Decizia nr. 48 din 18 iunie 2018

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din data de 20 februarie 2018, îndreptată prin Încheierea din 8 martie 2018, în Dosarul nr. 6.839/99/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor capitolului III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, schimbarea poziţiei în clasificarea legală din „muzeu de importanţă regională” în „muzeu de importanţă naţională” în anul 2015 determină la nivel salarial drepturile corespunzătoare noilor condiţii de încadrare şi, în această ipoteză, care este elementul referenţial de raportare al noilor drepturi salariale în condiţiile în care la nivelul autorităţii administraţiei publice locale tutelare nu există o funcţie similară în plată? Modificarea drepturilor salariale, în ipoteza ridicată la prima întrebare, vizează toţi salariaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un „muzeu de importanţă naţională” sau aceasta se aplică exclusiv funcţiilor prevăzute în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010? II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin acţiunea formulată, Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi, în numele şi pentru reclamanţii – membri de sindicat, angajaţi la Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, a solicitat obligarea Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi la salarizarea corectă a reclamanţilor în conformitate cu rangul de muzeu de importanţă naţională acordat prin Hotărârea Guvernului nr. 862/2015 privind acordarea titulaturii de muzeu de importanţă naţională Muzeului Literaturii Române Iaşi, precum şi pentru aprobarea schimbării denumirii acestuia (Hotărârea Guvernului nr. 862/2015) şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, începând cu data de 21 octombrie 2015 şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea Consiliului Judeţean Iaşi la alocarea fondurilor necesare stingerii acestor obligaţii băneşti.

Reclamanţii au motivat că, deşi la data de 21 octombrie 2015 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 862 din 14 octombrie 2015, prin care a fost acordată Muzeului Literaturii Române Iaşi titulatura de muzeu de importanţă naţională, aceştia nu au fost salarizaţi corespunzător coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), aplicabili muzeelor naţionale sau de importanţă naţională, ci au continuat să fie remuneraţi în mod nelegal, prin aplicarea coeficienţilor de ierarhizare aferenţi celorlalte categorii de muzee.

Prin Sentinţa civilă nr. 585 din 27 martie 2017, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi să realizeze reîncadrarea salarială a reclamanţilor începând cu data de 21 octombrie 2015 prin luarea în considerare a grilei de salarizare corespunzătoare caracterului de muzeu de importanţă naţională al angajatorului pârât. A obligat pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi să plătească fiecărui reclamant diferenţele dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite, începând cu data de 21 octombrie 2015 şi până la data reîncadrării efective, în cuantum actualizat cu indicele de inflaţie şi majorat cu dobânda legală. A obligat pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi şi Unitatea administrativ-teritorială a judeţului Iaşi, prin reprezentant preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, să aloce pârâtului Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti.

În esenţă, tribunalul a reţinut că schimbarea clasificării muzeului pârât prin Hotărârea Guvernului nr. 862/2015 are drept consecinţă directă majorarea salariilor personalului încadrat la acest muzeu, întrucât, potrivit capitolului III din anexa nr. IV – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură”, Unităţi de cultură – la Legea-cadru nr. 284/2010, salariile personalului încadrat în muzee de importanţă naţională sunt mai mari decât cele stabilite pentru personalul încadrat în alte categorii de muzee.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi şi Unitatea administrativ-teritorială a judeţului Iaşi, prin reprezentant preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, precum şi Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi.

Consiliul Judeţean Iaşi şi Unitatea administrativ-teritorială a judeţului Iaşi au criticat sentinţa doar sub aspectul soluţiei adoptate în ceea ce priveşte calitatea lor procesuală pasivă.

Pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, în motivarea apelului, a arătat că instanţa nu a avut în vedere faptul că nu toţi angajaţii-reclamanţi sunt încadraţi în funcţiile specifice prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 în anexa nr. IV la capitolul III – Salarii de bază din sistemul muzeelor publice din România. Astfel, o parte dintre angajaţii reclamanţi sunt încadraţi în funcţii specifice altor grile de salarizare din domenii precum cercetare ştiinţifică, redacţii literare, specialişti IT, compartimente comune administrative, aspect ce creează imposibilitatea reîncadrării acestora la un nivel de salarizare superior specific statutului de muzeu de importanţă naţională, întrucât grilele respective, nefiind specifice domeniului muzeal, nu prevăd diferenţieri ale nivelului salarial pe criteriu de importanţă naţională sau locală.

A mai arătat apelantul-pârât Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi că reîncadrarea salarială doar a personalului ce ocupă funcţii prevăzute în grila de salarizare specifică muzeelor naţionale, pe un nivel salarial superior specific rangului de muzeu de importanţă naţională, ar crea o nedreptate şi o discriminare faţă de ceilalţi salariaţi ce lucrează în aceeaşi instituţie, dar la alte compartimente şi care şi-au adus aportul în egală măsură la dobândirea rangului de muzeu naţional şi îşi desfăşoară activitatea în continuare potrivit exigenţelor specifice actualului rang al instituţiei. Mai mult decât atât, s-ar crea o discriminare între salariaţii menţionaţi mai sus, angajaţi ai Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, faţă de salariaţii ce lucrează în compartimentele similare de la celelalte muzee de rang naţional ce beneficiază de nivelul salarial specific muzeelor de importanţă naţională. Cu toate acestea, aplicarea întocmai a prevederilor sentinţei apelate contravine parţial prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 20 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.839/99/2016, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015) depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 862/2015, Muzeul Literaturii Române Iaşi a dobândit titulatura de muzeu de importanţă naţională, anterior clasificarea acestuia fiind de muzeu de importanţă regională.

Necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, obiect al cererii de dezlegare prealabilă, este determinată de cadrul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, care impune distincţie între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, şi plata efectivă a drepturilor salariale, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din data de 9 februarie 2016.

Iniţierea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă se fundamentează pe necesitatea lămuririi modalităţii de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor normative invocate prin sesizare, în condiţiile în care, în ceea ce priveşte salarizarea reclamanţilor, trebuie avut în vedere că unitatea pârâtă este o autoritate ce beneficiază, în temeiul art. 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), de autonomie financiară, iar pe de altă parte, că în raporturile de muncă ale reclamanţilor condiţiile de reîncadrare s-au modificat ca urmare a dobândirii titulaturii de muzeu naţional, însă această titulatură este unică la nivelul autorităţii publice – Consiliul Judeţean Iaşi.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

S-a subliniat că aspectele ce fac obiectul sesizării sunt chestiuni de drept, în sensul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, solicitându-se Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuarea asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a unor texte legale în vigoare, asupra cărora instanţa supremă nu a statuat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa.

Relativ la condiţia noutăţii, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa, a statuat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de un act normativ recent intrat în vigoare, care are un potenţial mai mare de a conţine probleme noi de drept, susceptibile să creeze practică neunitară, ci şi de o reglementare mai veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată 1 . Condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Însă, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii 2 . 1 Decizia nr. 14/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015. 2 Decizia nr. 3/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015.

Plecând de la finalitatea mecanismului hotărârii prealabile şi având în vedere rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificator al practicii judiciare, s-a apreciat că aspectele dezbătute satisfac cerinţa noutăţii.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept:

Apelantul-pârât Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra chestiunii de drept supuse judecăţii, cu privire la prima întrebare, a considerat că schimbarea clasificării din muzeu de importanţă regională în muzeu de importanţă naţională justifică şi schimbarea condiţiilor de muncă, ceea ce are drept consecinţă acordarea unui nivel superior de salarizare tuturor angajaţilor, potrivit noilor condiţii de muncă.

Cu privire la a doua întrebare, s-a arătat că, întrucât anterior anului 2009 toţi angajaţii unui muzeu de importanţă naţională beneficiau de un spor de 20%, ulterior dobândirii clasificării de muzeu de importanţă naţională, toţi angajaţii Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi ar trebui să beneficieze de un nivel de salarizare corespunzător clasificării dobândite de instituţie.

Intimata-reclamantă Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi, în numele şi pentru reclamanţii – membri de sindicat, a considerat, de asemenea, că prezenta sesizare este admisibilă.

Pe fondul chestiunii de drept, referitor la prima întrebare, a arătat că, în lipsa elementului de referinţă impus de lege, şi anume existenţa unei funcţii similare în plată în instituţia/autoritatea publică respectivă, ar trebui să ne raportăm la nivelul acordat pentru funcţii similare în plată dintr-o instituţie similară, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care pentru unele instituţii norma legală ar rămâne fără efecte juridice, în timp ce, pentru altele, va produce efecte juridice şi vor fi valorificate drepturile instituite, beneficiind de un tratament diferenţiat, ceea ce nu poate fi intenţia legiuitorului.

Dat fiind faptul că finalitatea metodei analogiei este chiar cea de completare a lacunelor legislative în vederea identificării de soluţii pentru situaţiile concrete, neprevăzute de lege, s-a considerat că aceasta este cea mai oportună, în acest sens fiind învederate şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016.

În privinţa celei de-a doua întrebări, intimata-reclamantă a arătat că susţine punctul de vedere învederat instanţei de apel, şi anume acela că toţi salariaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un muzeu de importanţă naţională trebuie să beneficieze de drepturile aferente acestei categorii muzeale, adică de drepturile corespunzătoare noilor condiţii de lucru, nu doar cei prevăzuţi în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a arătat următoarele:

Prin Decizia nr. 32/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „În raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit legii- cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale.”

Pe de o parte, în ceea ce priveşte încadrarea de la data dobândirii titulaturii de „muzeu de importanţă naţională”, încadrarea personalului trebuie realizată potrivit capitolului III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010.

Însă, în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi nu întreg personalul este susceptibil a fi încadrat în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010, parte dintre aceştia fiind încadraţi în capitolul II din anexa nr. I, capitolul II din anexa nr. II şi capitolul IV din anexa nr. IV la legea- cadru, aceste anexe neprevăzând diferenţieri ale nivelului de salarizare între instituţii, în funcţie de rangul acestora.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte salarizarea, există o distincţie între personalul salariat al muzeelor de importanţă naţională anterior datei de 1 ianuarie 2010 şi cel al muzeelor care au dobândit această titulatură ulterior.

Pentru cea dintâi categorie, anterior anului 2010, personalul din cadrul muzeelor era salarizat conform Ordonanţei Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările următoare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008), anexa nr. IV/2a, potrivit punctului 2 al Notei, „Salariile de bază pentru salariaţii () muzeelor naţionale şi muzeelor de importanţă naţională stabilite potrivit legii (), pot fi cu până la 20% mai mari, în limita fondului de salarii aprobat prin buget () „.

Odată cu aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009) – care abrogă Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008, cu excepţia art. 23, 25 şi 30 2 -, sporul de până la 20% de care au beneficiat salariaţii muzeelor naţionale şi muzeelor de importanţă naţională a fost introdus în salariul de bază atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere, conform art. 30 alin. (1), fiind menţinut în acest fel şi după aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 285/2010).

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie, s-au aplicat dispoziţiile actelor normative privind salarizarea, în principal Legea-cadru nr. 330/2009 şi actele ulterioare.

Faţă de succesiunea actelor normative şi efectele acestora în timp, apare o diferenţiere de salarizare în ceea ce priveşte salariaţii muzeelor care aveau gradul de muzee de importanţă naţională la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi care aveau şi au păstrat în plată sporul de 20% în salariul de bază şi salariaţii muzeelor care au dobândit gradul de muzee de importanţă naţională ulterior, în speţa de faţă în anul 2015 (situaţia Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi) şi care nu au inclus sporul de 20% în salariul de bază, având salarizarea specifică muzeelor de importanţă naţională.

Cadrul legislativ începând cu anul 2015 [Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare], urmăreşte o salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice şi înlăturarea discriminărilor create de aplicarea în timp a legilor succesive ale salarizării, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

Dobândind, în anul 2015, rangul de muzeu de importanţă naţională, devin incidente prevederile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, potrivit cărora în cazul schimbării condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea personalul beneficiază de drepturile corespunzătoare noilor condiţii, la nivelul acordat pentru funcţiile similare în plată din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat. Însă, în cadrul autorităţii administrative tutelare – Consiliul Judeţean Iaşi nu există o funcţie similară în plată, întrucât acesta nu mai tutelează niciun muzeu de importanţă naţională. Ca atare, lipseşte elementul referenţial impus de norma legală, impunându-se a se determina modalitatea de aplicare a dispoziţiei, în condiţiile în care la nivelul instituţiei/autorităţii publice nu există o funcţie similară în plată, în sensul arătat de actul normativ, iar funcţiile similare de la nivel central (în subordinea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale) beneficiază de alte tipuri de alocări bugetare.

Nu se poate aprecia că, în lipsa elementului de referinţă – funcţie similară în plată, salarizarea personalului muzeal rămâne neschimbată, în condiţiile în care actul normativ reclamă salarizarea corespunzător noilor condiţii.

Nu în ultimul rând, a mai arătat instanţa de trimitere, se impune a fi lămurit şi dacă toţi salariaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un „muzeu de importanţă naţională” beneficiază de drepturile aferente acestei categorii muzeale sau se aplică exclusiv funcţiilor prevăzute în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această lămurire se impune din perspectiva faptului că există diferenţă între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, şi plata efectivă a drepturilor salariale, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 32/2015.

În acest sens, salariaţii muzeali cu funcţii de cercetător ştiinţific, operator date, redactor, îngrijitor, paznic referent etc. (care în baza Legii-cadru nr. 284/2010 sunt încadraţi în capitolul II din anexa nr. II şi capitolul IV din anexa nr. IV la legea- cadru) din cadrul celorlalte muzee de importanţă naţională au beneficiat de sporul de 20% anterior anului 2009 (în calitate de salariaţi ai acestor tipuri de muzee) şi au menţinut în plată acest spor şi ulterior apariţiei Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, chiar dacă nu sunt cuprinşi în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010.

În acelaşi timp, salariaţii muzeelor (cu funcţii de cercetător ştiinţific, operator date, redactor, îngrijitor, paznic referent etc., care sunt încadraţi în capitolul II din anexa nr. II şi capitolul IV din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010) ce au dobândit titulatura de muzeu de importanţă naţională ulterior anului 2010 (în speţă, în 2015) nu sunt cuprinşi în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 774/C/1049/III-5/2018 din 10 aprilie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale referitor la chestiunea de drept în discuţie. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Textul de lege citat instituie următoarele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, cerinţe care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii enumerate sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză având ca obiect un conflict de muncă; hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă numai apelului, astfel că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Iaşi va fi definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sunt de reţinut următoarele:

Deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept”, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora.

Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, drept condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze chiar litigiul în cauză.

În acest scop, examinând succint cauza ce are ca obiect apelul în care a fost formulată sesizarea, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată faţă de împrejurarea că, prin Hotărârea Guvernului nr. 862/2015, Muzeul Literaturii Române Iaşi, aflat în subordinea Consiliului Judeţean Iaşi, a dobândit titulatura de muzeu de importanţă naţională, anterior clasificarea acestuia fiind de muzeu de importanţă regională, iar prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în anexa nr. IV – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură”, la capitolul III, sunt stabilite distinct salariile de bază din sistemul muzeelor publice din România, pentru muzee de importanţă naţională, respectiv alte muzee; prin sentinţa apelată, pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi a fost obligat să realizeze reîncadrarea salarială a reclamanţilor, angajaţi ai muzeului, începând cu data de 21 octombrie 2015, prin luarea în considerare a grilei de salarizare corespunzătoare caracterului de muzeu de importanţă naţională, şi să plătească fiecărui reclamant diferenţele de drepturi salariale.

Pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, în motivarea apelului prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei, a arătat că instanţa nu a avut în vedere faptul că nu toţi angajaţii reclamanţi sunt încadraţi pe funcţiile specifice prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, la anexa nr. IV, capitolul III, o parte dintre reclamanţi fiind încadraţi pe funcţii specifice altor grile de salarizare din alte domenii, aspect care creează imposibilitatea reîncadrării acestora la un nivel de salarizare superior specific statutului de muzeu de importanţă naţională, întrucât grilele respective nu prevăd diferenţieri ale nivelului salarial pe criteriu de importanţă naţională sau locală; a mai invocat apelantul faptul că reîncadrarea salarială doar a personalului ce ocupă funcţii prevăzute în grila de salarizare specifică muzeelor naţionale ar crea o nedreptate şi o discriminare faţă de ceilalţi salariaţi care lucrează la aceeaşi instituţie, dar la alte compartimente, iar, pe de altă parte, ar crea o discriminare între aceşti salariaţi şi salariaţii ce lucrează în compartimentele similare de la celelalte muzee de rang naţional, care beneficiază de nivelul salarial specific muzeelor de importanţă naţională.

În acest context, titularul sesizării se întreabă, plecând de la ipoteza că schimbarea poziţiei în clasificarea legală din „muzeu de importanţă regională” în „muzeu de importanţă naţională”, în anul 2015, determină la nivel salarial drepturile corespunzătoare noilor condiţii de încadrare, care este elementul referenţial de raportare al noilor drepturi salariale, în situaţia în care la nivelul autorităţii administraţiei publice locale tutelare nu există o funcţie similară în plată, şi dacă modificarea drepturilor salariale, în aceeaşi ipoteză, vizează toţi salariaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un „muzeu de importanţă naţională” sau aceasta se aplică exclusiv funcţiilor prevăzute în capitolul III din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 284/2010.

Din cele reţinute rezultă că acestea sunt probleme concrete ale cauzei, asupra cărora părţile au puncte de vedere diferite. Practic, ceea ce se urmăreşte prin întrebările formulate este, pe de o parte, determinarea modalităţii de aplicare în cauză a dispoziţiilor legale, prin identificarea unui element de referinţă în ceea ce priveşte drepturile corespunzătoare noilor condiţii de încadrare a reclamanţilor, iar, pe de altă parte, stabilirea faptului dacă modificarea drepturilor salariale se aplică tuturor reclamanţilor sau numai unora dintre aceştia. Ambele aspecte ce formează întrebările se raportează la o situaţie concretă, particulară şi singulară, ce priveşte dobândirea de către Muzeul Literaturii Române Iaşi a titulaturii de „muzeu de importanţă naţională”, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea fondului cauzei, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

Or, art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate şi de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, cu scopul de a împiedica apariţia unei jurisprudenţe neunitare în materie.

Modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în împrejurările particulare ale cauzei excedează dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării unei cauze, în raport cu situaţia de fapt şi circumstanţele proprii fiecărui litigiu, revin instanţei de judecată care a fost învestită cu soluţionarea cauzei, sunt în sfera de competenţă a acesteia şi nu a completului sesizat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Interpretarea normelor de drept civil este operaţiunea de stabilire a conţinutului şi a sensului la care acestea se referă şi este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt concrete din cauză, iar instanţa de judecată este ţinută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice.

Stabilirea concretă a drepturilor corespunzătoare noilor condiţii de încadrare, identificarea unui element de referinţă de raportare a drepturilor salariale, aplicarea sau nu a unor grile de salarizare reprezintă chestiuni ce privesc soluţionarea cauzei şi se realizează în funcţie de situaţia de fapt şi circumstanţele concrete ale speţei, cu interpretarea şi aplicarea actelor normative incidente în materie de salarizare, în succesiunea acestora, a principiilor care stau la baza sistemului de salarizare, astfel cum sunt reglementate de legiuitor, şi ţinând seama de deciziile obligatorii pronunţate deja de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie şi de Curtea Constituţională.

Identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea aplicării în cauză, folosind metodele de interpretare a normelor juridice, sunt în atribuţia exclusivă a judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă, care prevăd că: „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (…)”

Existenţa unei lacune legislative, respectiv lipsa unei reglementări în ceea ce priveşte regimul juridic al Muzeului Literaturii Române Iaşi care, după dobândirea titulaturii de muzeu de importanţă naţională, nu a trecut în subordinea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, ci a rămas sub tutela autorităţii locale, nu îşi poate găsi remediul în pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost formulată sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,