Decizia nr. 47 din 18 iunie 2018

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 8 martie 2017, în Dosarul nr. 40.326/3/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 martie 2018, cu nr. 613/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 18 iunie 2018.

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 17 decembrie 2013, cu nr. 40.326/3/2013, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Casa Judeţeană de Pensii Ilfov a formulat contestaţie împotriva celor două decizii de pensionare emise la 1 noiembrie 2013, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acestora, aprobarea unei expertize tehnice de specialitate în calcularea pensiilor, obligarea primei pârâte la emiterea unor noi decizii, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, dar şi a Sentinţei nr. xxxx din 21 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale (Sentinţa nr. xxxx din 21 martie 2013); obligarea pârâtelor la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită şi cea plătită efectiv, începând din data de 1 septembrie 2010 şi până la zi, comunicarea buletinelor de calcul în baza cărora se vor emite noile decizii, conform Sentinţei civile nr. xxxx din 21 martie 2013 (calculul punctajelor anuale şi calculul sporurilor), avându-se în vedere întreaga perioadă de activitate înscrisă în carnetul de muncă; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că deciziile contestate au fost emise în baza Sentinţei nr. xxxx din 21 martie 2013, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. xxxx din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. În decizia revizuită din 1 noiembrie 2013 s-a menţionat că numărul de puncte realizate este de 110,54265, reprezentând 30 ani şi 5 luni, punctajul mediu anual fiind 3,63428. Reclamantul contestă numărul de puncte realizate, susţinând că nu cuprinde punctele realizate în anii de după 2004, respectiv anii 2007-2009. Cu privire la cea de-a doua decizie din 1 noiembrie 2013, revizuită în conformitate cu prevederile art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), reclamantul contestă numărul de puncte suplimentare pentru grupe de muncă. Punctajul menţionat de pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti în deciziile contestate nu cuprinde şi anii de după 2004, respectiv 2007-2009. Reclamantului nu i s-au comunicat „buletinele de calcul”, aşa cum a dispus instanţa de fond prin sentinţa invocată.

Pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, susţinând că la determinarea punctajelor anuale corespunzătoare perioadelor de activitate lucrate până la data de 1 aprilie 2001 se utilizează salariile brute sau nete, după caz, aşa cum sunt înregistrate în carnetul de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 263/2010. De asemenea, sunt relevante dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, care reglementează datele ce se înscriu în carnetul de muncă, coroborat cu Ordinul ministrului muncii nr. 136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă raportat la prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, care dispune că la determinarea punctelor lunare până la intrarea în vigoare a prezentei legi se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă. Alte sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, trebuie evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale. Mai mult, la calcularea drepturilor de pensie nu pot fi avute în vedere veniturile atestate prin adeverinţe, având în vedere dispoziţiile art. 127 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, care prevăd în mod clar care sunt sporurile ce pot fi valorificate la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, acestea fiind menţionate în anexa nr. 15.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Ilfov a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere că în speţă nu se contestă legalitatea unui act administrativ emis de pârâtă.

La data de 21 octombrie 2015, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere prin care solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în procedura hotărârii prealabile, în vederea lămuririi sintagmei din cuprinsul art. 44 şi art. 45 din Legea nr. 19/2000 referitoare la „stagiul de cotizare necesar” luat în calcul pentru determinarea punctajului mediu anual – coroborate cu art. 167 lit. b) din acelaşi act normativ – aplicabil personalului navigant din aviaţia civilă – ore de zbor – a cărui activitate este de 30 de ani în condiţii speciale de muncă şi ale cărui drepturi la pensie au fost deschise după anul 2001, respectiv în anul 2004. Cererea a fost reiterată la termenul din 8 februarie 2017, când a fost pusă în discuţia părţilor.

Prin Încheierea din 8 martie 2017, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 8 martie 2018, Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Reclamantul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept referitoare la lămurirea sintagmei „stagiul de cotizare necesar” prevăzut de art. 44 şi 45 din Legea nr. 19/2000, luat în calcul pentru determinarea punctajului mediu anual aplicabil personalului navigant din aviaţia civilă, care a lucrat 30 de ani în condiţii speciale de muncă şi al cărui drept la pensie s-a deschis ulterior anului 2001. A apreciat că la calcularea pensiei ce i se cuvine sunt aplicabile dispoziţiile art. 77 alin. (3), art. 44, art. 20 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 19/2000, întrucât la ieşirea la pensie i s-a redus vârsta de pensionare cu 19 ani şi a îndeplinit minimul de ore de zbor de 300 ore/an, având peste 16.000 de astfel de ore.

Pârâtele nu au exprimat puncte de vedere.

După comunicarea raportului, pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti a depus, prin consilier juridic, în termenul prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece completul care a iniţiat sesizarea nu este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. De asemenea, a apreciat că este şi lipsită de interes pentru partea care a promovat-o, situaţia juridică supusă dezlegării nefiind de natură a influenţa modalitatea de stabilire a drepturilor sale de pensie, reperul tehnic utilizat pentru calculul punctajului mediu anual al unei persoane, beneficiare a unei pensii din sistemul public, fiind sintagma „stagiu complet de cotizare realizat”, iar nu „stagiul de cotizare realizat”, acesta devenind un reper tehnic desuet.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea contestaţiei în Dosarul nr. 40.326/3/2013 nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Curtea de Apel Bucureşti, în a cărei circumscripţie se află instanţa de trimitere, a comunicat că la nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale practica este în sensul că art. 44 şi 45 din Legea nr. 19/2000 nu reglementează utilizarea unui stagiu complet de cotizare, derogator, la determinarea punctajului mediu anual, potrivit art. 77, ci reducerea proporţională a vârstelor standard de pensionare, în condiţiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare conform prevederilor cuprinse în anexele nr. 4 şi 5, inclusiv în ceea ce priveşte personalul navigant prevăzut la art. 20 lit. c), care a realizat un stagiu de cotizare mai mic decât cel prevăzut la alin. (2) al art. 43, respectiv mai mic de 25 de ani.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 44 şi 45 din Legea nr. 19/2000.

Cât priveşte dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi (2) raportat la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr. 1.295 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011, că „dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 reglementează modul de calcul al punctajului mediu anual, făcându-se trimitere la prevederile de lege care stabilesc stagiul complet de cotizare general aplicabil. Având în vedere faptul că desfăşurarea muncii în condiţii speciale impune un regim juridic diferit, care presupune, între altele, şi reducerea stagiului de cotizare obligatoriu, aşa cum prevede art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000, art. 77 alin. (2) din aceeaşi lege stabileşte că punctajul mediu anual se va stabili în funcţie de stagiul de cotizare prevăzut pentru această situaţie deosebită. Aceasta este o soluţie firească, în acord cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu care nu presupune omogenitate, astfel că situaţii diferite justifică şi chiar impun un tratament juridic diferenţiat.”

Prin raportul întocmit, conformart. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece autorul sesizării judecă pricina în primă instanţă, chestiunea caracterului executoriu al hotărârii ce urmează a fi pronunţate nefiind prevăzută printre condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou şi ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, aşa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanţelor judecătoreşti, ea are semnificaţia unui remediu a priori care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menţionat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituţiei analizate.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Verificând admisibilitatea sesizării supuse analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea numai în parte a condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, prima cerinţă este întrunită întrucât Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale urmează să se pronunţe într-un litigiu în materia asigurărilor sociale, de competenţa exclusivă, în primă instanţă, a tribunalului.

Autorul sesizării a fost învestit în primă instanţă, în Dosarul nr. 40.326/3/2013, cu soluţionarea unei contestaţii la deciziile de pensionare şi de revizuire a pensiei, emise în anul 2013, în temeiul Legii nr. 119/2010, Legii nr. 19/2000, respectiv al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 şi al Legii nr. 263/2010, litigiu în materia asigurărilor sociale.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/2010: „Procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 s-a reglementat, potrivit art. 1 alin. (1), revizuirea din oficiu a unor pensii care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor Legii nr. 119/2010, fără a se prevedea dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în materia asigurărilor sociale pentru contestarea deciziilor emise în temeiul acestei ordonanţe.

Potrivit art. 196 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată de la data intrării în vigoare a acestei legi (1 ianuarie 2011, conform art. 193), pentru procedura de contestare a deciziilor de pensionare urmând a se aplica prevederile art. 152-156 din Legea nr. 263/2010.

Aceste prevederi dispun în sensul că:

Aşadar, legea specială nu prevede dispoziţii derogatorii de la dreptul comun procedural decât în ceea ce priveşte competenţa teritorială.

În analiza demersului judiciar iniţiat, Tribunalul Bucureşti Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că cea de-a doua condiţie de admisibilitate a sesizării, prin care se pretinde ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, ar putea fi omisă, din perspectiva faptului că, deşi nu va pronunţa în pricina în curs de soluţionare o hotărâre judecătorească definitivă, va pronunţa în schimb o hotărâre judecătorească executorie.

În acest fel, autorul sesizării a nesocotit prevederile legale instituite pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile şi, ca atare, însuşi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea menţionatului mecanism procedural, respectiv pe acela de uniformizare a jurisprudenţei şi de asigurare a predictibilităţii acesteia.

Hotărârea prin care instanţa judecătorească se pronunţă în ultimă instanţă consacră o stare de drept definitivă astfel că, pentru preîntâmpinarea unor dezlegări diferite şi de necontestat în chestiuni litigioase asemănătoare, prezintă importanţă cerinţa ca autorul sesizării să judece pricina în ultimă instanţă, ocazie cu care poate identifica problema de drept legată de apariţia unor interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege.

Într-adevăr, după cum sunt sau nu susceptibile de executare, hotărârile judecătoreşti pot fi grupate în două categorii: hotărâri executorii şi hotărâri neexecutorii. Prin aceasta se are în vedere faptul că hotărârea poate constitui sau nu titlu executoriu. Cu toate acestea, chestiunea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă nu se numără printre condiţiile de admisibilitate, expres reglementate de legiuitor, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, situaţie în care neîntrunirea cerinţei analizate, ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, atrage după sine inadmisibilitatea prezentei sesizări şi inutilitatea verificării existenţei celorlalte condiţii cumulative de admisibilitate.

Pentru toate aceste considerente,