțional, cu respectarea condițiilor limitative. Așa cum a arătat și prima instanță, pretinsa prescripție a răspunderii penale nu poate fi apreciată de către instanța civilă doar față de data pretinsei săvârșiri a unei infracțiuni în condițiile în care și în materie de prescripție a răspunderii penale există cauze de întrerupere, de suspendare asupra cărora instanța civilă nu are dreptul să se pronunțe tangențial într-o acțiune civilă. Art. 308 din Codul de procedură civilă prevede expres că doar cercetarea falsului se face de către instanța civilă, nu și cercetarea posibilității sau imposibilității de punere în mișcare sau de continuare a acțiunii penale.

În ceea ce privește reținerea primei instanțe privind inexistența fizică a dosarului notarial în care s-ar fi făcut pretinsele falsuri, tribunalul a constatat că aceasta este corectă, contrar susținerilor apelantelor, atât timp cât se invocă un pretins fals intelectual, instanța trebuie să verifice în concret ce a făcut, ce nu a făcut, ce a avut la dispoziție și ce nu a avut la dispoziție, ce a avut în vedere, ce nu a avut în vedere notarul căruia i se impută această infracțiune, nu doar ce susțin, declară, recunosc, afirmă părțile sau alte persoane. Casarea actelor, darea lor spre topire sunt operațiuni specifice procesului de arhivare și consecințele acestor proceduri nu pot fi suportate decât de către cel care nu decide să promoveze o astfel de acțiune imediat ce a luat cunoștință de actul juridic care ar fi avut la bază pretinse infracțiuni, cu atât mai mult cu cât actul avea o vechime considerabilă.

Mai mult, tribunalul a apreciat că, atât timp cât apelantele-reclamante au învestit instanța în mod expres cu solicitarea să se constate falsul și să se constate că notarul a săvârșit infracțiunea de fals intelectual, acesta ar fi trebuit să fie pârât în cauză, pentru că i se impută în mod expres săvârșirea unei infracțiuni în calitate de notar. Doar o acțiune clasică de nulitate certificat de moștenitor se judecă numai cu persoana interesată și cu persoanele menționate ca moștenitor în certificat, nu și cu notarul care a întocmit actul. Or, reclamantele nu au învestit instanțele cu o acțiune în nulitate, ci expres cu o acțiune în constare fals, solicitând să se constate că notarul a săvârșit infracțiunea de fals intelectual.

În eventualitatea în care notarul ar fi fost decedat la data introducerii acțiunii (reclamantele nefăcând dovada certă că acesta ar fi sau nu ar mai fi în viață), acțiunea în stabilire fals, pe latura vizând infracțiunea de fals intelectual, ar fi fost vădit nejustificată, pentru că nici Codul de procedură penală în vigoare în 1981, nici Codul de procedură penală actual nu permit constatarea săvârșirii unei infracțiuni în raport cu un pretins infractor odată ce acesta a decedat, ci numai cât timp acesta este în viață.

Art. 13 din Codul de procedură penală de la 1968 și art. 18 din Codul de procedură penală stabileau și stabilesc că numai în caz de amnistie, prescripție, retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire (sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală în noul cod) și numai la cererea învinuitului/suspectului sau inculpatului se poate proceda la continuarea procesului penal. În cazul decesului celui învinuit, însă și, cu atât mai mult, în cazul predecesului, orice acțiune penală în curs în contra acestuia se stinge, legea neprevăzând posibilitatea continuării acțiunii pe latură penală în contra decedatului la solicitarea unei părți vătămate.

Conform art. 21 din Codul de procedură penală de la 1968, acțiunea civilă rămânea în competența instanței penale în caz de deces al uneia din părți, introducându-se în cauză moștenitorii acesteia. Art. 24 din Codul de procedură penală actual stabilește că numai în caz de deces al părții responsabile civilmente acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ai părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.

În prezentul dosar, reclamantele nici nu i-au indicat pe eventualii moștenitori ai notarului instrumentator (nici nu au făcut dovada că ar fi în viață, pentru a justifica de ce nu au formulat acțiunea și direct în contra acestuia), dar nici nu au învestit prima instanță cu o acțiune civilă în sensul Codului de procedură penală, pentru că nu s-a solicitat tragerea la răspundere pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale în sensul art. 14, respectiv art. 19 din cele două coduri de procedură, ci s-a solicitat doar stabilire fals, respectiv stabilire autori fals.

Prin urmare, cererea de stabilire a falsului raportată la falsul intelectual, având doar o componentă penală, conform celor solicitate de reclamantele însele prin cererea de chemare în judecată, se putea judeca numai în măsura în care notarul era în viață la data introducerii acțiunii și numai în măsura în care acesta figura ca pârât în proces.

În ceea ce privește stabilirea falsului raportat la falsul în declarații invocat în cererea de chemare în judecată, tribunalul a reținut că acest tip de fals nu intră sub incidența procedurii falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă.

Art. 308 din Codul de procedură civilă nu trebuie privit izolat, ci obligatoriu în contextul subsecțiunii IX-a din Codul de procedură civilă din care face parte și care este și intitulat "Verificarea înscrisurilor", respectiv în contextul art. 301-307, care vizează numai falsuri materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice, nu și fals în declarații care presupune declararea de către o persoană a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu știință de a declara unele date sau împrejurări.

Procedura falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă nu vizează susțineri pretins false ale unei persoane la încheierea unui act, netrebuind a fi făcută confuzie între noțiunea de "fals" în sensul obișnuit, din dicționar, al termenului și "procedura înscrierii în fals" prevăzută de Codul de procedură civilă și nici între infracțiunile de "fals" în toate formele reglementate de Codul penal (care includ și fals în înscrisuri, fals material, fals în declarații, fals privind identitate și uz de fals) și "procedura înscrierii în fals" prevăzută de Codul de procedură civilă, chiar și Înalta Curte de Casație și Justiție arătând, în jurisprudența sa, că procedura înscrierii în fals se referă la înscrisuri ca mijloace materiale de probă, nu la înscrisuri ca negotium, conținut sau fond al lor.

Prin urmare, falsul în declarații nu intră sub incidența întregii subsecțiuni a IX-a din Codul de procedură civilă și, implicit, nici sub incidența art. 308 din actul normativ anterior menționat.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.426A/15 iunie 2018, reclamantele au declarat recurs, prin care au solicitat casarea cu reținere a sentinței atacate și stabilirea falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 și art. 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981 și art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și anume stabilirea falsului în ceea ce privește Certificatul de moștenitor nr. 755 emis în 12 iunie 1981 de pe urma defunctului D, acesta fiind rezultatul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații de către intimata B1 și al săvârșirii infracțiunii de fals intelectual de către notarul instrumentator, care, în complicitate cu intimata B1, a emis și acest Certificat de moștenitor nr. 755 în 12 iunie 1981.

În cadrul soluționării acestei căi de atac s-a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "în interpretarea art. 308 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549

Curtea de Apel București a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Instanța de sesizare a arătat că obiectul acțiunii deduse judecății în cauză constă în cercetarea și stabilirea falsului pretins săvârșit prin emiterea Certificatului de moștenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în sensul că atestarea că C este moștenitoarea legală a defunctului D, ca efect al acceptării succesiunii în termenul de 6 luni, nu corespunde realității.

Temeiul juridic al acțiunii promovate îl reprezintă dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă.

Într-o primă interpretare a acestor dispoziții legale, exprimată de ambele instanțe prin hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel, s-a apreciat că prima condiție de fond - aceea ca acțiunea penală să nu poată fi pusă în mișcare sau să nu poată continua - nu poate fi analizată de instanța civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanța penală. De asemenea, nici cercetarea pe fond a infracțiunilor de fals pretinse de către reclamante nu intră în sfera de competență a instanței civile, deoarece aceasta - spre deosebire de organele de cercetare penală sau de instanța penală - nu poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea moștenirii în termen, atât timp cât o instanță civilă dispune doar de mijloacele de probă prevăzute expres și limitativ de Codul de procedură civilă.

Un argument în sprijinul acestei interpretări este dat de dispozițiile art. 549

Prin Decizia nr. 166/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituțională a constatat că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior [care prevedea că prin ordonanța de încetare sau de scoatere de sub urmărire penală procurorul sesiza instanța civilă competentă cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris - art. 245 alin. 1 lit. c

De asemenea, Curtea Constituțională a analizat compatibilitatea dispozițiilor din Codul de procedură penală care dau în competența judecătorului de cameră preliminară soluționarea sesizărilor având ca obiect desființarea unui înscris, constatând că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituționalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Curtea Constituțională a mai constatat că "opțiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competența de a decide cu privire la (. . ) desființarea unui înscris, soluție diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituționale atât timp cât în cadrul acestei proceduri există posibilitatea administrării de probe, în ședință publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate, cu respectarea garanțiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare".

În cea de-a doua interpretare s-a arătat că dispozițiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd că, fără dubiu, cercetarea falsului se face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă, dispoziții care nu pot primi o altă interpretare nici după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, respectiv a art. 549

Este deja tranșat, în procedura recursului în interesul legii, faptul că aparține instanței civile competența de a cerceta falsul.

Or, dezlegarea dată problemei de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanță, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia nr. XV/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală și a dispozițiilor art. 184 din Codul de procedură civilă:

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul și exercitarea acțiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală ori parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare. [ ]

Pentru cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanța penală nefiind deci sesizată cu soluționarea acțiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competența acestei instanțe de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă și de a dispune repararea pagubei în natură prin desființarea totală ori parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competența instanței penale de a soluționa acțiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluție de netrimitere în judecată și în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă, competența de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparține instanței civile.

În ceea ce privește dreptul la acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, exercitată în fața instanței civile, întrucât art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilității, ca principiu general al desfășurării procesului civil, acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat aparține părților".

Potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV/2005 a avut ca obiect interpretarea dispozițiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală și a dispozițiilor art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală (obiectul și exercitarea acțiunii civile): Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile:

Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 cuprinde aceeași soluție normativă ca cea reglementată de art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală, fapt care reiese, în opinia instanței, din dispozițiile art. 19 alin. (5) și 25 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.

De asemenea, art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865 - dispoziții care au făcut obiectul interpretării prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV/2005 - statua următoarele: "Când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă".

Codul de procedură civilă de la 1865 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă aceeași soluție legislativă se regăsește și în noul Cod de procedură civilă, art. 308 preluând aproape identic conținutul art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă.

În concluzie, instanța de sesizare a constatat că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă, respectiv de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. XV/2005, atât timp cât soluția legislativă din noul act normativ este identică, în conținut, cu cea reglementată de actul abrogat.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549