Decizia nr. 1/2019 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Tribunalul București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. 13.382/4/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispozițiilor art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare), și a dispozițiilor art. 131 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 (art. 215 din Legea nr. 207/2015), în sensul de a stabili dacă, în ipoteza în care s-a dispus o condamnare pentru evaziune fiscală și obligarea condamnatului la plata sumelor datorate bugetului de stat (debit principal și accesorii), prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale și prescripția dreptului de a cere executarea silită curg de la data săvârșirii faptelor sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003): Art. 91. - Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel. (3) Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. (4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă." Art. 131. - Începerea termenului de prescripție "(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale."

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 207/2015): Art. 110. - Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel. (3) Dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. (4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă." Art. 215. - Începerea termenului de prescripție "(1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menționată

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. 13.382/4/2017, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, să se constate intervenită prescripția extinctivă cu privire la dreptul pârâtei de a cere executarea silită împotriva sa în vederea recuperării accesoriilor aferente sumei de 639.361,45 lei, stabilite prin Decizia penală nr. 3A din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală.

Prin Sentința civilă nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, că dreptul de a declanșa executarea silită în privința sumei datorate în baza Deciziei penale nr. 3A din 5 martie 2013, pronunțată de către Tribunalul București - Secția I penală, nu este prescris, fiind aplicabile dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, în forma în vigoare la data de 17 decembrie 2013, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. S-a constatat totodată că termenul de prescripție a dreptului de a pune în executare sumele la plata cărora reclamantul a fost obligat prin sentința penală cu titlu de accesorii ale unei creanțe fiscale pentru a căror neachitare acesta a fost condamnat penal pentru evaziune fiscală este de 5 ani și se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, fiind avută în vedere data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, într-unul dintre motivele de apel arătându-se că instanța de fond a determinat greșit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului părții civile de a cere executarea silită a creanței pe care a dobândit-o prin decizie penală, precum și data la care se împlinea acest termen, existând o confuzie între prescripția dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită.

În dezvoltarea acestui motiv de apel se mai arată că, dacă natura creanței este una fiscală, termenul de prescripție de 5 ani curge de la data săvârșirii faptelor care au generat în sarcina apelantului obligația de plată a impozitului, interpretarea instanței de fond în sensul că dreptul de a cere executarea silită a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nesocotind interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

La termenul din data de 21 septembrie 2018, apelantul- reclamant a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare chestiunii de drept referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligațiile fiscale, respectiv dacă acesta curge de la data săvârșirii faptelor sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. IV. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 13.382/4/2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, constatând că, în speță, tribunalul este sesizat cu o cauză în care urmează a pronunța o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de recurs, acțiunea în constatare fiind înregistrată la data de 29 mai 2017, iar chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, de modul de calcul al termenului de prescripție depinzând chiar soluția ce urmează a se pronunța.

Tribunalul București - Secția a V-a civilă a reținut, de asemenea, că problema de drept a cărei lămurire se solicită este una nouă, în urma verificărilor efectuate nefiind identificată practică judiciară cu privire la acest aspect, precum și faptul că aceasta nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii asupra căruia instanța supremă să se fi pronunțat sau asupra căruia urmează să se pronunțe. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat un punct de vedere prin care a solicitat, în principal, respingerea sesizării, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, să se constate că prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale și prescripția dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului București - Secția a V-a civilă a învederat că se află în imposibilitatea de a formula un punct de vedere, exprimarea unei opinii asupra chestiunii de drept deduse interpretării reprezentând o antepronunțare, din moment ce, în esență, soluția asupra apelului depinde de modul în care urmează să fie interpretată chestiunea de drept invocată. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, datele comunicate de instanțele naționale au relevat că la nivelul curților de apel Brașov, Constanța, Oradea, Pitești, Timișoara, Iași, Suceava, Galați, Bacău, Cluj, Craiova și Târgu Mureș nu s-a identificat practică judiciară, opinia teoretică majoritară exprimată de colectivele de judecători fiind în sensul că prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale și prescripția dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, la această dată creanța fiind certă, când decizia penală a devenit titlu executoriu și s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită. S-a apreciat că acesta este momentul în care este atrasă și răspunderea civilă a inculpatului condamnat, pe lângă cea penală, precum și momentul în care prejudiciul produs prin infracțiune este cert sub aspectul existenței și al întinderii.

Curtea de Apel Alba Iulia a transmis trei decizii pronunțate de Tribunalul Alba, care vizează situații în care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale și s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Instanțele au reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întrucât acest act normativ este ulterior comiterii faptelor, nefiind astfel aplicabil.

La nivelul Curții de Apel București și al Curții de Apel Ploiești au fost identificate hotărâri judecătorești relevante, soluțiile pronunțate fiind atât în sensul că prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale și prescripția dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, cât și în sensul că prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale curge de la data săvârșirii faptei, termenul de prescripție fiind de 10 ani.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.540/C/3.533/III-5/2018 din 8 noiembrie 2018, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce privește admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului, completul fiind învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la cadrul procesual în care a fost formulată cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile, se observă că sesizarea este înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul București - Secția a V-a civilă, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 13.382/4/2017, de Judecătoria Sectorului 4 București.

La data sesizării instanței supreme - 21 septembrie 2018, instanța de trimitere a susținut că decizia ce urmează a fi pronunțată în apel este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, deoarece acțiunea în constatare a fost înregistrată la data de 29 mai 2017.

Instanța de fond - Judecătoria Sectorului 4 București - a calificat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca fiind o acțiune în constatare, admisibilă prin raportare la dispozițiile art. 35 din Codul de procedură civilă, care prevăd: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Ca atare, această acțiune, având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, este evaluabilă în bani, aspect relevant în ceea ce privește determinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță și în căile de atac.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituțională.

În ceea ce privește aplicarea în timp a efectelor acestei decizii a Curții Constituționale, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Ulterior solicitării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile adresate de către Tribunalul București - Secția a V-a civilă, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care constată că "dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale".

În cauză este neîndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept și o atare concluzie rezultă din examinarea actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și a dispozițiilor legale incidente în problematica ce face obiectul dezbaterii în speță.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale și controversate, cu caracter de noutate.

Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este condiționată de regularitatea actului de învestire, acesta fiind reprezentat de încheierea motivată la care se referă dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519 din cod, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, precum și punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Înțelesul noțiunii de "motivare" a actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a făcut obiectul analizei instanței supreme (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), fiind de subliniat faptul că din cuprinsul motivării încheierii de sesizare trebuie să rezulte îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și, de aici, necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 1 . 1 Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018.

Astfel, cerința motivării încheierii de sesizare nu este una de rol formal, fiind de subliniat faptul că din însuși cuprinsul hotărârii de trimitere trebuie să rezulte îndeplinirea condițiilor legale în privința existenței chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, respectiv trebuie să fie identificată o problemă de drept care să prezinte o dificultate suficient de mare, ce poate primi interpretări diferite, și, prin urmare, susceptibilă să constituie izvorul unei practici judiciare neunitare.

Numai în aceste condiții este justificată intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept, deoarece simpla îndoială cu privire la sensul unei norme juridice, a cărei interpretare nu ridică, în concret, o dificultate serioasă, nu poate constitui temei pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Privită din perspectiva considerentelor mai sus arătate, încheierea de sesizare pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în Dosarul nr. 13.382/4/2017 nu relevă niciun element de natură a contura existența unei veritabile probleme de drept ivite cu prilejul determinării momentului de început al cursului termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a cere executarea silită a creanței fiscale.

Trebuie subliniat faptul că titularul sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu este partea care formulează în fața instanței de trimitere o astfel de cerere, ci însăși instanța de trimitere, astfel că nu este nici relevantă și, cu atât mai puțin, suficientă, din perspectiva verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, împrejurarea că partea care a adresat instanței de judecată o astfel de solicitare a prezentat propriile argumente pentru care consideră că sunt întrunite toate cerințele legale în acest sens și stăruie în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării pretinsei probleme de drept.

În aceeași ordine de idei, se observă că instanța de trimitere susține existența unei imposibilități de a-și formula un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, pentru motivul că astfel s-ar antepronunța, din moment ce soluționarea apelului ce formează obiectul Dosarului civil nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă depinde, în mod esențial, de modalitatea de dezlegare a problemei de drept în discuție.

Trecând peste faptul că exprimarea punctului de vedere este o obligație legală, prevăzută ca atare în sarcina instanței de trimitere prin dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun element de natură a reliefa existența însăși a chestiunii de drept, punctul de vedere reprezentând opinia instanței de trimitere cu privire la modalitatea de interpretare a normei de drept ce se circumscrie problemei sesizate, și nu opinia acestei instanțe asupra modalității de rezolvare a fondului cauzei.

În plus, este de observat că nu este îndeplinită nici condiția existenței unei chestiuni de drept, așa cum aceasta a fost explicitată mai sus, întrucât interpretarea normelor legale incidente în materia prescripției dreptului organului fiscal de a constata creanța fiscală nu comportă o dificultate sporită, susceptibilă de mai multe concluzii.

Prealabil lămuririi acestui aspect, se remarcă faptul că instanța de trimitere a formulat cererea de pronunțare a hotărârii prealabile, solicitând interpretarea atât a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului organului fiscal de a constata creanța fiscală, cât și a prevederilor legale de referință în materia executării silite a creanțelor fiscale.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a fi admisibilă sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, art. 519 din Codul de procedură civilă statuează ca încheierea de sesizare să vizeze o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea cauzei, cu alte cuvinte o problemă de drept pertinentă și relevantă pentru modalitatea de soluționare a fondului litigiului pendinte.

Or, din economia Dosarului nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă se desprinde concluzia că obiectul cererii de chemare în judecată vizează strict constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, nu și constatarea intervenirii prescripției dreptului organului fiscal de a constata creanța fiscală, context în care cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile, prin care să fie interpretate dispozițiile art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 (art. 110 din Legea nr. 207/2015), este inadmisibilă, din moment ce problematica interpretării prevederilor referitoare la prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili creanța fiscală nu poate conduce la dezlegarea cauzei, nefăcând obiectul cererii deduse judecății.

Cât privește prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale, este evident că momentul de început al cursului termenului prescripției nu poate fi condiționat nicidecum de data săvârșirii faptei care a generat creanța a cărei executare silită este în discuție, ci trebuie raportat la titlul executoriu, ce permite organului fiscal să procedeze la executarea silită a debitorului său.

Particularizat cauzei de față, se constată că, prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul penal nr. 15.182/4/2010, instanța a dispus, între altele, admiterea acțiunii civile formulate de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală și obligarea inculpatului la plata obligațiilor fiscale accesorii aferente sumei de 639.361,45 lei, calculate conform legii.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București cu nr. 13.382/4/2017, reclamantul a solicitat instanței să constate intervenită prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței stabilite împotriva sa prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 15.182/4/2010, acțiunea acestuia fiind respinsă cu motivarea, în esență, că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani, și nu de 3 ani, și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a fost pronunțată decizia penală ce constituie titlul executoriu, respectiv la data de 1 ianuarie 2014.

În cursul soluționării apelului declarat de către reclamant împotriva Sentinței civile nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, a fost formulată prezenta cerere de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, conform celor prezentate în partea introductivă a acestei decizii.

Suplimentar celor mai sus reținute în analiza admisibilității prezentei cereri de pronunțare a hotărârii prealabile, se observă și faptul că problematica determinării momentului de început al cursului termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale, născută în contextul faptic particular al cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă, nu comportă nicio dificultate de dezlegare.

Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Aceeași reglementare este cuprinsă și în actualul Cod de procedură fiscală, fiind de observat, în acest sens, dispozițiile art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Prin urmare, atât timp cât titlul executoriu în cauza în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunțării hotărârii prealabile este reprezentat de o hotărâre judecătorească prin care reclamantul a fost obligat la plata obligațiilor fiscale accesorii, aferente debitului principal de 639.361,45 lei, nu rezultă, în niciun mod, existența unei reale dificultăți de apreciere a momentului de început al termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale consfințite prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 15.182/4/2010.

Având în vedere cele arătate, se constată că sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă nu îndeplinește condițiile de admisibilitate anterior analizate, sens în care nu se mai impune verificarea celorlalte cerințe prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,