ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 88/2017

Tribunalul Bihor - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 15 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 18.353/271/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept mai sus menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 decembrie 2016, ocazie cu care, din dispoziția președintelui instanței, a fost restituită cu mențiunea că Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată prin încheierea semnată de toți membrii completului, la care se atașează o copie anonimizată (conform Deciziei nr. 37 din 7 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 25.01.2016), precum și documentele relevante.

Sesizarea a fost retrimisă cu Adresa din 30 iunie 2017, fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 iulie 2017, cu nr. 2.001/1/2017.

Din încheierea de sesizare pronunțată de Tribunalul Bihor - Secția I civilă, neînsoțită de alte documente din dosar, nu rezultă care a fost modul de desfășurare a litigiului în fața primei instanțe și a celei de apel.

Rezultă doar că în ședința publică din 15 noiembrie 2016 instanța a pus în discuția părților cererea formulată de apelantul- reclamant privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea a fost considerată admisibilă prin încheierea pronunțată la această dată, prin care s-a dispus și suspendarea judecății, în condițiile art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul de judecată al Tribunalului Bihor - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 18.353/271/2015, a apreciat că sesizarea este admisibilă, în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele argumente:

Prin cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelantul-reclamant a solicitat dezlegarea chestiunii de drept privind posibilitatea formulării contestației la executare silită propriu-zisă în cadrul procedurii executării prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu motivarea că, pentru sumele primite în baza titlurilor executorii reprezentate de Sentința civilă nr. xxx din 26 martie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. xxxx din 24 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, respectiv de Sentința civilă nr. xxx din 18 iunie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, modificată parțial prin Decizia nr. xxxx din 17 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a existat o procedură de executare în curs, și anume procedura prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și, în consecință, este greșită soluția de respingere a contestației la executare din prezenta cauză pe considerentul că nu există o procedură de executare silită în curs de desfășurare și că trebuie făcută dovada faptului că s-a adresat unui executor judecătoresc.

Intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe considerentul că, în contestație, s-a menționat, în mod expres, că această cerere este o contestație la executare propriu-zisă, iar nu o contestație la titlu și, în consecință, pentru a putea promova o atare cerere, trebuie să existe o începere a executării silite, ale cărei acte de executare să fie contestate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 a instituit o procedură de executare benevolă, și nu o procedură de executare silită.

Instanța de sesizare nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecății, prin Încheierea din 15 noiembrie 2016.

Prin Adresa de înaintare a sesizării, din 30 iunie 2017, completul care a formulat sesizarea a redat întocmai expunerea de motive din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, după care a concluzionat că "existența unei legi de evaluare nu exclude de plano posibilitatea executării silite a creanței, cu atât mai mult cu cât executarea putea fi declanșată anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, de eșalonare. Nu există o incompatibilitate totală între ordonanța de urgență și posibilitatea exercitării contestației la executare."

Jurisprudența Curții de Apel Oradea - această instanță a comunicat că opinia exprimată de judecătorii Secției I civile a Tribunalului Bihor - instanța de trimitere - este în sensul că procedura prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este o reglementare specială cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar. Se poate formula contestație la executare propriu-zisă în ceea ce privește cuantumul sumelor ce se execută.

Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat următoarele opinii teoretice:

Curtea de Apel Bacău a înaintat copia Deciziei nr. 366 din 11 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția I civilă, prin care s-a decis admiterea apelului și reținerea cauzei spre rejudecare cu privire la contestația la executare, fără ca, în această hotărâre, să se regăsească considerente care să intereseze cauza de față.

Curtea de Apel Brașov a comunicat lipsa jurisprudenței în materia ce face obiectul sesizării.

Curtea de Apel București a comunicat că nu s-a identificat jurisprudență relevantă care să vizeze problema de drept supusă analizei.

Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele:

Curtea de Apel Constanța a comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătorești în materia ce face obiectul sesizării.

Curtea de Apel Craiova a comunicat Decizia nr. 569/A din 12 mai 2016 a Tribunalului Mehedinți - Secția I civilă, Sentința nr. 3.653 din 27 noiembrie 2015 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și Sentința nr. 944 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Strehaia, prin care s-a reținut că în mod greșit executorul judecătoresc a efectuat acte de executare, deși dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 prevăd suspendarea de drept a executării silite. În ultima hotărâre s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare, cu motivarea că debitoarea a îndeplinit benevol o parte din obligația cuprinsă în titlul executoriu.

Curtea de Apel Galați a comunicat că nu s-au înregistrat cauze cu privire la problema de drept invocată.

Curtea de apel Iași a comunicat opinia majoritară a judecătorilor secțiilor civile ale instanțelor arondate, în sensul că nu este vorba despre o procedură de executare silită, deoarece art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 reglementează doar plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, procedura de executare silită fiind cea reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă. Se poate formula contestație la executare propriu-zisă în ceea ce privește cuantumul sumei ce se execută, doar cu condiția declanșării procedurii de executare silită prevăzute de Codul de procedură civilă, aceste dispoziții nefiind aplicabile în cazul unei executări benevole.

Curtea de apel Pitești a comunicat că nu a identificat practică judiciară în această materie.

Curtea de apel Ploiești a comunicat că instanțele din raza sa de competență au exprimat opinia că procedura de executare prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este o procedură de executare silită și se poate formula contestație la executare propriu-zisă în ceea ce privește cuantumul sumei ce se execută. S-a atașat Sentința civilă nr. 1.378 din 28 ianuarie 2013 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin Decizia nr. 646 din 10 aprilie 2013 a Tribunalului Buzău - Secția I civilă.

Curtea de apel Suceava a comunicat că nu a identificat practică în problema ce face obiectul sesizării. Opinia majoritară este că procedura de executare prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este o procedură de executare silită și se poate formula contestație la executare propriu-zisă în ceea ce privește cuantumul sumei de plată și respectarea termenelor și a procentelor prevăzute de actul normativ, includerea tuturor titlurilor executorii, calculul corect al actualizărilor. S-au anexat deciziile nr. 31 din 20 ianuarie 2015, nr. 614/A din 9 august 2016, nr. 279A din 13 octombrie 2014 ale Tribunalului Botoșani - Secția I civilă și Sentința nr. 3.056 din 20 iunie 2017 a Judecătoriei Botoșani - Secția civilă, aflată în apel.

Curtea de apel Timișoara a comunicat că doar Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș au soluționat cauze cu o asemenea problematică juridică. În acest sens s-au depus Sentința nr. 14.056 din 11 noiembrie 2013 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia nr. 144 din 28 martie 2014 a Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal, Încheierea nr. 5.411 din 26 aprilie 2017, Sentința nr. 7.135 din 8 iunie 2017 și Încheierea nr. 9.036 din 19 iulie 2017 ale Judecătoriei Timișoara.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în repetate rânduri asupra constituționalității dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Astfel, prin deciziile nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, și nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a respins excepțiile de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, respectiv a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, reținând că aceste acte normative au fost adoptate în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, că măsurile adoptate urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Curtea a observat că, din această cauză, miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, în timp ce, pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza constă în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de bază, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu.

Prin Decizia nr. 173 din 20 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 15 mai 2014, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile legale criticate au fost edictate de legiuitor cu respectarea exigențelor normelor de tehnică legislativă, acestea având claritatea și previzibilitatea necesare adoptării actului normativ; modalitatea de eșalonare instituită de legiuitor se încadrează în marja acordată statului în îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea de debitor, constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, intervenția statului, în faza de executare a hotărârii, poate avea forma unei întârzieri rezonabile a plății, însă măsura nu trebuie să aibă un caracter excesiv (Hotărârea Matheus împotriva Franței, 2005).

Considerente asemănătoare au fost reținute în deciziile nr. 384 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, nr. 238 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 2 iulie 2014, nr. 443 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 10 noiembrie 2014 etc.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate referitoare la regularitatea actului de învestire și la legătura chestiunii de drept cu soluționarea pe fond a cauzei.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

existența unei cauze aflate în curs de judecată;

cauza să fie soluționată în ultimă instanță;

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată;

chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Referitor la cadrul procesual în care a fost formulată cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile, se constată că sesizarea este dedusă Înaltei Curți de Casație și Justiție de către completul Tribunalului Bihor - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva sentinței civile pronunțate în Dosarul nr. 18.353/271/2015 de Judecătoria Oradea.

Având în vedere că decizia ce urmează a fi pronunțată în apel este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite, parțial, condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din același cod, respectiv litigiul în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se află pe rolul unui tribunal, iar acesta este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este condiționată însă și de regularitatea actului de învestire, acesta fiind reprezentat de încheierea motivată la care se referă art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Înțelesul noțiunii de "motivare" a actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a făcut obiectul analizei instanței supreme (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), fiind de subliniat faptul că, din cuprinsul motivării încheierii de sesizare, trebuie să rezulte îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și, de aici, și necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Deși legiuitorul nu a prevăzut în mod explicit care este sancțiunea ce afectează încheierea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, este evident că, în atare situație, se impune respingerea sesizării, ca fiind inadmisibilă.

Astfel, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât, mai ales, asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept nouă, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Chestiunea de drept ce constituie însuși temeiul declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței, consacrat prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă, în aceste condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, și, de aceea, este impusă condiția ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Raportat la cauza pendinte, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun argument în legătură cu caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, instanța de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerințelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a motiva, efectiv, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor cuprinse în textele legale menționate.

De asemenea, din încheierea de sesizare lipsește total argumentarea admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul îndeplinirii condiției noutății chestiunii de drept, instanța de trimitere rezumându-se la a arăta că această chestiune de drept este una nouă, fără nicio referire la criteriile de apreciere asupra acestei cerințe.

Statuând asupra cerinței noutății chestiunii de drept la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat nuanțat această condiție, reținând faptul că acest criteriu, al vechimii normei juridice supuse discuției, nu este unul absolut, fiind îndeplinită condiția noutății și atunci când norma de drept nu este recent adoptată, cu condiția, însă, ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima oară.

Or, lipsa oricărei argumentări pe marginea cerinței noutății chestiunii de drept în discuție, mai ales în contextul în care norma reprezentată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 nu este recent adoptată, iar limitele și înțelesul său au format obiect de dezbatere, face ca sesizarea să nu fie conformă cerințelor prevăzute de art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, sub acest aspect.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este nu este argumentată nici condiția ca de lămurirea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanța supremă să depindă soluționarea, pe fond, a cauzei respective.

Spre deosebire de recursul în interesul legii, pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă și generală, în cazul hotărârii prealabile, dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanțelor speței.

Ca atare, instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a explicita, în concret, legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea cauzei pe fond.

De asemenea, în încheierea de sesizare, trebuie să se regăsească și punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință impusă prin dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din același cod.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă faptul că instanța de trimitere nu exprimă, în cuprinsul încheierii de sesizare, punctul său de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile; alăturat adresei de înaintare a cererii de pronunțare a hotărârii prealabile, anexează și un punct de vedere, în care arată că existența unei legi de eșalonare nu exclude, de plano, posibilitatea executării silite a creanței, cu atât mai mult cu cât executarea putea fi declanșată anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Se apreciază, în cuprinsul aceluiași punct de vedere, că nu există o incompatibilitate totală între ordonanța Guvernului și posibilitatea exercitării contestației la executare.

Pe lângă modalitatea discutabilă în care, printr-un punct de vedere transmis separat, instanța de trimitere încearcă să completeze încheierea de admitere a cererii de sesizare, din perspectiva motivării soluției dispuse, nici punctul de vedere înaintat de Tribunalul Bihor nu poate fi considerat ca fiind motivat conform exigențelor legale.

Simplele aprecieri formulate de instanța de trimitere, în cuprinsul punctului de vedere, nu sunt suficiente pentru a considera satisfăcută cerința motivării cu privire la admisibilitatea sesizării. Astfel, Tribunalul Bihor nu menționează argumentele pentru care apreciază că existența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 nu exclude posibilitatea executării silite a creanței și nici formularea unei contestații la executare.

În concluzie, sesizarea formulată de Tribunalul Bihor este inadmisibilă, cât timp încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare temeinică pe marginea admisibilității sesizării, sub toate aspectele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, ceea ce conduce la respingerea sesizării, ca atare.