Decizia nr. 46 din 18 iunie 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea de la 19 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 31.173/3/2015**, sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 28 februarie 2018, cu nr. 575/1/2018.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere nu rezultă normele de drept intern în privinţa căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.08.2015, cu nr. 31.173/3/2015, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B obligarea pârâtului la:

Prin Sentinţa civilă nr. 757 din 8.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 31.173/3/2015 ** a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru intervalul 22.10.2011 – 21.08.2012, a fost respinsă cererea pentru acest interval ca prescrisă şi respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantul a fost trimis în misiune permanentă în străinătate, fiind încadrat de la 22.10.2011 pe postul de şef secţie planificare, coordonare şi sprijin la Centrul de excelenţă pentru geniu Mileng Coe, Ingolstadt, Germania, fiind însoţit de soţia şi fiica sa.

Actul de numire a fost motivat din punctul de vedere al salarizării prin indicarea următoarelor acte normative: Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, Legea nr. 118/2010, Legea-cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010.

În ceea ce priveşte asimilarea funcţiei militare deţinute de reclamant cu funcţia civilă specifică Ministerului Afacerilor Externe, aceea de consilier diplomatic clasa a II-a, aceasta decurge din dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, potrivit cu care salarizarea, fondurile necesare cazării şi alte drepturi în valută şi în lei, ce revin personalului prevăzut la art. 1, se asigură potrivit dispoziţiilor legale şi conform echivalărilor prevăzute în anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 privind adaptări instituţionale în perspectiva aderării României la N.A.T.O. în sfera de aplicare a acestui text de lege se regăseşte personalul militar şi civil trimis de B la reprezentanţele României pe lângă organizaţiile internaţionale, în structurile comandamentelor, agenţiilor şi instituţiilor N.A.T.O. sau ale Uniunii Europene, precum şi la alte organizaţii internaţionale/regionale militare sau civile ori la alte instituţii din străinătate, astfel cum prevede art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004. Totodată, conform art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004, anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 a fost înlocuită cu anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 22/2004.

De altfel, faptul că funcţia militară deţinută de reclamant a fost asimilată, în vederea stabilirii drepturilor salariale în valută, pe durata misiunii permanente în străinătate, cu cea de consilier diplomatic clasa a II-a, nu a fost contestat în cauză, reclamantul confirmând acest aspect în acţiunea introductivă.

Chestiunea, de rezolvarea căreia depinde soluţionarea prezentei cauze şi asupra căreia poartă disputa dintre părţi, vizează identificarea normelor juridice care au configurat baza legală a salariului reclamantului, norme active în ordinea juridică existentă la momentul trimiterii reclamantului în misiune şi în timpul desfăşurării acesteia.

La momentul plecării reclamantului în misiunea permanentă în străinătate, 22.10.2011, precum şi ulterior, contrar celor precizate de reclamant, Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 era în vigoare, nefiind abrogată indirect prin Legea nr. 495/2004.

Comparând sfera de reglementare a Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 cu cea a Legii nr. 495/2004, reiese că acestea nu se suprapun, sens în care nu poate opera abrogarea indirectă.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 495/2004 beneficiază de drepturile enumerate personalul trimis în misiune permanentă la misiunile diplomatice, la oficiile consulare şi la institutele culturale româneşti din străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către celelalte ministere, organe şi instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, denumite în continuare unităţi trimiţătoare.

Potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 beneficiază de drepturile enumerate personalul trimis în misiune permanentă în străinătate la misiunile diplomatice, la oficiile consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către celelalte ministere, organe şi instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, denumite în continuare unităţi trimiţătoare, în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre.

Cele două acte normative diferă parţial din punctul de vedere al sferei de reglementare, Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 reglementând şi situaţia personalului trimis în misiune permanentă şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate, Legea nr. 495/2004 referindu-se la personalul trimis în misiune permanentă în străinătate strict la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi la institutele culturale româneşti în străinătate.

Observând faptul că centrul N.A.T.O. de excelenţă pentru genii MILENG-COE, Ingolstadt, Germania, nu se încadrează în niciuna dintre instituţiile prevăzute expres de Legea nr. 495/2004, rezultă că devin aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 837/1995.

Potrivitart. 3 din acest act normativ salariile lunare în valută ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate se stabilesc în raport cu nivelul salariului funcţiei de portar, luat ca bază de calcul în cuantum net, cuantumul salariilor lunare în valută pentru această funcţie, pe fiecare ţară, fiind prevăzute de anexa nr. 1 a acestui act normativ. Totodată, modul de calcul al drepturilor salariale în valută, cuvenite personalului trimis în misiune permanentă în străinătate, este prevăzut deart. 3 alin. (3) şi constă în aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. 2 asupra salariilor în valută stabilite pentru funcţia de portar.

Pârâta a stabilit drepturile salariale cuvenite reclamantului în acord cu aceste dispoziţii legale, pe baza unui coeficient de ierarhizare de 2,80, corespunzător funcţiei de consilier diplomatic clasa a II-a.

Instanţa a apreciat că pârâta a utilizat în mod corect coeficientul de 2,80 în acord cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 837/1995, act normativ în vigoare la data plecării reclamantului în misiunea permanentă şi aplicabil în situaţia acestuia, astfel cum s-a arătat mai sus.

Mai mult, o dispoziţie legală expresă, cu relevanţă directă pe aspectul analizat şi care consolidează raţionamentul expus mai sus, se regăseşte la art. 20 alin. (4) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 837/1995, conform căruia, în vederea ducerii la îndeplinire a obligaţiei prevăzute la alin. (1), unităţile trimiţătoare vor stabili durata maximă de predare-primire a atribuţiilor, fără a depăşi 10 zile calendaristice pentru personalul diplomatic şi pentru personalul din Ministerul Apărării Naţionale care încadrează funcţii de reprezentant militar, şef al secţiunii de apărare, locţiitor al reprezentantului militar, şef de birou/compartiment sau ofiţer de stat major în cadrul structurilor de reprezentare militară în străinătate.

Ceea ce prezintă semnificaţie juridică în speţă, din cadrul textului enunţat, este referirea la personalul militar din cadrul B (în care se încadrează şi reclamantul din prezenta cauză), rezultând, deci, incidenţa Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 în cazul personalului militar B.

Instanţa a respins susţinerile reclamantului, referitoare la faptul că drepturile sale salariale se impuneau a fi stabilite conform Legii-cadru nr. 284/2010. Pentru perioada 2010-2015, legile anuale de aplicare etapizată a legii-cadru au exclus aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea-cadru nr. 284/2010, pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada 22.08.2012-15.07.2015 fiind neîntemeiate.

Capetele 2 şi 3 de cerere au fost respinse faţă de motivarea în fapt şi drept a primului capăt de cerere, fiind accesorii acestuia. Totodată, capătul 4 de cerere a fost considerat neîntemeiat, având în vedere că s-a stabilit aplicarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 837/1995 în privinţa drepturilor ce se cuveneau reclamantului pentru perioada în care s-a aflat în misiune permanentă în străinătate.

În ceea ce priveşte capătul 5 al cererii, reclamantul a susţinut că, potrivit Ordinului ministrului apărării nr. M172/2007, indemnizaţia de 25% din salariul în valută trebuia să i se acorde pentru că a desfăşurat activităţi suplimentare, ce excedau funcţiei sale, acestea fiind menţionate expres în punctul 5 al Raportului de numire C.A. – 10.374 din 10.08.2011, or aceste susţineri nu pot fi primite.

Prin raportul de numire s-a stabilit cadrul în care reclamantul urmează să desfăşoare misiunea permanentă în străinătate, fiind stabilit înainte ca acesta să plece în misiune. Astfel, acest raport, împreună cu fişa postului internaţional încadrat de reclamant, stabilesc atribuţiile pe care reclamantul trebuia să le îndeplinească.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, iar în cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În speţă, chestiunea de drept în discuţie priveşte aplicabilitatea în cazul personalului B trimis în misiuni N.A.T.O. a coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 495/2004, modificată prin Legea nr. 334/2007, şi nu a coeficienţilor de ierarhizare din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 şi care, în condiţiile în care conţine dispoziţii contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004, ar fi fost abrogată implicit prin acest act normativ şi prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi apoi prin Legea-cadru nr. 284/2010.

Cu alte cuvinte, chestiunea ce trebuie dezlegată este dacă, în urma adoptării dispoziţiilor legislative pentru stabilirea drepturilor salariale ale personalului diplomatic, prin anexa nr. 4 la Legea nr. 495/2004 şi prin aplicarea ulterioară a Legii-cadru nr. 330/2009 şi apoi a Legii-cadru nr. 284/2010, coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 nu se mai aplică, fiind abrogată implicit, funcţia militară fiind echivalentă funcţiei diplomatice, atribuţiile personalului militar trimis în misiuni N.A.T.O. fiind suplimentare şi asemănătoare celor care se aflau în misiune diplomatică.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare, fiind formulată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, de chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia pronunţată de instanţa de fond şi motivele de recurs invocate, iar problema de drept nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nestatuând şi nici nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

La data de 21.11.2017, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi suspendarea soluţionării recursului până la pronunţarea hotărârii prealabile.

Recurentul a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere faptul că sunt mai multe chestiuni de drept, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiuni noi şi asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Astfel, din perspectiva faptului că baza legală aplicabilă cuantumului drepturilor băneşti solicitate a fost stabilită de către pârât prin raportare la actele normative în vigoare la nivelul lunii decembrie 2009, dată la care erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 495/2004, în speţă anexa nr. 4 (astfel cum aceasta fusese modificată prin Legea nr. 334/2007), recurentul a solicitat înaintarea spre analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a următoarelor chestiuni de drept:

În plus, faţă de cele susţinute în cererea de recurs, recurentul a mai invocat şi faptul că, începând cu data de 1.06.2017, intimatul – pârât B a dispus aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în noua lege de salarizare (Legea nr. 153/2017), respectând principiile enunţate încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 495/2004, modificată prin Legea nr. 334/2007 şi apoi abrogată prin Legea salarizării unitare nr. 330/2009 şi apoi prin Legea-cadru nr. 284/2010.

Din aceasta perspectivă a apreciat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este greşită, confirmându-se astfel discriminarea în materie salarială, la care au fost supuşi o mare parte din militarii trimişi în misiuni permanente în cadrul structurilor N.A.T.O., în speţă şi recurentul reclamant, discriminare perpetuată până la 1.07.2017.

Intimatul-pârât a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul rând, pentru că nu există o practică neunitară aşa cum susţine reclamantul, acesta invocând două decizii care sunt pronunţate în anul 2011 şi se referă la militari care au finalizat misiunile înainte de anul 2011, astfel că la acel moment era vorba de un alt cadrul legislativ, depunând practică judiciară din care reiese că soluţiile instanţelor sunt unitare în sensul respingerii acţiunilor ca neîntemeiate.

Pe de altă parte, intimatul a arătat că în interpretarea art. 519 din Codul de procedură civilă se poate solicita instanţei supreme să dea o rezolvare de principiu în chestiuni de drept cu care a fost sesizată în sensul de a interpreta o normă legală care este îndoielnică, lacunară sau neclară, pe când în cauza dedusă judecăţii este vorba despre aplicabilitatea unei norme juridice sau a alteia.

Prin urmare, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitare care a mai fost respinsă, de altfel, în Dosarul nr. 27.267/3/2016 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte opinia asupra chestiunilor de drept, intimata-pârâtă a reluat susţinerile din întâmpinare, arătând că în mod corect şi legal instanţa de fond a respins pretenţiile recurentului-reclamant în ceea ce priveşte aplicarea coeficientului prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 495/2004, câtă vreme Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 este un act juridic legal aflat în vigoare şi la momentul actual şi care se aplică militarilor ce pleacă în misiuni externe, act care a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de recurs, în calitate de instanţă de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut face o apreciere asupra aplicabilităţii sau nu a coeficienţilor prevăzuţi de anexa nr. 4 la Legea nr. 495/2004 şi nici asupra abrogării implicite şi a incompatibilităţii, fără a se antepronunţa pe fond, fiind însă necesar a se stabili dacă, în contextul reglementărilor legislative ulterioare, ţinând cont de activitatea efectivă a personalului militar trimis în misiuni N.A.T.O. de către B, comparativ cu personalul diplomatic trimis în misiuni de către D, există o similitudine, care ar conduce la o echivalare a coeficienţilor de ierarhizare, pentru evitarea situaţiilor discriminatorii ce ar genera o salarizare diferită aferentă unor activităţi de aceeaşi natură, dar în misiuni diferite.

La nivelul curţilor de apel nu a fost identificată jurisprudenţă şi nu s-a înaintat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 633/C/851/III-5/2018 din 26 martie 2018 că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept analizează, în primul rând, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului şi al părţilor”.

Din analiza acestor dispoziţii, pe lângă condiţii care se degajă explicit cu privire la admisibilitatea sesizării, se identifică şi cele legate de regularitatea şi calitatea sesizării instanţei supreme, a căror neîndeplinire concură, de asemenea, la respingerea sesizării ca inadmisibilă.

Analizând cu precădere aceste din urmă cerinţe, se constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti nu întruneşte condiţiile legate de regularitatea actului de sesizare, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impunând ca acesta să îndeplinească anumite exigenţe de ordin structural.

Astfel, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

Dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilităţii, îşi găseşte justificarea în dezideratul ca intervenţia instanţei supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei învestite legal cu soluţionarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct şi efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituţional.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară. Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte totodată şi argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi, implicit, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare.

În privinţa calităţii sesizării se impune a se verifica gradul de dificultate al întrebării cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

Această componentă este indisolubil legată de împrejurarea că autorul sesizării trebuie să releve chestiunea de drept determinantă, a cărei lămurire se impune pe calea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept” care necesită a fi lămurită şi care prezintă un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să impună intervenţia instanţei supreme.

Atât doctrina, cât şi practica au statuat, în mod unitar, că aceasta se identifică într-o problemă de drept reală, dedusă din calitatea normei pozitive care fie este lacunară, fie neclară, imperfectă sau îndoielnică şi reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecăţii.

Întrebările formulate în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze chestiuni de drept punctuale, problema de drept să fie reală şi nu aparentă, să privească interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege. De asemenea, problema de drept trebuie să fie una calificată, adică să necesite cu pregnanţă lămurirea înţelesului şi efectului juridic al respectivei dispoziţii.

Consecvent acestei idei, nu reprezintă chestiune de drept, de natură să facă obiectul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, identificarea normei de drept care se aplică într-o anumită cauză prin stabilirea limitelor în timp a efectelor actelor normative succesiv adoptate în procesul legislativ. Nu în ultimul rând, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

În cazul prezentei sesizări, întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o chestiune de drept punctuală, ci aplicarea în timp a unor prevederi legale, consecinţele intrării în vigoare a unui act normativ şi incompatibilităţile unor norme juridice, respectiv dacă la data de 22 octombrie 2011 erau în vigoare dispoziţiile anexei nr. 5 din Legea-cadru nr. 284/2010; dacă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv prin Legea-cadru nr. 284/2010; dacă după intrarea în vigoare a Legii nr. 334/2007, respectiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 22/2004 coroborat cu prevederile anexei nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 172/2003 au reglementat aplicarea dispoziţiilor anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/1995; dacă din interpretarea art. 67 alin. (4) din Legea nr. 495/2004 rezultă că anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 837/2005 conţine dispoziţii contrare anexei nr. 4 la Legea nr. 495/2004.

Verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului şi expuse în sinteză, relevă că, prin modalitatea de formulare a întrebărilor, instanţa de trimitere nu pune în discuţie, în cele din urmă, interpretarea unei norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile, problemă asupra căreia completul nu s-a putut clarifica.

Chestiunea aplicării în timp a legii şi consecinţele juridice ale abrogării unor dispoziţii legale reprezintă prerogativa activităţii de judecată a instanţelor judecătoreşti învestite cu judecata unei cauze, manifestată în mod efectiv. Această chestiune nu poate reprezenta resortul declanşării procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, în defavoarea rolului constituţional al instanţelor de a judeca litigiile cu care sunt învestite.

Mai mult, cele patru întrebări formulate de autorul sesizării au un grad de generalitate, iar chestiunile sesizate, care vizează aplicarea legii civile în timp şi consecinţele juridice ale acestei succesiuni, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite intervenţia instanţei supreme în exercitarea rolului său interpretativ.

Prealabil sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere ar trebui să realizeze un examen riguros al îndeplinirii condiţiilor impuse de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, dând o interpretare proprie dispoziţiilor normative supuse dezbaterii, ce urmează a fi expusă în punctul de vedere al completului.

Raţiunea rigorilor procedurale impuse de legiuitor pentru declanşarea mecanismului de verificare jurisprudenţială constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest mecanism procedural, fără ca prin acesta să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze cu consecinţa prelungirii nerezonabile a duratei procedurii judiciare şi afectării dreptului la un proces echitabil din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, în cazul unei sesizări lacunare, cu un grad de generalitate ridicat şi în lipsa unor veritabile probleme de drept, cum este cazul pendinte, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.