ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 79/2018

Prin încheierea de ședință din 30 mai 2018, dată în Dosarul nr. 3.012/105/2017, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a admis cererile formulate de intimații-pârâți și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă prin raportare la prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare, pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite.

Sesizarea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 iulie 2016 cu nr. 1.998/1/2018.

La aceeași dată au mai fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție încă două sesizări, cu nr. 1.999/1/2018 și, respectiv, nr. 2.000/1/2018, ce au fost conexate la primul dosar menționat, avându-se în vedere identitatea chestiunii de drept sesizate de către același complet de judecată de la Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă, la aceeași dată - 30 mai 2018, în cauze similare, ce fac obiectul dosarelor nr. 3.087/105/2017 și, respectiv, nr. 3.533/105/2017 ale Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă.

Completul de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă a indicat în cuprinsul încheierilor de sesizare următoarele texte din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 192/2006), ca fiind dispoziții a căror interpretare se solicită și dispoziții relevante în speță:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 aprilie 2017 cu nr. 3.012/105/2017, reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. xxx/29.06.2015, consfințit în baza Sentinței civile nr. 2.379 din 18 septembrie 2015 a Tribunalului Prahova, anularea tuturor adeverințelor emise de către societatea pârâtă în baza acordului sus-menționat și obligarea acestei societăți la depunerea declarațiilor rectificative, conform condițiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010).

La data de 8 mai 2017, pârâta A, în calitate de mediator, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității sale procesuale pasive, a abuzului de drept procesual din partea reclamantei, solicitând totodată și respingerea acțiunii, deoarece acordul de mediere, validat pe cale judecătorească, a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

La datele de 16 mai 2017, 22 mai 2017, 14 iunie 2017, pârâții B, C, D, E, F, G au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a acesteia, a inadmisibilității acțiunii, a anulării acțiunii, a puterii de lucru judecat, solicitând și respingerea acțiunii în condițiile în care acordul de mediere a fost încheiat cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de dispozițiile legale în materie.

După administrarea probatoriilor, prin Sentința civilă nr. 4.532 din 18 octombrie 2017, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A, în calitate de mediator, și a respins acțiunea formulată de reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, a inexistenței dreptului la acțiune, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a abuzului de drept procesual, a lipsei de interes a reclamantei, a anulării acțiunii, a puterii de lucru judecat invocate de către pârâți și a respins acțiunea precizată, în totalitate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 6 decembrie 2017, a declarat apel Casa Județeană de Pensii Prahova, prin care a solicitat să se dispună schimbarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii precizate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 3.087/105/2017, reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a Contractului de mediere nr. xxx/27.11.2014, anularea Sentinței civile nr. 165 din 16 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, de consfințire a acordului de mediere, anularea adeverințelor emise de societatea pârâtă în baza acordului de mediere menționat și obligarea acestei pârâte la depunerea declarațiilor rectificative, conform condițiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Pârâta A - același mediator din cauza precedentă a formulat la data de 8 mai 2017 întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pârâții H, I, J și K au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes.

La rândul lor, pârâții L și M au formulat întâmpinare prin care au invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a inadmisibilității, a lipsei de interes și a autorității de lucru judecat, iar pârâtul N a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat.

După administrarea probatoriilor, prin Sentința civilă nr. 269 din 22 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A - birou de mediere și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins celelalte excepții invocate de pârâți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova, precum și pârâții persoane fizice.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 3.533/105/2017, reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. xx/23.01.2015 și să se dispună anularea Sentinței civile nr. 1.478 din 25 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 5.204/105/2014, anularea tuturor adeverințelor emise de societatea pârâtă în baza acordului de mediere consfințit prin sentința menționată, precum și obligarea societății pârâte la depunerea declarațiilor rectificative, conform condițiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

În raport cu motivele cererii de chemare în judecată, pârâtul O a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a reclamantei, a anulării acțiunii și a puterii de lucru judecat.

La data de 18 mai 2017, pârâta A - birou de mediere a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, a inexistenței dreptului la acțiune a reclamantei, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității procesuale pasive a mediatorului și a abuzului de drept procesual din partea reclamantei.

După administrarea probatoriilor, prin Sentința civilă nr. 355 din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A, în calitate de mediator, și a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins celelalte excepții invocate de pârâtul O și a respins în totalitate acțiunea completată și precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 12 februarie 2018 a declarat apel Casa Județeană de Pensii Prahova.

Completul de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă a reținut că din cuprinsul prevederilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizărilor, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât Curtea de Apel Ploiești este legal învestită în cele trei cauze cu soluționarea unor cereri de apel, în litigii având natura juridică a asigurărilor sociale, ceea ce conferă competență exclusivă, în primă instanță, tribunalului, conform art. 153 și art. 154 din Legea nr. 263/2010, iar hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 155 din Legea nr. 263/2010, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție realizându-se de un complet din cadrul Curții de Apel Ploiești, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Pe de altă parte, condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei este îndeplinită, întrucât soluționarea pe fond a celor trei dosare (având ca obiect constatare absolută acord de mediere pe considerentul că litigiile vizând acordarea grupei de muncă nu pot face obiectul acordului de mediere) depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv să se stabilească dacă cererile vizând acordarea grupei I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite de muncă, pot face obiectul acordului de mediere.

Instanța de sesizare a apreciat că este îndeplinită și condiția noutății, întrucât asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudență care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate și constante, astfel încât mecanismul cu funcție de prevenție al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

Astfel, ca urmare a verificărilor efectuate asupra acestui aspect, rezultă că, în perioada 1 ianuarie 2017-1 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Prahova au fost înregistrate 132 de dosare având ca obiect nulitate absolută acord de mediere, iar, în cadrul celor soluționate, în 73 de dosare s-au admis cererile și s-a constatat nulitatea acordurilor de mediere, în 40 de dosare au fost respinse cererile vizând constatarea nulității acordului de mediere, restul pricinilor fiind în curs de soluționare sau suspendate.

La nivelul Curții de Apel Ploiești au fost înregistrate 111 dosare, având ca obiect apelurile exercitate de părți împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul Prahova cu privire la această problemă de drept. În 4 dosare Curtea de Apel Ploiești s-a pronunțat în sensul admiterii apelurilor declarate de Casa Județeană de Pensii Prahova și schimbării sentințelor pronunțate de tribunal în sensul constatării nulității acordurilor de mediere, 45 de dosare sunt suspendate în baza art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă (dintre care două fuseseră repuse pe rol pentru soluționare în complet de divergență), 48 de dosare se află în procedura de regularizare, iar 14 dosare au deja fixat primul termen de judecată.

Având în vedere practica existentă atât la nivelul Tribunalului Prahova, cât și al Curții de Apel Ploiești, cu privire la această problemă de drept, cât și împrejurarea că nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor consultate la data sesizării, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că este îndeplinită condiția noutății.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au depus următoarele puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă judecății:

Reclamanta Casa Județeană de Pensii Prahova a apreciat că prevederile legale incidente în cauză, care interzic tranzacționarea cu privire la drepturi de care părțile nu pot dispune, potrivit legii, și a căror interpretare se solicită, nu sunt incomplete, lacunare sau neclare.

Reclamanta a arătat că acordul de mediere a avut ca obiect drepturi de care părțile nu pot dispune prin convenție, respectiv a avut ca obiect constatarea condițiilor în care foștii salariați și-au desfășurat activitatea la societatea angajatoare.

Pârâtul F din Dosarul nr. 3.012/105/2017 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă, pârâții I, J, K, L și M din Dosarul nr. 3.087/105/2017 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă, precum și pârâtul din Dosarul nr. 3.533/105/2017 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă au formulat puncte de vedere prin care au apreciat că sunt admisibile sesizările pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, fiind întrunite toate condițiile prevăzute de lege.

Pârâții au arătat că, prin încheierea acordului de mediere, părțile semnatare demonstrează manifestarea lor de voință, ceea ce înseamnă că nu există niciun impediment legal de a se pronunța o hotărâre judecătorească pentru consfințirea unei asemenea înțelegeri a părților.

Atât timp cât între pârâții persoane fizice și societatea pârâtă au existat raporturi de muncă în baza cărora pârâții persoane fizice au prestat activitatea în favoarea societății pârâte în calitate de salariați în anumite locuri și condiții de muncă, îndeplinind anumite atribuții și diferite funcții, înseamnă că, în realitate, neînțelegerile apărute între părți privind încadrarea pârâților în anumite categorii superioare de muncă au constituit prin însăși natura lor un conflict de muncă izvorât strict din executarea contractelor individuale de muncă încheiate între părți, caz în care un asemenea conflict de muncă, reprezentând un eventual litigiu de muncă, poate face obiectul unor negocieri și al unei medieri în temeiul dispozițiilor art. 60

În același sens este și punctul de vedere al mediatorului, care a susținut că drepturile în discuție pot fi tranzacționate legal, neexistând nicio normă în cuprinsul Ordinului ministrului muncii și ocrotirilor sociale, al ministrului sănătății și al președintelui Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, cu completările ulterioare (Ordinul nr. 50/1990), care să interzică tranzacționarea drepturilor de muncă ce au făcut obiectul acordului de mediere.

Prin încheierile din 30 mai 2018 de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă a reținut că încadrarea activității salariaților în grupe de muncă trebuia realizată de către angajator în urma desfășurării procedurii administrative reglementate prin Ordinul nr. 50/1990 [metodologie comună pentru perioada 1969-1990 prevăzută de acest ordin și 1990-2001, perioadă reglementată de Ordinul ministrului muncii și ocrotirilor sociale, al ministrului sănătății și al președintelui Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990*) pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990) ].

În lipsa unei încadrări preexistente menționate în carnetul de muncă, cu indicarea exactă a anexei și punctului din ordin în baza căruia s-a făcut nominalizarea în conformitate cu documentele primare existente în unitate, pentru a complini posibilele omisiuni ale acestor mențiuni din carnetul de muncă [la 1 ianuarie 2011 a fost abrogat Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 92/1976) ], a fost emis Ordinul ministrului muncii, familiei și egalității de șanse nr. 590/2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire și eliberare a adeverințelor prin care se atestă activitatea desfășurată în locuri de muncă încadrate în grupele I și/sau a II-a de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii și/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare (Ordinul nr. 590/2008).

Conform acestui ordin, adeverințele se întocmesc și se eliberează de către angajator sau deținătorul de arhivă, conform modelului prevăzut în anexă, numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidențele acestora, respectiv actul normativ (nr., dată, poziție, anexă etc.) care, anterior datei de 1 aprilie 2001, a constituit temei juridic pentru încadrarea în grupă superioară de muncă și actul administrativ emis de unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administrație și a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidență a intrărilor în subteran etc.).

De asemenea, potrivit art. 158 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.

Totodată, la art. 126 alin. (1) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, se prevede că adeverințele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I și/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidențele angajatorilor sau ale deținătorilor legali de arhive.

Așadar, în adeverință, angajatorul atestă fapte anterioare datei de 1 aprilie 2001 pe baza documentelor aflate în evidențele sale întocmite la acea vreme, rolul adeverinței fiind acela de a confirma producerea acelor fapte, respectiv încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă.

Or, confirmarea poate fi efectuată numai în baza unor documente din care rezultă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001, așa cum în mod expres rezultă din textul de lege.

Din modelul de adeverință prevăzut în anexa nr. 14 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, rezultă că, printre altele, angajatorul trebuie să indice actul administrativ emis de unitate, conform prevederilor Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administrație și a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidență a intrărilor în subteran etc.).

Prin urmare, angajatorul nu poate să ateste încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă anterior datei de 1 aprilie 2001 dacă în evidențele sale nu există documente din care să rezulte acest fapt (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administrație și a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidență a intrărilor în subteran etc.).

Ca atare, în situația unei încadrări preexistente, angajatorul era îndrituit să procedeze direct la emiterea adeverinței, dar, în lipsa unei asemenea încadrări, situație ce se regăsește și în cazul societății pârâte, încadrarea activității salariaților în grupă de muncă nu mai putea fi realizată decât pe calea unei acțiuni în justiție.

În legătură cu aceste drepturi - beneficiul drepturilor derivate din activitatea prestată în grupe superioare de muncă - se constată că, în mod evident, părțile nu pot dispune retroactiv, ceea ce înseamnă că, în cazul întrunirii condițiilor legale pentru acordarea grupei, angajatorii trebuiau să o facă fie prin înscrierea mențiunii în carnetul de muncă, fie prin eliberarea adeverinței, iar, în cazul neîndeplinirii condițiilor, urmau să refuze efectuarea mențiunilor.

Împrejurarea că angajatorul putea emite adeverința constatatoare a beneficiului încadrării în grupe de muncă nu semnifică faptul că dreptul la care se referă aceasta este un drept de care părțile ar putea dispune, esențială fiind în acest sens și dezlegarea dată prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016 care, la paragraful 47, face trimitere la respectiva adeverință ca un înscris probator, fără însă a-i acorda alte valențe.

S-a reținut, prin aceeași decizie, și că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaților în condiții deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiții, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicțională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul și calificat ca un conflict, supus jurisdicției muncii, în situația premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfășurării unei activități dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate). Împrejurările concrete ale activității și justificarea motivelor pentru care angajatorul nu a procedat la evaluarea locului de muncă sau la nominalizarea salariatului, cu consecința juridică a neîncadrării locului de muncă ocupat în condiții deosebite de muncă (încadrare sau nominalizare), pot fi examinate și vor primi valențele cuvenite în planul probațiunii judiciare.

Decizia nr. 9 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit deci, cu efect obligatoriu, că instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Așadar, ulterior abrogării ordinelor anterior menționate, doar instanța de judecată mai are posibilitatea încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001 în grupa superioară de muncă, însă numai în cadrul unei proceduri judiciare, în urma administrării probelor.

Ceea ce s-a întâmplat, în fapt, ulterior pronunțării sentinței civile prin care s-a luat act de acordul de mediere, a fost ca angajatorul să procedeze benevol la noi încadrări în grupa superioară de muncă, în afara procedurii reglementate de Ordinul nr. 50/1990, ținând cont de natura juridică de contract a acestei sentințe.

Or, în lipsa urmării de către partenerii sociali a procedurilor administrative cu caracter obligatoriu reglementate de Ordinul nr. 50/1990 și, ulterior, de Ordinul nr. 125/1990, verificarea îndrituirii unui salariat la beneficiul grupei superioare de muncă mai poate avea loc exclusiv prin actul jurisdicțional al instanței, aceasta din urmă fiind cea care realizează însăși încadrarea activității.

Sub acest aspect trebuie reținut că, la nivelul anului 2015, nu mai exista un temei legal pentru angajator să suplinească neîndeplinirea procedurii speciale prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 și să efectueze o asemenea încadrare ulterior abrogării acestui act normativ. De altfel, chiar angajatorul confirmă o atare situație, prin simplul fapt că nu a emis, în anul 2015, un act administrativ de încadrare în grupă de muncă, angajații fiind nevoiți să se adreseze instanței de judecată pentru a li se recunoaște, pe cale judiciară, beneficiul grupelor de muncă.

Prin urmare, instanța de trimitere a constatat că, la momentul sesizării instanței de judecată cu litigiul stins ulterior pe calea medierii, societatea angajatoare nu mai avea posibilitatea de a efectua încadrarea activității pârâților în grupe de muncă și, pe cale de consecință, părțile nu mai erau titularele unor drepturi și obligații de care să poată dispune prin convenție.

Pe de altă parte, procedura instituită de Ordinul nr. 50/1990 nu era condiționată de vreo manifestare de voință a salariatului, astfel că nu poate fi reținută incidența art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), conform căruia salariatul are dreptul la negociere colectivă și individuală sau art. 39 alin. (1) lit. i) din Codul muncii, potrivit căruia acesta are dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă.

Aceste dispoziții implică, într-adevăr, faptul că legiuitorul a recunoscut posibilitatea de a supune negocierii părților și condițiile în care se execută contractul individual de muncă, dar cu privire la condițiile de lucru din timpul desfășurării/derulării relațiilor de muncă, și nu retroactiv, cu încălcarea/omiterea procedurilor impuse de lege.

Ca atare, în ceea ce privește încadrarea în grupa I/a II-a de muncă, acordul de mediere nesocotește dispozițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, prin eludarea dispozițiilor legale anterior menționate, ceea ce implică inclusiv un efort suplimentar al bugetului național al asigurărilor sociale.

Sub aspectul condițiilor speciale/deosebite de muncă, instanța de sesizare a reținut incidența Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, prin care s-a stabilit că nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, iar în ceea ce privește condițiile speciale a statuat că acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, s-a constatat că, în anumite cauze, unitatea pârâtă a obținut aviz pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale numai pentru anumite activități din anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, care nu au nimic în comun cu cele desfășurate de pârâți, iar lipsa avizului este confirmată chiar de mențiunile din cuprinsul adeverințelor, care, în ceea ce privește condițiile speciale, fac trimiteri numai cu caracter general la dispozițiile Legii nr. 226/2006.

Un alt argument pentru care instanța de sesizare consideră că nu pot face obiectul medierii litigiile privind încadrarea în grupă de muncă este acela că, anterior medierii, în unele situații, beneficiarii acestui acord și angajatorul s-au judecat și prin hotărâre judecătorească s-a constatat dreptul acestora la o altă grupă de muncă decât cea negociată.

Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

În condițiile în care, printr-o hotărâre care beneficia de putere de lucru judecat, s-a statuat de către instanța de judecată că salariatul/fostul salariat era îndreptățit să beneficieze de grupa I/a II-a de muncă într-un anumit procent pentru activitatea prestată în cadrul unității pârâte, a se stabili printr-un acord de mediere încheiat ulterior între aceleași părți și pentru aceleași perioade îndreptățirea salariaților/foștilor salariați la o altă grupă de muncă înseamnă a se aduce atingere celor statuate cu putere de lucru judecat în prima hotărâre, lucru care nu este posibil.

Pentru aceste considerente, instanța de sesizare a constatat că acordul de mediere a fost încheiat în frauda terțului - casa teritorială de pensie, conducând la prejudicierea bugetului asigurărilor sociale, și, totodată, că acesta nesocotește dispozițiile art. 58 alin. (2), respectiv ale art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 care interzic tranzacționarea cu privire la drepturi de care părțile nu pot dispune, potrivit legii.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, datele comunicate de instanțele naționale au relevat următoarele aspecte:

Curțile de Apel Timișoara, Pitești, Craiova, Constanța și Alba Iulia au comunicat că nu s-a identificat practică judiciară.

La nivelul Curților de Apel Oradea, Galați, București, Brașov, Cluj, Suceava, Târgu Mureș nu a fost identificată practică judiciară, însă opinia teoretică a colectivelor de judecători consultate de la curțile de apel și tribunale (cu o singură excepție, Tribunalul Giurgiu) este în sensul că negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite, nu pot face obiect al medierii în temeiul Legii nr. 192/2006.

Practica judiciară identificată la nivelul Curții de Apel Iași este în sensul respingerii cererii de încuviințare a acordului de mediere, apreciindu-se că nu este vorba despre drepturi de care părțile să poată dispune.

Instanța de sesizare - Curtea de Apel Ploiești a comunicat că, până la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, la nivelul Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă, doar 3 completuri de apel au soluționat această problemă de drept, prin decizii definitive, în sensul că nu pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite.

Ulterior sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, toate completurile au suspendat judecata apelurilor, conform art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în această situație fiind 55 de cauze.

La nivelul Tribunalelor Dâmbovița și Buzău nu au fost identificate cauze în care să se pună această problemă de drept, însă opinia unanimă exprimată de judecătorii Secției I civile a Tribunalului Dâmbovița este în sensul că nu pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite.

La nivelul Tribunalului Prahova problema de drept a fost soluționată prin hotărâri definitive, în sensul că pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite, fiind atașate Sentința nr. 167 din 16 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.008/105/2013 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă, rămasă definitivă prin nerecurare; Sentința nr. 2.994 din 5 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.467/105/2015 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 374 din 23 februarie 2016 a Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă; Sentința nr. 3.460 din 11 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.225/105/2015 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 849 din 12 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă.

În cuprinsul încheierilor de sesizare, completul de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă a arătat că practica judiciară neunitară a fost înregistrată la nivelul Tribunalului Prahova, în timp ce, la nivelul Curții de Apel Ploiești, practica a fost în sensul că nu pot face obiect al medierii negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiții speciale sau deosebite, pe considerentul că, în lipsa urmării de către partenerii sociali a procedurilor administrative cu caracter obligatoriu reglementate de Ordinul nr. 50/1990 și, ulterior, de Ordinul nr. 125/1990, verificarea îndrituirii unui salariat la beneficiul grupei superioare de muncă poate avea loc exclusiv prin actul jurisdicțional al instanței, aceasta din urmă fiind cea care realizează însăși încadrarea activității.

Sub acest aspect s-a reținut că, la nivelul anului 2015, nu mai exista un temei legal pentru angajator să suplinească neîndeplinirea procedurii speciale prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 și să efectueze o asemenea încadrare ulterior abrogării acestui act normativ, iar la momentul sesizării instanței de judecată cu litigiul stins ulterior pe calea medierii, unitatea angajatoare nu mai avea posibilitatea de a efectua încadrarea activității salariaților sau foștilor săi salariați în grupe de muncă și, pe cale de consecință, părțile nu mai erau titularele unor drepturi și obligații de care să poată dispune prin convenție.

În acest context s-a considerat că acordul de mediere nesocotește dispozițiile art. 58 alin. (2) și, respectiv, art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.

S-a învederat și situația că, în Dosarul nr. 4.260/105/2017 și Dosarul nr. 1.959/105/2017 (aflate pe rolul Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă), luarea hotărârii cu majoritate nu a putut avea loc și, constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a dispus repunerea pe rol a cauzelor și reluarea dezbaterilor în complet de divergență.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.883/C/2601/III-5/2018 din 24 septembrie 2018, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Analizând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanță:

Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că:

Prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și s-a statuat că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și 12 din Ordinul nr. 50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în Dosarele nr. 3.185/118/2014 și nr. 7.377/118/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și s-a stabilit că:

Prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 și 10.630/63/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că:

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizărilor de față.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sub aspectul dificultății chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, prin raportare la prevederile Legii nr. 192/2006, nu pot face obiect al medierii negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I și/sau a II-a de muncă, respectiv condiții deosebite și/sau condiții speciale.

Examinând sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul a instituit mai multe condiții de admisibilitate, ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: