ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 51/2018

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 832 din 28/09/2018

Iulia Cristina Tarcea - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Lavinia Curelea

- președintele delegat al Secției I civile

Eugenia Voicheci - președintele Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Raluca Moglan - judecător la Secția I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secția I civilă

Aurelia Rusu - judecător la Secția I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secția I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secția I civilă

Mărioara Isailă

- judecător la Secția a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secția a II-a civilă

Roxana Popa - judecător la Secția a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secția a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă

Dana Iarina Vartires - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Gheza Attila Farmathy - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Liliana Vișan - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Adriana Florina Secrețeanu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 928/1/2018 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

5

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă privind dezlegarea următoarei probleme de drept: interpretarea dispozițiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5) ], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici prevăzute de dispozițiile art. 115 alin. (1) din același act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1) ].

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul- asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepții de invocat, președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 5 aprilie 2018, cu nr. 928/1/2018.

II. Temeiul juridic al sesizării

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

"Art. 115. - (1) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucțiunile și ghidurile de bune practici și le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând și controlul aplicării lor."

"Art. 120. - [...]

(5) Personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităților teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și al Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază."

IV. Expunerea succintă a procesului

V. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

I. Curtea de Apel Pitești este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

II. De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, prevăzute de dispozițiile art. 115 alin. (1) din același act normativ, depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât:

a) în cauză se pune în discuție modalitatea de interpretare a condiționării/necondiționării acordării sporului de risc, prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, de emiterea regulamentelor impuse de dispozițiile art. 115 alin. (1) din același act normativ, raportat și la pasivitatea emitentului, atitudine care se întinde pe mai mulți ani;

b) apelanta-pârâtă a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia pronunțată în Dosarul nr. 2.989/2/2008, în sensul că, în lipsa respectivelor regulamente, sporul de risc nu poate fi acordat, existând o condiționare în acest sens;

c) intimatul-reclamant a susținut, în sens contrar, respectiv că prin expirarea termenului de un an în care era necesar să fie emise "codul, normele, regulamentele, instrucțiunile și ghidurile de bune practici", este îndreptățit să primească sporul de risc.

III. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre ulterioară celei emise în Dosarul nr. 2.989/2/2008.

IV. Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 28 februarie 2018.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

VII. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

VIII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

în mod greșit s-a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat față de existența Sentinței civile nr. 2.229/10 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2.989/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, apelul formulat de Federația Sindicatelor Silva;

în ceea ce privește identitatea de părți, aceasta există în speță, deoarece în primul litigiu reclamantul a fost parte, fiind reprezentat de Federația Sindicatelor Silva. De asemenea, există identitate de obiect și cauză, deoarece în ambele dosare s-a solicitat acordarea sporului de risc de 25% reglementat, în prezent, de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 2.989/2/2008 a fost soluționată pe fond. Astfel, din considerentele Sentinței civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, și ale Deciziei civile nr. 3.496 din 23 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese că acțiunea nu a fost respinsă în temeiul unei excepții procesuale, iar instanțele au apreciat că personalul silvic nu poate beneficia de sporul de risc de 25% cât timp nu există reglementări legale specifice care să cuprindă condițiile de acordare a sporului și categoriile de personal, metodologia la care face trimitere art. 122 din Codul silvic nefiind aprobată;

la data de 23 iunie 2009, dată la care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia menționată, se împlinise termenul de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic. Instanța supremă a concluzionat că, atâta vreme cât modalitatea de calcul al sporului de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual, ceea ce presupune că acordarea dreptului ar însemna obligarea angajatorului la plata unei sume de bani imposibil de calculat; pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut inexistența dreptului personalului silvic de a beneficia de sporul de risc de 25% reglementat de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Normele metodologice la care face referire instanța supremă în hotărârea sa nu au fost adoptate nici în prezent, astfel că argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt pe deplin valabile și în prezent. Argumentele care susțin opinia minoritară, expuse în Decizia nr. 3.470 din 21 noiembrie 2017, sunt următoarele:

în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat nu există identitate de obiect între judecata ce a format obiectul Dosarului nr. 2.989/2/2008, în care se pretinde că reclamanții au fost reprezentați de sindicat și prezentul litigiu, întrucât soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, a vizat perioada anterioară datei pronunțării. Prin cererea de apel, curtea a fost învestită a lămuri existența dreptului la sporul de risc începând cu data de 12 ianuarie 2014;

întrucât nu există autoritate de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se reține că, potrivit art. 120 alin. (5) din Codul silvic, personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităților teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior și al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Textul impune o singură condiție beneficiarului acestui spor, și anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităților publice enumerate, pe care reclamantul o îndeplinește;

având în vedere topografia textelor, normele și regulamentele de aplicare prevăzute a fi aprobate în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic vizează doar atribuțiile și procedurile de administrare a fondului forestier național de gestionare durabilă a pădurilor și de dezvoltare durabilă a fondului forestier, respectiv pe cele de control al respectării regimului silvic reglementate în titlurile anterioare. Titlul VII al codului - Dispoziții tranzitorii și finale - începe cu art. 115 (care fixează obligația de elaborare a normelor de aplicare) și reglementează abia la art. 120 alin. (5) sporul de risc, care nu intră în sfera de legiferare a atribuțiilor și procedurilor de lucru ale personalului silvic;

problema emiterii acestor norme de aplicare nu poate fi opusă nici ca lucru judecat anterior, în sensul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece la momentul septembrie 2008 (la care s-a constatat neelaborarea lor) nu fusese încă epuizat termenul de 12 luni. Acum, la mai mult de 6 ani de la intrarea în vigoare a legii, nu poate fi invocată lipsa de timp pentru adoptarea respectivelor norme spre a fi împiedicată aplicarea unui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun, care nu impune respectarea anumitor proceduri;

întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, cu modificările și completările ulterioare, Romsilva este persoană juridică, și anume regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, ce funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, nefiind deci instituție sau autoritate publică în sensul prevederilor art. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009, nu îi sunt aplicabile, în privința salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ, nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010, care vizează, de asemenea, personalul din autoritățile și instituțiile publice. Chiar dacă s-ar reține incidența legilor unice de salarizare, prinart. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009 s-a instituit amânarea aplicării anexelor, care stabilesc modul de calcul al salariilor de bază și al sporurilor, și menținerea salariului cuvenit la 31 decembrie 2009, potrivit legii atunci în vigoare. Anual, prin legile unice de salarizare, salariul cuvenit la 31 decembrie 2009 a fost menținut în plată, astfel că nu poate fi reținută inexistența temeiului pentru acordarea sporului de risc de 25% ulterior datei de 1 ianuarie 2010, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Regulamentul de organizare și funcționare a Romsilva, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 229/2009, care prevede că salarizarea personalului regiei autonome de interes național se face în condițiile contractului colectiv de muncă, încheiat conform legii și ale Statului personalului silvic, nu a fost abrogat;

faptul că în bugetul de venituri și cheltuieli nu s-au prevăzut sumele din care să se achite acest spor pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2016 nu poate avea semnificația neîndreptățirii reclamanților la plată, câtă vreme nu a fost făcută dovada lipsei veniturilor necesare, iar sporul este reglementat printr-un act normativ cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern, care cuprinde dispoziții clare în privința acordării. Soluțiile cuprinse în hotărârile judecătorești comunicate de Curtea de Apel Pitești sunt în sensul celor arătate de completul de judecată care a formulat sesizarea.

Opinia majoritară a judecătorilor specializați în materia contenciosului administrativ și fiscal din cadrul Secția a II-a civile de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Sibiu este în același sens.

În schimb, din Decizia nr. 233 din 21 februarie 2017, pronunțată de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, atașată sesizării, se constată că a fost admis recursul pârâtei, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc în considerarea puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2.999/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, devenită irevocabilă.

La nivelul Secției I civile a Tribunalului Bacău a fost identificată Sentința civilă nr. 153 din 17 februarie 2017, prin care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc prevăzut la art. 120 alin. (5) din Codul silvic, în considerarea abrogării acestui text legal prin Legea-cadru nr. 330/2009.

Punctul de vedere exprimat la nivel teoretic de o parte din judecătorii Secției I civile a Tribunalului Bacău a fost în sensul că acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, ca de altfel a oricărui drept salarial prevăzut de lege, nu poate fi condiționată de emiterea/adoptarea prealabilă a unor norme metodologice/regulamente/instrucțiuni.

La nivelul Tribunalului Neamț - Secția I civilă a fost identificată Sentința civilă nr. 40 din 11 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.879/103/2016, menținută prin Decizia civilă nr. 463 din 22 mai 2017 a Curții de Apel Bacău, prin aceste hotărâri judecătorești apreciindu-se că sporul de risc nu poate fi acordat din perspectiva incidenței dispozițiilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 2 alin. (3)], respectiv a dispozițiilor Legii- cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. b), alin. (3)]. Excepția puterii de lucru judecat, invocată de pârâtă, a fost găsită neîntemeiată.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că "indemnizațiile pentru personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și subunitățile teritoriale ale acestora se stabilesc prin hotărâre de Guvern în termen de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Codului silvic, neavând relevanță că până în prezent nu a fost emisă o hotărâre de Guvern și prin urmare urmează a se aplica dispozițiile legale aflate în vigoare de la momentul adoptării Codului silvic".

Într-o altă opinie, s-a considerat că "în lipsa acestor regulamente, instrucțiuni și ghiduri de bune practici tribunalul nu poate dispune recunoașterea în patrimoniul reclamantului a sporului de risc deoarece riscul la care este supus un funcționar public - personal silvic poate fi diferit în funcție de autoritatea la care acesta își desfășoară activitatea și în funcție de activitatea concretă pe care o desfășoară, regulamentele, instrucțiunile și ghidurile de bune practici neemise încă, și cu privire la neemiterea cărora reclamantul nu a dovedit că s-ar fi adresat autorității competente, fiind cele care instituie criteriile de acordare a sporului".

Conex problematicii puse în discuție, s-a reținut că potrivit jurisprudenței acestei secții, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu data de 1 ianuarie 2010, nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 120 alin. (5) din Codul silvic.

În ceea ce privește instanțele arondate Curții de Apel București, au fost exprimate următoarele puncte de vedere:

În cadrul Tribunalului Giurgiu s-a reținut că acordarea sporului de risc nu este subordonată/condiționată de emiterea actelor prevăzute de art. 115 alin. (1) din Codul silvic.

Sporul de risc este reglementat de lege, act normativ cu forță juridică superioară actelor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură; aceste din urmă acte sunt emise în executarea legii și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acesteia.

De vreme ce textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu conține limitări sau condiționări în ceea ce privește acordarea sporului de risc, s-a apreciat că neacordarea acestui drept salarial pe motiv că nu au fost adoptate actele normative prin care să se fi stabilit în special categoriile de personal ce pot beneficia de acest spor, duce la lipsirea de conținut a dreptului prevăzut de lege și este contrară voinței legiuitorului.

Tribunalul Ialomița a apreciat că textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu impune decât o singură condiție beneficiarului sporului de risc, și anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităților publice enumerate de acesta, calitate care, dacă este îndeplinită, determină acordarea sporului.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici prevăzute de dispozițiile art. 115 alin. (1) din același act normativ, în condițiile în care modalitatea de calcul al sporului nu este reglementată, neputându-se acorda sporul de risc, iar instanța neavând posibilitatea de a stabili un cuantum concret al sporului în lipsa unei norme în acest sens.

Tribunalul Teleorman a comunicat punctul de vedere al Judecătoriei Turnu Măgurele exprimat în sensul că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici prevăzute de dispozițiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic, cu motivarea că atâta timp cât modalitatea de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual.

În esență, în considerentele deciziilor comunicate de această instanță, s-a reținut faptul că reclamanții și-au fundamentat pretențiile salariale pe prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic, iar dispozițiile legale evocate stabilesc în mod clar categoria de personal care beneficiază de acest drept salarial, procentul de acordare a sporului și baza de calcul asupra căreia se aplică sporul de 25%, astfel încât nu există niciun impediment în vederea punerii în executare a hotărârilor.

S-a apreciat că, deși angajatorul se prevalează de inexistența unei metodologii de acordare a sporului, aceasta nu face altceva decât să adauge la lege prevederile art. 120 alin. (5) anterior citate, necondiționând acordarea sporului de un astfel de demers.

S-a avut în vedere că, prin aceste dispoziții neechivoce, legiuitorul nu a stabilit termene ori condiții suspensive, astfel că acestea sunt de imediată aplicare, fără a fi necesară elaborarea vreunor norme, regulamente ori ghiduri de bune practici aprobate de administrația publică centrală, acte administrative care, oricum, limitându-se la organizarea executării legii ori executarea în concret a acesteia, nu pot fi decât conforme cu legea în aplicarea cărora au fost emise; art. 115 nu se referă la art. 120, pe care îl precedă, în cuprinsul titlului referitor la normele finale și tranzitorii.

Soluții în sensul acordării sporului de risc au fost identificate și la nivelul Tribunalului Maramureș (Sentința civilă nr. 294/31 martie 2017) și al Tribunalului Cluj (Sentința civilă nr. 4.283/27 iulie 2017).

Prin Sentința nr. 1.717/23 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 67 din 16 ianuarie 2018 a Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea introductivă și s-a dispus obligarea Regiei Naționale a Pădurilor - Direcția Silvică Mehedinți la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază și a dobânzii aferente, reținându-se că există un temei legal, respectiv art. 120 alin. (5) din Codul silvic care îndreptățește reclamanta să obțină aceste sume; s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat cu referire la Decizia nr. 3.496/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În schimb, prin Sentința nr. 2.254 din 4 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 495 din 15 februarie 2018 a Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea introductivă privind obligarea pârâtei la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază și a dobânzii aferente. Argumentele primei instanțe au fost în sensul că la data introducerii acțiunii nu erau elaborate normele de aplicare a acestui cod și nici hotărâre de Guvern care să prevadă indemnizațiile aferente gradelor personalului silvic, astfel încât prevederea din art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi aplicată. Deși a menținut soluția, curtea de apel și-a întemeiat soluția pe considerente care susțin abrogarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic prin Legea-cadru nr. 330/2009.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că acordarea sporului de risc de 25% din salariul de bază este condiționată de îndeplinirea condițiilor specifice de acordare a acestui spor, care trebuiau reglementate prin norme, regulamente și instrucțiuni aprobate prin ordin al conducătorului unității, acte care nu au fost aprobate în perioada pentru care s-a solicitat plata sporului de risc de către reclamant.

Prin urmare, câtă vreme nu au fost elaborate reglementări subsecvente Codului silvic, prin care să se stabilească criteriile concrete în baza cărora se acordă sporul de risc, categoriile de personal și activitățile specifice care implică acest risc, reclamantul nu poate beneficia de acest drept, cererea acestuia fiind neîntemeiată.

În cea de-a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic sunt suficient de clare și precise, fiind determinate atât sfera persoanelor care beneficiază de acest spor, cât și cuantumul acestuia.

Nu s-a reținut argumentul privind imposibilitatea acordării drepturilor salariale prevăzute deart. 120 alin. (5) din Codul silvic, pe motiv că ar lipsi legislația secundară la care face referire art. 115 alin. (1) și (2) din același act normativ, întrucât art. 120 alin. (5) trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, neputând fi acceptată teza că în absența legislației secundare privind, de exemplu, bunele practici acesta nu poate fi pus în aplicare.

De asemenea, sporul acordat este în cuantum fix de 25%, nefiind necesară stabilirea unor praguri sau tranșe valorice inferioare, cu atât mai mult cu cât se indică clar, în ipoteza legală a normei, categoria profesională beneficiară ca fiind personalul silvic, fără nicio nuanțare în sensul că numai deținătorilor anumitor funcții din cadrul personalului silvic li s-ar acorda sporul de risc.

O interpretare contrară ar conduce la încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie ca regulă generală preeminența actului normativ superior față de cel dat în vederea executării sale, precum și imposibilitatea modificării sau derogării de la normele unui act normativ superior prin cele ale actului ierarhic inferior.

S-a mai reținut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat de Legea-cadru nr. 284/2010, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar această categorie nu include reglementarea personalului silvic, salarizat din venituri proprii. Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, Romsilva este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Această instanță a reținut că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3.496/2009; de asemenea, această instanță a arătat că cererea de chemare în judecată nu este fondată și din considerente care țin de Statutul personalului silvic și de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Într-o orientare, s-a reținut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat direct sau indirect de Legea-cadru nr. 330/2009 (care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice), lege care nu include personalul silvic, salarizat din venituri proprii, ceea ce rezultă, în cele din urmă, și din neincluderea sa în anexa Legii-cadru nr. 330/2009 cuprinzând in extenso categoriile profesionale beneficiare ale actului normativ; reclamantul este îndreptățit la acordarea sporului de risc într-un procent de 25% din salariul de bază, având în vedere că face parte din categoria personalului silvic și că acest spor a fost prevăzut în contractul colectiv de muncă (Sentința nr. 759/26 iunie 2017 a Tribunalului Suceava - Secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 1.049/6 decembrie 2017 a Curții de Apel Suceava - Secția I civilă).

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că, potrivit art. 122 din Codul silvic, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a codului, normele, regulamentele, instrucțiunile și ghidurile de bună practică; un astfel de act administrativ nu a fost elaborat pentru punerea în aplicare a acestei dispoziții legale, prin care să se individualizeze locurile de muncă și categoriile de personal care desfășurau o activitate ce presupune un anumit risc, iar reclamantul nu a prezentat un act emis de către angajator prin care să se stabilească că și-a desfășurat activitatea în condiții de risc.

S-a reținut astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat în jurisprudența sa că nu este posibilă acordarea unui drept salarial pentru perioada solicitată, întrucât sumele alocate acestui spor salarial ar fi trebuit incluse în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat al instituției, la o dată anterioară intrării în vigoare a legii, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Totodată, s-a reținut faptul că, potrivit art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanța nu dispune altfel, iar sporul de risc în cuantum de 25% din salariul de bază nu a mai fost prevăzut de Legea-cadru nr. 330/2009. În mod similar, nici Legea-cadru nr. 284/2010 nu a prevăzut posibilitatea acordării acestui spor, dispozițiile legale prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009 fiind aplicabile și reclamantului care a avut calitatea de personal silvic (Sentința nr. 317 din 1 martie 2018 a Tribunalului Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal).

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

X. Raportul asupra chestiunii de drept

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

a) existența unei cauze în curs de judecată;

b) judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție;

c) ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.