Decizia nr. 51/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 928/1/2018

Prin Încheierea din 14 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.665/109/2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată – Codul silvic [anterior republicării – art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării – art. 122 alin. (1)]. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 5 aprilie 2018, cu nr. 928/1/2018. II. Temeiul juridic al sesizării

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 46 din 2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în continuare, Codul silvic „Art. 115. – (1) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor.” „Art. 120. – […] (5) Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi al Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază.” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 17 mai 2017, cu nr. 3.665/109/2017, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzut deart. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada mai 2014 – 1 septembrie 2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.261 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia puterii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu suma reprezentând sporul de risc de 25% din salariul de bază, pentru perioada mai 2014 – 1 septembrie 2015.

Cu referire la excepţia puterii de lucru judecat, care a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, prin raportare la Sentinţa nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.989/2/2008, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu este îndeplinită tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) prevăzută de art. 430-432 din Codul de procedură civilă, sub aspectul părţilor.

În opinia tribunalului nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost parte în Dosarul nr. 2.989/2/2008; s-a apreciat că, în acest dosar, au avut calitate de părţi reclamanta Federaţia Sindicatelor Silva şi pârâtă Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost găsită neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul solicită diferenţe de drepturi salariale începând cu luna mai 2014, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 mai 2017, iar dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii prevăd că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Pe fondul cauzei, din analiza dispoziţiilor legale incidente – art. 120 alin. (5) din Codul silvic şi prevederile art. 4 şi pct. 14 al anexei nr. 4 la Contractul colectiv de muncă încheiat pentru anii 2013-2014 şi 2015-2017 (unde se prevede acordarea unui spor de risc pentru „personalul silvic aşa cum este definit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, aprobată prin Legea nr. 427/2001”), s-a reţinut că pot fi determinate categoriile de personal cărora urmează a le fi acordate drepturile băneşti reglementate şi modul de calcul al acestora, precum şi că nu există nicio distincţie ori condiţionare ulterioară pentru acordarea acestuia într-un procent de 25% din salariul de bază; este suficient ca salariatul silvic să fie încadrat la una dintre unităţile silvice enumerate de dispoziţiile textului art. 120 alin. (5) din Codul silvic, pentru ca acesta să beneficieze de sporul în discuţie acordat într-un cuantum variabil numai în raport de salariul de bază al acestuia, iar nu de alte criterii subsecvente.

Tribunalul a apreciat că nu este întemeiată apărarea pârâtei, care a susţinut că sporul de risc trebuia inclus în contractul individual de muncă, deoarece printr-un asemenea contract nu pot fi încălcate norme legale imperative; art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii prevede că angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.

Prima instanţă a reţinut că este nefondată şi apărarea pârâtei conform căreia, începând cu 1 ianuarie 2010, reclamanţilor li se aplică dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din acest act normativ, deoarece aceste prevederi nu se referă la salarizarea din cadrul regiilor naţionale, iar pârâta funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009, care, la art. 18 din anexă, prevede că: „Romsilva asigură acoperirea cu venituri, din activitatea proprie, a tuturor cheltuielilor, inclusiv a dobânzilor şi amortizării investiţiilor precum şi obţinerea de profit”.

De asemenea, art. 27 din anexă stabileşte că „angajarea şi salarizarea personalului Romsilva se vor face în condiţiile prevăzute în contractul colectiv de muncă, încheiat conform legii şi ale Statutului personalului silvic”.

Împotriva Sentinţei civile nr. 3.261 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei, rejudecarea cauzei, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Apelanta-pârâtă a criticat sentinţa atât sub aspectul soluţiilor date excepţiilor invocate prin întâmpinare, cât şi sub aspectul fondului cererii deduse judecăţii. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, în considerarea următoarelor argumente: I. Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. II. De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât: a) în cauză se pune în discuţie modalitatea de interpretare a condiţionării/necondiţionării acordării sporului de risc, prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, de emiterea regulamentelor impuse de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la pasivitatea emitentului, atitudine care se întinde pe mai mulţi ani; b) apelanta-pârâtă a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia pronunţată în Dosarul nr. 2.989/2/2008, în sensul că, în lipsa respectivelor regulamente, sporul de risc nu poate fi acordat, existând o condiţionare în acest sens; c) intimatul-reclamant a susţinut, în sens contrar, respectiv că prin expirarea termenului de un an în care era necesar să fie emise „codul, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici”, este îndreptăţit să primească sporul de risc. III. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre ulterioară celei emise în Dosarul nr. 2.989/2/2008. IV. Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 28 februarie 2018. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Completul de judecată care a formulat sesizarea a învederat că la nivelul Curţii de Apel Piteşti nu există o practică unitară, respectiv sunt judecători care resping cererile de acordare a sporului de risc, apreciind că este incidentă autoritatea de lucru judecat, prin raportare la Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.989/2/2008, iar alţii care le soluţionează pe fond şi găsesc întemeiate pretenţiile reclamanţilor.

Opinia titularului sesizării este în sensul că, referitor la aceste litigii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, identitatea fiind numai parţială în ceea ce priveşte dosarul menţionat, respectiv există o identitate de părţi şi cauză, însă nu şi de obiect.

Acesta a redat considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării recursului în Dosarul nr. 2.989/2/2008, în care se solicitase plata sporului de risc în temeiul art. 127 din Codul silvic, şi a subliniat că în prezenta cauză se solicită plata aceluiaşi drept, dar pentru perioada mai 2014 – 1 septembrie 2015, respectiv după data la care trebuiau elaborate normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bună practică.

S-a apreciat că, în lipsa îndeplinirii obligaţiei legale menţionate, obiectul celor două cauze nu este identic şi aceasta deoarece prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009 s-a avut în vedere în special momentul la care se solicitase acordarea sporului de risc, respectiv lipsa la acel moment a unei modalităţi de calcul al sporului de risc, caracterul virtual al dreptului (în condiţiile în care termenul pentru elaborarea metodologiei nu expirase) şi imposibilitatea instanţei de a-l cuantifica.

Or, la mai mult de 6 ani de la intrarea în vigoare a Codului silvic, nu poate fi invocată lipsa de timp pentru adoptarea respectivelor norme spre a fi împiedicată aplicarea unui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun.

De la apariţia legii au fost adoptate norme, instrucţiuni şi metodologii în sensul art. 115 din Codul silvic, iar lipsa unor astfel de reguli suplimentare, vizând art. 120 alin. (5) din acelaşi act normativ, a cărui aplicare nu necesită lămuriri, demonstrează inutilitatea lor.

Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare, Romsilva este persoană juridică, respectiv regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, deci nu este instituţie sau autoritate publică în sensul prevederilorart. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009; prin urmare, nu îi sunt aplicabile, în privinţa salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ şi nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010.

Chiar dacă s-ar reţine incidenţa legilor unice de salarizare, prin art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 s-a instituit amânarea aplicării anexelor care stabilesc modul de calcul al salariilor de bază şi al sporurilor şi menţinerea salariului cuvenit la 31 decembrie 2009 potrivit legii atunci în vigoare.

Salarizarea distinctă a personalului silvic al regiei autonome Romsilva în raport cu personalul bugetar avut în vedere la adoptarea legilor unice de salarizare este confirmată chiar de către unitatea pârâtă, care a făcut plăţi cu acelaşi titlu (spor de risc), începând cu data de 1 mai 2016 (conform adresei emise reclamantului).

Faptul că în bugetul de venituri şi cheltuieli nu s-au prevăzut sumele din care să se achite acest spor pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2016 nu poate avea semnificaţia neîndreptăţirii reclamantului la plată, câtă vreme sporul este reglementat prin lege, act normativ cu forţă juridică superioară hotărârilor de Guvern.

Instanţa de trimitere a expus argumentele exprimate în opiniile jurisprudenţiale conturate la Curtea de Apel Piteşti, în exemplificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, şi a menţionat că „deosebit de relevantă în această problemă este sancţiunea care poate interveni în cazul în care persoana juridică care trebuia să adopte un regulament, pentru ca un salariat să poată (sau nu) beneficia de un drept salarial, rămâne o lungă perioadă de timp în pasivitate, atitudine ce duce la lipsirea de conţinut a dreptului prevăzut de lege. Prin neadoptarea actelor normative prin care să se fi stabilit în special categoriile de personal care pot beneficia de sporul de risc prevăzut de lege, dreptul instituit în Codul silvic a rămas doar virtual, situaţie ce este contrară voinţei legiuitorului în condiţiile în care prin lege fusese stabilit dreptul de a beneficia de sporul de risc”. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

La termenul de judecată din 28 februarie 2018, reclamantul a arătat, prin avocat, că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de practica neunitară a instanţelor judecătoreşti.

Pârâta a formulat un punct de vedere asupra chestiunii în discuţie apreciind că este incidentă autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 2.989/2/2008, şi că se impune sesizarea în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării de instanţa de trimitere în exemplificarea caracterului neunitar al practicii judiciare se constată că, în opinia majoritară exprimată de Curtea de Apel Piteşti (deciziile nr. 1.301 din 23 mai 2016 şi nr. 117 din 17 ianuarie 2018), s-a reţinut că: în mod greşit s-a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat faţă de existenţa Sentinţei civile nr. 2.229/10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.989/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul formulat de Federaţia Sindicatelor Silva; în ceea ce priveşte identitatea de părţi, aceasta există în speţă, deoarece în primul litigiu reclamantul a fost parte, fiind reprezentat de Federaţia Sindicatelor Silva. De asemenea, există identitate de obiect şi cauză, deoarece în ambele dosare s-a solicitat acordarea sporului de risc de 25% reglementat, în prezent, de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 2.989/2/2008 a fost soluţionată pe fond. Astfel, din considerentele Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi ale Deciziei civile nr. 3.496 din 23 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese că acţiunea nu a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale, iar instanţele au apreciat că personalul silvic nu poate beneficia de sporul de risc de 25% cât timp nu există reglementări legale specifice care să cuprindă condiţiile de acordare a sporului şi categoriile de personal, metodologia la care face trimitere art. 122 din Codul silvic nefiind aprobată; la data de 23 iunie 2009, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia menţionată, se împlinise termenul de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic. Instanţa supremă a concluzionat că, atâta vreme cât modalitatea de calcul al sporului de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual, ceea ce presupune că acordarea dreptului ar însemna obligarea angajatorului la plata unei sume de bani imposibil de calculat; pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut inexistenţa dreptului personalului silvic de a beneficia de sporul de risc de 25% reglementat de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Normele metodologice la care face referire instanţa supremă în hotărârea sa nu au fost adoptate nici în prezent, astfel că argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt pe deplin valabile şi în prezent. Argumentele care susţin opinia minoritară, expuse în Decizia nr. 3.470 din 21 noiembrie 2017, sunt următoarele: în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat nu există identitate de obiect între judecata ce a format obiectul Dosarului nr. 2.989/2/2008, în care se pretinde că reclamanţii au fost reprezentaţi de sindicat şi prezentul litigiu, întrucât soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, a vizat perioada anterioară datei pronunţării. Prin cererea de apel, curtea a fost învestită a lămuri existenţa dreptului la sporul de risc începând cu data de 12 ianuarie 2014; întrucât nu există autoritate de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se reţine că, potrivit art. 120 alin. (5) din Codul silvic, personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Textul impune o singură condiţie beneficiarului acestui spor, şi anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităţilor publice enumerate, pe care reclamantul o îndeplineşte; având în vedere topografia textelor, normele şi regulamentele de aplicare prevăzute a fi aprobate în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic vizează doar atribuţiile şi procedurile de administrare a fondului forestier naţional de gestionare durabilă a pădurilor şi de dezvoltare durabilă a fondului forestier, respectiv pe cele de control al respectării regimului silvic reglementate în titlurile anterioare. Titlul VII al codului – Dispoziţii tranzitorii şi finale – începe cu art. 115 (care fixează obligaţia de elaborare a normelor de aplicare) şi reglementează abia la art. 120 alin. (5) sporul de risc, care nu intră în sfera de legiferare a atribuţiilor şi procedurilor de lucru ale personalului silvic; problema emiterii acestor norme de aplicare nu poate fi opusă nici ca lucru judecat anterior, în sensul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece la momentul septembrie 2008 (la care s-a constatat neelaborarea lor) nu fusese încă epuizat termenul de 12 luni. Acum, la mai mult de 6 ani de la intrarea în vigoare a legii, nu poate fi invocată lipsa de timp pentru adoptarea respectivelor norme spre a fi împiedicată aplicarea unui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun, care nu impune respectarea anumitor proceduri; întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare, Romsilva este persoană juridică, şi anume regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, ce funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, nefiind deci instituţie sau autoritate publică în sensul prevederilor art. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009, nu îi sunt aplicabile, în privinţa salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ, nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010, care vizează, de asemenea, personalul din autorităţile şi instituţiile publice. Chiar dacă s-ar reţine incidenţa legilor unice de salarizare, prinart. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009 s-a instituit amânarea aplicării anexelor, care stabilesc modul de calcul al salariilor de bază şi al sporurilor, şi menţinerea salariului cuvenit la 31 decembrie 2009, potrivit legii atunci în vigoare. Anual, prin legile unice de salarizare, salariul cuvenit la 31 decembrie 2009 a fost menţinut în plată, astfel că nu poate fi reţinută inexistenţa temeiului pentru acordarea sporului de risc de 25% ulterior datei de 1 ianuarie 2010, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Romsilva, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 229/2009, care prevede că salarizarea personalului regiei autonome de interes naţional se face în condiţiile contractului colectiv de muncă, încheiat conform legii şi ale Statului personalului silvic, nu a fost abrogat; faptul că în bugetul de venituri şi cheltuieli nu s-au prevăzut sumele din care să se achite acest spor pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2016 nu poate avea semnificaţia neîndreptăţirii reclamanţilor la plată, câtă vreme nu a fost făcută dovada lipsei veniturilor necesare, iar sporul este reglementat printr-un act normativ cu forţă juridică superioară hotărârilor de Guvern, care cuprinde dispoziţii clare în privinţa acordării. Soluţiile cuprinse în hotărârile judecătoreşti comunicate de Curtea de Apel Piteşti sunt în sensul celor arătate de completul de judecată care a formulat sesizarea.

Curţile de apel Constanţa, Iaşi şi Târgu Mureş nu au identificat hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Alba Iulia, conform Deciziei civile nr. 786/16 mai 2017, pronunţate de Secţia I civilă a acestei instanţe, este în sensul că acordarea sporului de risc nu este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic. Opinia majoritară a judecătorilor specializaţi în materia contenciosului administrativ şi fiscal din cadrul Secţia a II-a civile de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Sibiu este în acelaşi sens.

Curtea de Apel Bacău a transmis Decizia nr. 463 din 22 mai 2017, pronunţată de Secţia I civilă, din care se reţine că nu a fost primită excepţia puterii de lucru judecat, cu referire la soluţia pronunţată în Dosarul nr. 2.989/2/2008, iar pe fondul cererii s-a apreciat, în esenţă, că art. 120 alin. (5) din Codul silvic a fost abrogat prin dispoziţiile art. 48 pct. 43 din Legea-cadru nr. 330/2009. În schimb, din Decizia nr. 233 din 21 februarie 2017, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, ataşată sesizării, se constată că a fost admis recursul pârâtei, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc în considerarea puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.999/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă. La nivelul Secţiei I civile a Tribunalului Bacău a fost identificată Sentinţa civilă nr. 153 din 17 februarie 2017, prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc prevăzut la art. 120 alin. (5) din Codul silvic, în considerarea abrogării acestui text legal prin Legea-cadru nr. 330/2009. Punctul de vedere exprimat la nivel teoretic de o parte din judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Bacău a fost în sensul că acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, ca de altfel a oricărui drept salarial prevăzut de lege, nu poate fi condiţionată de emiterea/adoptarea prealabilă a unor norme metodologice/regulamente/instrucţiuni. La nivelul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă a fost identificată Sentinţa civilă nr. 40 din 11 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.879/103/2016, menţinută prin Decizia civilă nr. 463 din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bacău, prin aceste hotărâri judecătoreşti apreciindu-se că sporul de risc nu poate fi acordat din perspectiva incidenţei dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 2 alin. (3)], respectiv a dispoziţiilor Legii- cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. b), alin. (3)]. Excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâtă, a fost găsită neîntemeiată.

Judecătorii din cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă au opinat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante, practica judiciară fiind neunitară. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că „indemnizaţiile pentru personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi subunităţile teritoriale ale acestora se stabilesc prin hotărâre de Guvern în termen de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Codului silvic, neavând relevanţă că până în prezent nu a fost emisă o hotărâre de Guvern şi prin urmare urmează a se aplica dispoziţiile legale aflate în vigoare de la momentul adoptării Codului silvic”. Într-o altă opinie, s-a considerat că „în lipsa acestor regulamente, instrucţiuni şi ghiduri de bune practici tribunalul nu poate dispune recunoaşterea în patrimoniul reclamantului a sporului de risc deoarece riscul la care este supus un funcţionar public – personal silvic poate fi diferit în funcţie de autoritatea la care acesta îşi desfăşoară activitatea şi în funcţie de activitatea concretă pe care o desfăşoară, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici neemise încă, şi cu privire la neemiterea cărora reclamantul nu a dovedit că s-ar fi adresat autorităţii competente, fiind cele care instituie criteriile de acordare a sporului”. Conex problematicii puse în discuţie, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei acestei secţii, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu data de 1 ianuarie 2010, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 alin. (5) din Codul silvic. În ceea ce priveşte instanţele arondate Curţii de Apel Bucureşti, au fost exprimate următoarele puncte de vedere: În cadrul Tribunalului Giurgiu s-a reţinut că acordarea sporului de risc nu este subordonată/condiţionată de emiterea actelor prevăzute de art. 115 alin. (1) din Codul silvic. Sporul de risc este reglementat de lege, act normativ cu forţă juridică superioară actelor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură; aceste din urmă acte sunt emise în executarea legii şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acesteia. De vreme ce textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu conţine limitări sau condiţionări în ceea ce priveşte acordarea sporului de risc, s-a apreciat că neacordarea acestui drept salarial pe motiv că nu au fost adoptate actele normative prin care să se fi stabilit în special categoriile de personal ce pot beneficia de acest spor, duce la lipsirea de conţinut a dreptului prevăzut de lege şi este contrară voinţei legiuitorului. Tribunalul Ialomiţa a apreciat că textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu impune decât o singură condiţie beneficiarului sporului de risc, şi anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităţilor publice enumerate de acesta, calitate care, dacă este îndeplinită, determină acordarea sporului. Judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, în condiţiile în care modalitatea de calcul al sporului nu este reglementată, neputându-se acorda sporul de risc, iar instanţa neavând posibilitatea de a stabili un cuantum concret al sporului în lipsa unei norme în acest sens. Tribunalul Teleorman a comunicat punctul de vedere al Judecătoriei Turnu Măgurele exprimat în sensul că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic, cu motivarea că atâta timp cât modalitatea de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual.

La nivelul completurilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Curţii de Apel Cluj există o practică consistentă şi unitară cu privire la această problemă de drept, în sensul admiterii cererilor formulate de personalul silvic pentru acordarea sporului de risc reglementat de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. În esenţă, în considerentele deciziilor comunicate de această instanţă, s-a reţinut faptul că reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile salariale pe prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic, iar dispoziţiile legale evocate stabilesc în mod clar categoria de personal care beneficiază de acest drept salarial, procentul de acordare a sporului şi baza de calcul asupra căreia se aplică sporul de 25%, astfel încât nu există niciun impediment în vederea punerii în executare a hotărârilor. S-a apreciat că, deşi angajatorul se prevalează de inexistenţa unei metodologii de acordare a sporului, aceasta nu face altceva decât să adauge la lege prevederile art. 120 alin. (5) anterior citate, necondiţionând acordarea sporului de un astfel de demers. S-a avut în vedere că, prin aceste dispoziţii neechivoce, legiuitorul nu a stabilit termene ori condiţii suspensive, astfel că acestea sunt de imediată aplicare, fără a fi necesară elaborarea vreunor norme, regulamente ori ghiduri de bune practici aprobate de administraţia publică centrală, acte administrative care, oricum, limitându-se la organizarea executării legii ori executarea în concret a acesteia, nu pot fi decât conforme cu legea în aplicarea cărora au fost emise; art. 115 nu se referă la art. 120, pe care îl precedă, în cuprinsul titlului referitor la normele finale şi tranzitorii. Soluţii în sensul acordării sporului de risc au fost identificate şi la nivelul Tribunalului Maramureş (Sentinţa civilă nr. 294/31 martie 2017) şi al Tribunalului Cluj (Sentinţa civilă nr. 4.283/27 iulie 2017).

Curtea de Apel Craiova a înaintat două hotărâri judecătoreşti din analiza cărora rezultă următoarele: Prin Sentinţa nr. 1.717/23 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 67 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea introductivă şi s-a dispus obligarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Direcţia Silvică Mehedinţi la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază şi a dobânzii aferente, reţinându-se că există un temei legal, respectiv art. 120 alin. (5) din Codul silvic care îndreptăţeşte reclamanta să obţină aceste sume; s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat cu referire la Decizia nr. 3.496/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În schimb, prin Sentinţa nr. 2.254 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 495 din 15 februarie 2018 a Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea introductivă privind obligarea pârâtei la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază şi a dobânzii aferente. Argumentele primei instanţe au fost în sensul că la data introducerii acţiunii nu erau elaborate normele de aplicare a acestui cod şi nici hotărâre de Guvern care să prevadă indemnizaţiile aferente gradelor personalului silvic, astfel încât prevederea din art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi aplicată. Deşi a menţinut soluţia, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia pe considerente care susţin abrogarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic prin Legea-cadru nr. 330/2009.

Curtea de Apel Galaţi a arătat că, la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Brăila, orientarea în cadrul practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept menţionată a fost aceea că, în interpretarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic, acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, în acelaşi sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.989/2/2008. Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Vrancea, cu privire la problema de drept în discuţie, este în sensul că acest spor este prevăzut de lege, respectiv Codul silvic, şi nu este condiţionat de existenţa unor reguli suplimentare. Art. 120 alin. (5) din Codul silvic [anterior republicării – art. 127 alin. (5)] este o normă derogatorie de la dreptul comun, stabilită printr-un act normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Codul silvic, iar rămânerea în pasivitate a Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (persoană juridică – regie autonomă de interes naţional), care avea în atribut elaborarea normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, nu poate lipsi de efect juridic dreptul de a beneficia de sporul de risc, situaţie care este contrară voinţei legiuitorului.

La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, opinia majoritară exprimată de judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Dâmboviţa este în sensul că, pentru acordarea sporului de risc, este necesară emiterea unor norme, regulamente, instrucţiuni sau ghiduri de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic, în lipsa acestora nefiind posibile cuantificarea dreptului şi acordarea acestuia. La nivelul Tribunalului Prahova a fost identificată Sentinţa civilă nr. 1.350 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, potrivit căreia acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu este subordonată emiterii unor norme, regulamente, instrucţiuni sau ghiduri de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Curtea de Apel Oradea a învederat că la nivelul Tribunalului Satu Mare s-au conturat două opinii contrare, conform hotărârilor judecătoreşti anexate. Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că acordarea sporului de risc de 25% din salariul de bază este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor specifice de acordare a acestui spor, care trebuiau reglementate prin norme, regulamente şi instrucţiuni aprobate prin ordin al conducătorului unităţii, acte care nu au fost aprobate în perioada pentru care s-a solicitat plata sporului de risc de către reclamant. Prin urmare, câtă vreme nu au fost elaborate reglementări subsecvente Codului silvic, prin care să se stabilească criteriile concrete în baza cărora se acordă sporul de risc, categoriile de personal şi activităţile specifice care implică acest risc, reclamantul nu poate beneficia de acest drept, cererea acestuia fiind neîntemeiată. În cea de-a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic sunt suficient de clare şi precise, fiind determinate atât sfera persoanelor care beneficiază de acest spor, cât şi cuantumul acestuia. Nu s-a reţinut argumentul privind imposibilitatea acordării drepturilor salariale prevăzute deart. 120 alin. (5) din Codul silvic, pe motiv că ar lipsi legislaţia secundară la care face referire art. 115 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, întrucât art. 120 alin. (5) trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, neputând fi acceptată teza că în absenţa legislaţiei secundare privind, de exemplu, bunele practici acesta nu poate fi pus în aplicare. De asemenea, sporul acordat este în cuantum fix de 25%, nefiind necesară stabilirea unor praguri sau tranşe valorice inferioare, cu atât mai mult cu cât se indică clar, în ipoteza legală a normei, categoria profesională beneficiară ca fiind personalul silvic, fără nicio nuanţare în sensul că numai deţinătorilor anumitor funcţii din cadrul personalului silvic li s-ar acorda sporul de risc. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie ca regulă generală preeminenţa actului normativ superior faţă de cel dat în vederea executării sale, precum şi imposibilitatea modificării sau derogării de la normele unui act normativ superior prin cele ale actului ierarhic inferior. S-a mai reţinut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat de Legea-cadru nr. 284/2010, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar această categorie nu include reglementarea personalului silvic, salarizat din venituri proprii. Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, Romsilva este persoană juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat că nu deţine hotărâri judecătoreşti în materie, însă instanţa de trimitere a identificat o asemenea hotărâre, respectiv Decizia civilă nr. 1.508 din 11 martie 2014, pronunţată de Secţia contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, prin care a fost admis recursul formulat de pârâtă, a fost casată hotărârea recurată, iar, în rejudecare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată cu motivarea că sporul de risc prevăzut de art. 127 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi acordat în lipsa metodologiei care să stabilească modul de calcul al sporului şi categoriile de personal. Această instanţă a reţinut că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3.496/2009; de asemenea, această instanţă a arătat că cererea de chemare în judecată nu este fondată şi din considerente care ţin de Statutul personalului silvic şi de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

La nivelul Curţii de Apel Suceava, conform hotărârilor judecătoreşti înaintate, s-au conturat două opinii: Într-o orientare, s-a reţinut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat direct sau indirect de Legea-cadru nr. 330/2009 (care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice), lege care nu include personalul silvic, salarizat din venituri proprii, ceea ce rezultă, în cele din urmă, şi din neincluderea sa în anexa Legii-cadru nr. 330/2009 cuprinzând in extenso categoriile profesionale beneficiare ale actului normativ; reclamantul este îndreptăţit la acordarea sporului de risc într-un procent de 25% din salariul de bază, având în vedere că face parte din categoria personalului silvic şi că acest spor a fost prevăzut în contractul colectiv de muncă (Sentinţa nr. 759/26 iunie 2017 a Tribunalului Suceava – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 1.049/6 decembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă). Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, potrivit art. 122 din Codul silvic, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a codului, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bună practică; un astfel de act administrativ nu a fost elaborat pentru punerea în aplicare a acestei dispoziţii legale, prin care să se individualizeze locurile de muncă şi categoriile de personal care desfăşurau o activitate ce presupune un anumit risc, iar reclamantul nu a prezentat un act emis de către angajator prin care să se stabilească că şi-a desfăşurat activitatea în condiţii de risc. S-a reţinut astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat în jurisprudenţa sa că nu este posibilă acordarea unui drept salarial pentru perioada solicitată, întrucât sumele alocate acestui spor salarial ar fi trebuit incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat al instituţiei, la o dată anterioară intrării în vigoare a legii, ceea ce nu s-a dovedit în speţă. Totodată, s-a reţinut faptul că, potrivit art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa nu dispune altfel, iar sporul de risc în cuantum de 25% din salariul de bază nu a mai fost prevăzut de Legea-cadru nr. 330/2009. În mod similar, nici Legea-cadru nr. 284/2010 nu a prevăzut posibilitatea acordării acestui spor, dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009 fiind aplicabile şi reclamantului care a avut calitatea de personal silvic (Sentinţa nr. 317 din 1 martie 2018 a Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 983/C/1.421/III-5/2018, că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Piteşti. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009 în Dosarul nr. 2.989/2/2008, prin care a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv: a) existenţa unei cauze în curs de judecată; b) judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; c) ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.

În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridi