ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 47/2018

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 8 martie 2017, în Dosarul nr. 40.326/3/2013, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 martie 2018, cu nr. 613/1/2018, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 18 iunie 2018.

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 17 decembrie 2013, cu nr. 40.326/3/2013, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Casa de Pensii a Municipiului București și Casa Județeană de Pensii Ilfov a formulat contestație împotriva celor două decizii de pensionare emise la 1 noiembrie 2013, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acestora, aprobarea unei expertize tehnice de specialitate în calcularea pensiilor, obligarea primei pârâte la emiterea unor noi decizii, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, dar și a Sentinței nr. xxxx din 21 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale (Sentința nr. xxxx din 21 martie 2013); obligarea pârâtelor la plata diferențelor dintre pensia cuvenită și cea plătită efectiv, începând din data de 1 septembrie 2010 și până la zi, comunicarea buletinelor de calcul în baza cărora se vor emite noile decizii, conform Sentinței civile nr. xxxx din 21 martie 2013 (calculul punctajelor anuale și calculul sporurilor), avându-se în vedere întreaga perioadă de activitate înscrisă în carnetul de muncă; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că deciziile contestate au fost emise în baza Sentinței nr. xxxx din 21 martie 2013, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. xxxx din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. În decizia revizuită din 1 noiembrie 2013 s-a menționat că numărul de puncte realizate este de 110,54265, reprezentând 30 ani și 5 luni, punctajul mediu anual fiind 3,63428. Reclamantul contestă numărul de puncte realizate, susținând că nu cuprinde punctele realizate în anii de după 2004, respectiv anii 2007-2009. Cu privire la cea de-a doua decizie din 1 noiembrie 2013, revizuită în conformitate cu prevederile art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), reclamantul contestă numărul de puncte suplimentare pentru grupe de muncă. Punctajul menționat de pârâta Casa de Pensii a Municipiului București în deciziile contestate nu cuprinde și anii de după 2004, respectiv 2007-2009. Reclamantului nu i s-au comunicat "buletinele de calcul", așa cum a dispus instanța de fond prin sentința invocată.

Pârâta Casa de Pensii a Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, susținând că la determinarea punctajelor anuale corespunzătoare perioadelor de activitate lucrate până la data de 1 aprilie 2001 se utilizează salariile brute sau nete, după caz, așa cum sunt înregistrate în carnetul de muncă, potrivit dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 263/2010. De asemenea, sunt relevante dispozițiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, care reglementează datele ce se înscriu în carnetul de muncă, coroborat cu Ordinul ministrului muncii nr. 136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare și evidență a carnetului de muncă raportat la prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, care dispune că la determinarea punctelor lunare până la intrarea în vigoare a prezentei legi se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă. Alte sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, trebuie evidențiate împreună cu salariile aferente în statele de plată și pentru care s-a datorat și s-a virat contribuția de asigurări sociale. Mai mult, la calcularea drepturilor de pensie nu pot fi avute în vedere veniturile atestate prin adeverințe, având în vedere dispozițiile art. 127 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, care prevăd în mod clar care sunt sporurile ce pot fi valorificate la stabilirea și/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, acestea fiind menționate în anexa nr. 15.

Pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că în speță nu se contestă legalitatea unui act administrativ emis de pârâtă.

La data de 21 octombrie 2015, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere prin care solicită sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție, în procedura hotărârii prealabile, în vederea lămuririi sintagmei din cuprinsul art. 44 și art. 45 din Legea nr. 19/2000 referitoare la "stagiul de cotizare necesar" luat în calcul pentru determinarea punctajului mediu anual - coroborate cu art. 167 lit. b) din același act normativ - aplicabil personalului navigant din aviația civilă - ore de zbor - a cărui activitate este de 30 de ani în condiții speciale de muncă și ale cărui drepturi la pensie au fost deschise după anul 2001, respectiv în anul 2004. Cererea a fost reiterată la termenul din 8 februarie 2017, când a fost pusă în discuția părților.

Prin Încheierea din 8 martie 2017, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus și suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 8 martie 2018, Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Reclamantul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept referitoare la lămurirea sintagmei "stagiul de cotizare necesar" prevăzut de art. 44 și 45 din Legea nr. 19/2000, luat în calcul pentru determinarea punctajului mediu anual aplicabil personalului navigant din aviația civilă, care a lucrat 30 de ani în condiții speciale de muncă și al cărui drept la pensie s-a deschis ulterior anului 2001. A apreciat că la calcularea pensiei ce i se cuvine sunt aplicabile dispozițiile art. 77 alin. (3), art. 44, art. 20 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 19/2000, întrucât la ieșirea la pensie i s-a redus vârsta de pensionare cu 19 ani și a îndeplinit minimul de ore de zbor de 300 ore/an, având peste 16.000 de astfel de ore.

Pârâtele nu au exprimat puncte de vedere.

După comunicarea raportului, pârâta Casa de Pensii a Municipiului București a depus, prin consilier juridic, în termenul prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece completul care a inițiat sesizarea nu este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. De asemenea, a apreciat că este și lipsită de interes pentru partea care a promovat-o, situația juridică supusă dezlegării nefiind de natură a influența modalitatea de stabilire a drepturilor sale de pensie, reperul tehnic utilizat pentru calculul punctajului mediu anual al unei persoane, beneficiare a unei pensii din sistemul public, fiind sintagma "stagiu complet de cotizare realizat", iar nu "stagiul de cotizare realizat", acesta devenind un reper tehnic desuet.

Completul de judecată învestit cu soluționarea contestației în Dosarul nr. 40.326/3/2013 nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Curtea de Apel București, în a cărei circumscripție se află instanța de trimitere, a comunicat că la nivelul Secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale practica este în sensul că art. 44 și 45 din Legea nr. 19/2000 nu reglementează utilizarea unui stagiu complet de cotizare, derogator, la determinarea punctajului mediu anual, potrivit art. 77, ci reducerea proporțională a vârstelor standard de pensionare, în condițiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare conform prevederilor cuprinse în anexele nr. 4 și 5, inclusiv în ceea ce privește personalul navigant prevăzut la art. 20 lit. c), care a realizat un stagiu de cotizare mai mic decât cel prevăzut la alin. (2) al art. 43, respectiv mai mic de 25 de ani.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 44 și 45 din Legea nr. 19/2000.

Cât privește dispozițiile art. 43 alin. (1) și (2) raportat la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 1.295 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011, că "dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 reglementează modul de calcul al punctajului mediu anual, făcându-se trimitere la prevederile de lege care stabilesc stagiul complet de cotizare general aplicabil. Având în vedere faptul că desfășurarea muncii în condiții speciale impune un regim juridic diferit, care presupune, între altele, și reducerea stagiului de cotizare obligatoriu, așa cum prevede art. 43 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000, art. 77 alin. (2) din aceeași lege stabilește că punctajul mediu anual se va stabili în funcție de stagiul de cotizare prevăzut pentru această situație deosebită. Aceasta este o soluție firească, în acord cu principiul egalității în drepturi a cetățenilor, principiu care nu presupune omogenitate, astfel că situații diferite justifică și chiar impun un tratament juridic diferențiat."

Prin raportul întocmit, conformart. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece autorul sesizării judecă pricina în primă instanță, chestiunea caracterului executoriu al hotărârii ce urmează a fi pronunțate nefiind prevăzută printre condițiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou și ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, așa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanțelor judecătorești, ea are semnificația unui remediu a priori care urmărește să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menționat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituției analizate.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Verificând admisibilitatea sesizării supuse analizei, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea numai în parte a condițiilor prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, prima cerință este întrunită întrucât Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale urmează să se pronunțe într-un litigiu în materia asigurărilor sociale, de competența exclusivă, în primă instanță, a tribunalului.

Autorul sesizării a fost învestit în primă instanță, în Dosarul nr. 40.326/3/2013, cu soluționarea unei contestații la deciziile de pensionare și de revizuire a pensiei, emise în anul 2013, în temeiul Legii nr. 119/2010, Legii nr. 19/2000, respectiv al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 și al Legii nr. 263/2010, litigiu în materia asigurărilor sociale.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/2010: "Procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare și contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare."

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2011 s-a reglementat, potrivit art. 1 alin. (1), revizuirea din oficiu a unor pensii care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor Legii nr. 119/2010, fără a se prevedea dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun în materia asigurărilor sociale pentru contestarea deciziilor emise în temeiul acestei ordonanțe.

Potrivit art. 196 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată de la data intrării în vigoare a acestei legi (1 ianuarie 2011, conform art. 193), pentru procedura de contestare a deciziilor de pensionare urmând a se aplica prevederile art. 152-156 din Legea nr. 263/2010.

Aceste prevederi dispun în sensul că:

Așadar, legea specială nu prevede dispoziții derogatorii de la dreptul comun procedural decât în ceea ce privește competența teritorială.

În analiza demersului judiciar inițiat, Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că cea de-a doua condiție de admisibilitate a sesizării, prin care se pretinde ca instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță, ar putea fi omisă, din perspectiva faptului că, deși nu va pronunța în pricina în curs de soluționare o hotărâre judecătorească definitivă, va pronunța în schimb o hotărâre judecătorească executorie.

În acest fel, autorul sesizării a nesocotit prevederile legale instituite pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile și, ca atare, însuși scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea menționatului mecanism procedural, respectiv pe acela de uniformizare a jurisprudenței și de asigurare a predictibilității acesteia.

Hotărârea prin care instanța judecătorească se pronunță în ultimă instanță consacră o stare de drept definitivă astfel că, pentru preîntâmpinarea unor dezlegări diferite și de necontestat în chestiuni litigioase asemănătoare, prezintă importanță cerința ca autorul sesizării să judece pricina în ultimă instanță, ocazie cu care poate identifica problema de drept legată de apariția unor interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege.

Într-adevăr, după cum sunt sau nu susceptibile de executare, hotărârile judecătorești pot fi grupate în două categorii: hotărâri executorii și hotărâri neexecutorii. Prin aceasta se are în vedere faptul că hotărârea poate constitui sau nu titlu executoriu. Cu toate acestea, chestiunea caracterului executoriu al hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță nu se numără printre condițiile de admisibilitate, expres reglementate de legiuitor, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, situație în care neîntrunirea cerinței analizate, ca instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță, atrage după sine inadmisibilitatea prezentei sesizări și inutilitatea verificării existenței celorlalte condiții cumulative de admisibilitate.

Pentru toate aceste considerente,