ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 33/2018

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea de la 25 ianuarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 1.716/122/2016, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 februarie 2018 sub nr. 422/1/2018.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 19/2000

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, denumite în continuare Norme

Art. 518 din Codul de procedură civilă: "Decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării."

Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 18/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, denumită în continuare Decizia nr. 19/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. e), art. 78 și art. 164 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și ale art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, s-a stabilit că formele de retribuire obținute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea și calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut și, pentru acestea, s-a plătit contribuția de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Prin Sentința civilă nr. 179 din data de 12 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția civilă în Dosarul nr. 1.716/122/2016 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B, dispunându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei de recalculare a drepturilor de pensie cu luarea în considerare a veniturilor realizate în acord global și încasate în perioada martie 1980 - februarie 1991, astfel cum acestea sunt reflectate în Adeverința nr. 122 din 27.01.2011 emisă de C, drepturile urmând să fie acordate de la data de 1.10.2016.

În motivare s-a reținut ca element esențial faptul că, în speță, ar fi aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 19/2011, făcându- se însă totală abstracție de prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă și fără a se ține seama de faptul că dispozițiile din Legea nr. 19/2000 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 - pentru interpretarea unitară a cărora s-a pronunțat Decizia nr. 19/2011 - au fost abrogate prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010.

Împotriva hotărârii a declarat apel B, iar, în cadrul soluționării apelului, Curtea de Apel București - Secția VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Instanța de trimitere a arătat că sunt întrunite cerințele instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că, în reglementarea actuală, principiul contributivității, astfel cum a fost enunțat în art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, se regăsește în cuprinsul art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 într-o redactare identică a textului avut în vedere de instanța supremă la pronunțarea Deciziei nr. 19/2011, iar dispozițiile care se referă la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a formelor de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale sunt preluate, de asemenea, identic.

Cu privire la Decizia nr. 19/2011, instanța de sesizare a arătat că în considerentele acestei decizii s-a reținut că la pct. IV din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 sunt enumerate sporurile, indemnizațiile și orice alte venituri suplimentare, care trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă prin dispozițiilepct. VI se stipulează în mod expres că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor anterioare datei de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale.

S-a apreciat că această dispoziție normativă poate fi înlăturată, întrucât intră în contradicție atât cu prevederile anterioare din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, cât și cu Legea nr. 19/2000, în condițiile în care s-a încălcat principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000 fiind legea-cadru, iar ordonanța de urgență dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă principiul fundamental al contributivității, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001.

Instanța supremă a avut în vedere conținutul principiului contributivității, astfel cum a fost instituit prinart. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale român, și, observând că acesta era prevăzut, chiar dacă nu era menționat expres, și în Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistență socială, cu modificările și completările ulterioare, a concluzionat în sensul că aplicarea acestui principiu în privința persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Față de prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a învederat că, raportat la efectele juridice pe care trebuie să le producă acest text legal, după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate prevederile Legii nr. 19/2000 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, Decizia nr. 19/2011 ar trebui să își înceteze aplicabilitatea, nemaiputând produce consecințe în cauzele în care se pune problema recalculării drepturilor de pensie pe baza veniturilor realizate în sistemul de acord global.

Cu toate acestea, trebuie avută în vedere și împrejurarea că normele juridice pentru interpretarea cărora a fost dată Decizia nr. 19/2011 au fost reluate exact în aceeași formă în cuprinsul noii legislații de asigurări sociale, respectiv Legea nr. 263/2010 și Normele de aplicare a legii.

Reclamantul, la termenul de judecată din 7 decembrie 2017, a solicitat ca instanța supremă să se pronunțe asupra următoarelor aspecte:

Apelanta-pârâtă a învederat că nu este necesară sesizarea instanței supreme în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât solicitarea reclamantului face referire la veniturile obținute în acord global, chestiune asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 19/2011.

Instanța de sesizare a arătat că dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ și de ordine publică, ele trebuind să își producă toate efectele juridice specifice, la fel ca orice prevedere legală în vigoare.

Acest text legal nu distinge între ipoteza normelor juridice abrogate fără a fi reluate în aceeași formă în noua legislație și situația normelor juridice abrogate, dar care sunt preluate în noua legislație.

Așa fiind, s-a considerat că existența prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă împiedică aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 19/2011 după abrogarea normelor juridice în interpretarea cărora a fost dată această decizie a instanței supreme.

În acest sens este și faptul că nici până în prezent legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României) nu au luat nicio măsură pentru a pune în acord prevederile din noua legislație de asigurări sociale cu dispozițiileDeciziei nr. 19/2011, ceea ce poate conduce la concluzia că acest legiuitor și-a păstrat optica (filosofia) anterioară pronunțării Deciziei nr. 19/2011, în sensul că veniturile realizate în sistemul de acord global să nu fie luate în considerare la stabilirea și calcularea drepturilor de pensie. Acest aspect denotă faptul că intenția legiuitorului actual, exprimată prin dispozițiile Legii nr. 263/2010 și prin Norme, vine în dezacord cu dezlegarea dată prin Decizia nr. 19/2011.

Se impune a fi făcută mențiunea că prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 pronunțată în Dosarul nr. 4/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015, s-a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău privind incidența Deciziei nr. 19/2011 în cauzele care au ca obiect contestații împotriva deciziilor de pensie emise în temeiul Legii nr. 263/2010, prin care se soluționează cererile de recalculare a drepturilor de pensie. În cea de-a 3-a secțiune a acestei decizii cu denumirea "Examenul jurisprudențial" se relevă existența unei practici judiciare neunitare în materia în care are relevanță aplicarea Deciziei nr. 19/2011.

De asemenea, s-a remarcat și faptul că prin Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.949/1/2017, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 857/113/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 165 din Legea nr. 263/2010, raportat la principiul contributivității reținut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 și nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situația în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Într-o opinie majoritară, s-a apreciat că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prevederilor legale ce reglementează principiul contributivității și formele de retribuire obținute în acord global este aplicabilă și în cazul noilor norme juridice cuprinse în Legea nr. 263/2010, textele fiind preluate în aceeași formă în noua legislație de asigurări sociale.

S-a identificat și opinia contrară potrivit căreia Decizia nr. 19/2011 își încetează aplicabilitatea ca efect al abrogării Legii nr. 19/2000, aceasta neputând fi invocată în sine drept temei unic pentru stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public potrivit Legii nr. 263/2010.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat prin Adresa nr. 412/C/541/III 5/2018 din 26 martie 2018 că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

Prin Decizia nr. 10/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău privind incidența Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în Dosarul nr. 18/2011 în cauzele care au ca obiect contestații împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, prin care se soluționează cererile de recalculare a drepturilor de pensie. A reținut instanța că, verificând dacă dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunțată în baza art. 330

De asemenea, prin Decizia nr. 84/2017 pronunțată de Înalta Curte s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 857/113/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare și aplicare a prevederilorart. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportat la principiul contributivității reținut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, și ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 și nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situația în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Analiza condițiilor de admisibilitate relevă următoarele:

Primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanță la Curtea de Apel București, instanță ce a fost învestită cu soluționarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect obligarea pârâtei la emiterea decizie de recalculare a drepturilor de pensie cu luarea în considerare a veniturilor realizate în acord global și încasate în perioada martie 1980 - februarie 1991.

Completul de judecată din cadrul Curții de Apel București care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluționarea apelului împotriva sentinței pronunțate de tribunal în această cauză și, de asemenea, judecă în ultimă instanță, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

În ceea ce privește celelalte condiții de admisibilitate, este de menționat că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se referire și la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, cu finalitatea împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie. (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Așadar, atunci când întrebarea adresată instanței supreme face referire la texte de lege sau la conținutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale.

În speță este îndeplinită și această condiție, ca de altfel și cea privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, dat fiind faptul că interpretarea art. 518 din Codul de procedură civilă este relevantă sub aspectul efectelor juridice pe care trebuie să le producă acest text legal, după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate prevederile Legii nr. 19/2000 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005. Așadar, se tinde a stabili dacă Decizia nr. 19/2011 pronunțată în recursul în interesul legii ar trebui să își înceteze aplicabilitatea sau nu, dacă aceasta mai poate produce consecințe în cauzele în care se pune problema recalculării drepturilor de pensie pe baza veniturilor realizate în sistemul de acord global.

În ceea ce privește însă ultima condiție, se apreciază că nu este îndeplinită cerința caracterului de noutate al chestiunii de drept.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "noutate" și nici nu oferă criterii pentru conturarea caracterului de noutate, așa încât rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a se conchide asupra noutății chestiunii de drept, este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanțelor judecătorești (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are, mai degrabă, un potențial de a conține probleme noi de drept care ar fi susceptibile a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega, de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un astfel de act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Semnificative sub acest aspect sunt verificarea existenței și dezvoltării unei jurisprudențe în materia ce face obiectul sesizării, precum și a condiției ca asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat.

Astfel, este relevantă, în primul rând, pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 10/2015, prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău privind incidența chiar a Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în Dosarul nr. 18/2011 în cauzele care au ca obiect contestații împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, prin care se soluționează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 10/2015 că, verificând dacă dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunțată în baza art. 330

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat asupra chestiunii deduse judecății, reținând că "fiind o problemă de aplicare, și nu de interpretare a legii rămâne la aprecierea instanțelor de judecată ca, în condițiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenței în cuprinsul noii reglementări a soluției legislative anterioare, să aplice raționamentul juridic și argumentele care au stat la baza acestuia și care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de rațiune, păstrându-și valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situația concretă a fiecărui angajat și cu dovezile produse. . ."

Pe de altă parte, din analiza jurisprudenței instanțelor de judecată rezultă că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor naționale de la toate nivelurile.

Astfel, instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unor cereri de chemare în judecată cu un obiect identic cauzei înregistrate pe rolul instanței de trimitere, iar în contextul soluționării acestor cereri s-a pus, în mod unanim, problema interpretării art. 518 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se determina dacă efectele pe care le produc aceste prevederi determină sau nu încetarea aplicării dispozițiilor Deciziei nr. 19/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate textele legale care au făcut obiectul interpretării prin amintita decizie în interesul legii, texte care au fost preluate însă în aceeași formă în noua legislație de asigurări sociale.

Faptul că jurisprudența, în aplicarea acestui text de lege, se conturase și nu mai este vorba de o chestiune de drept nouă rezultă, așadar, din analiza hotărârilor judecătorești depuse la dosar de către curțile de apel. Toate instanțele de judecată, cu două excepții, au exprimat opinia unanimă în a aprecia că art. 518 din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că, într-adevăr, acest articol prevede că decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării, însă în condițiile în care dispozițiile menționate anterior din Legea nr. 263/2010 sunt similare cu cele din Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de instanța supremă, s-a apreciat că soluția trebuie să fie identică. S-a mai reținut, în esență, că dispozițiile cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 și Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia sus-menționată, au fost preluate cu același conținut în legislația privitoare la sistemul unitar de pensii publice, motiv pentru care instanțele au apreciat că aspectele avute în vedere cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 19/2011 sunt aplicabile și în cazul cererilor de calculare a pensiilor formulate după data de 1 ianuarie 2011.

S-a mai considerat că motivele pentru care instanța supremă a înlăturat aplicarea dispozițiilor identice din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, fundamentate pe aplicarea prioritară a principiului contributivității și necesitatea respectării principiului ierarhiei actelor normative, își mențin valabilitatea și sunt incidente mutatis mutandis și în privința prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii nr. 263/2010.

Majoritatea instanțelor de judecată au mai reținut că trebuie avute în vedere considerentele Deciziei nr. 10/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a verificat dacă dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011 și s-a reținut că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunțată în baza art. 3307 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de vechiul cod. S-a mai considerat că art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunțate în interesul legii după intrarea în vigoare a noului cod de procedură. În concluzie, a reținut că dispozițiile art. 518 din Codul de procedură civilă nu pot constitui obiect al interpretării în această cauză care are ca obiect o decizie pronunțată în baza vechiului cod de procedură civilă.

În aceste condiții, orientarea jurisprudenței naționale spre o anumită interpretare a normelor analizate și existența unei practici judiciare a instanțelor naționale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.

Instanțele de judecată, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor, au procedat la interpretarea și aplicarea normelor juridice considerate ca prezentând dificultăți, astfel că obiectul sesizării nu îndeplinește condiția noutății.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești, iar, după cum s-a arătat, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată în speță a mai fost, anterior, dedusă judecății.

Prin urmare, existența deja a unei practici judiciare relevă că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nefiind una nouă, ci una soluționată deja în jurisprudență.

Asupra acestui aspect, al verificării condiției noutății, în practica instanței supreme s-a statuat deja că "se pierde caracterul de noutate, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile". (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

Se tinde, mai degrabă, prin sesizarea formulată, la deturnarea și denaturarea sensului acestui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare în unul de natură dilatorie, de temporizare a judecății în fața instanței învestite cu judecata litigiului. (În acest sens, a se vedea și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de dreptnr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, și nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017).

Constatând că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, cerințele de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, se apreciază că prezenta sesizare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu aduce în dezbatere o chestiune de drept nouă.