Decizia nr. 33 din 14 mai 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea de la 25 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.716/122/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 februarie 2018 sub nr. 422/1/2018.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 19/2000

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, denumite în continuare Norme

Art. 518 din Codul de procedură civilă: „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.”

Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 18/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, denumită în continuare Decizia nr. 19/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, s-a stabilit că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Prin Sentinţa civilă nr. 179 din data de 12 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.716/122/2016 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B, dispunându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei de recalculare a drepturilor de pensie cu luarea în considerare a veniturilor realizate în acord global şi încasate în perioada martie 1980 – februarie 1991, astfel cum acestea sunt reflectate în Adeverinţa nr. 122 din 27.01.2011 emisă de C, drepturile urmând să fie acordate de la data de 1.10.2016.

În motivare s-a reţinut ca element esenţial faptul că, în speţă, ar fi aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 19/2011, făcându- se însă totală abstracţie de prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă şi fără a se ţine seama de faptul că dispoziţiile din Legea nr. 19/2000 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 – pentru interpretarea unitară a cărora s-a pronunţat Decizia nr. 19/2011 – au fost abrogate prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010.

Împotriva hotărârii a declarat apel B, iar, în cadrul soluţionării apelului, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Instanţa de trimitere a arătat că sunt întrunite cerinţele instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că, în reglementarea actuală, principiul contributivităţii, astfel cum a fost enunţat în art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, se regăseşte în cuprinsul art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 într-o redactare identică a textului avut în vedere de instanţa supremă la pronunţarea Deciziei nr. 19/2011, iar dispoziţiile care se referă la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a formelor de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale sunt preluate, de asemenea, identic.

Cu privire la Decizia nr. 19/2011, instanţa de sesizare a arătat că în considerentele acestei decizii s-a reţinut că la pct. IV din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 sunt enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice alte venituri suplimentare, care trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă prin dispoziţiilepct. VI se stipulează în mod expres că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor anterioare datei de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale.

S-a apreciat că această dispoziţie normativă poate fi înlăturată, întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cât şi cu Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care s-a încălcat principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000 fiind legea-cadru, iar ordonanţa de urgenţă dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă principiul fundamental al contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001.

Instanţa supremă a avut în vedere conţinutul principiului contributivităţii, astfel cum a fost instituit prinart. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale român, şi, observând că acesta era prevăzut, chiar dacă nu era menţionat expres, şi în Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare, a concluzionat în sensul că aplicarea acestui principiu în privinţa persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

Faţă de prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a învederat că, raportat la efectele juridice pe care trebuie să le producă acest text legal, după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate prevederile Legii nr. 19/2000 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, Decizia nr. 19/2011 ar trebui să îşi înceteze aplicabilitatea, nemaiputând produce consecinţe în cauzele în care se pune problema recalculării drepturilor de pensie pe baza veniturilor realizate în sistemul de acord global.

Cu toate acestea, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că normele juridice pentru interpretarea cărora a fost dată Decizia nr. 19/2011 au fost reluate exact în aceeaşi formă în cuprinsul noii legislaţii de asigurări sociale, respectiv Legea nr. 263/2010 şi Normele de aplicare a legii.

Reclamantul, la termenul de judecată din 7 decembrie 2017, a solicitat ca instanţa supremă să se pronunţe asupra următoarelor aspecte:

Apelanta-pârâtă a învederat că nu este necesară sesizarea instanţei supreme în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât solicitarea reclamantului face referire la veniturile obţinute în acord global, chestiune asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 19/2011.

Instanţa de sesizare a arătat că dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă au caracter imperativ şi de ordine publică, ele trebuind să îşi producă toate efectele juridice specifice, la fel ca orice prevedere legală în vigoare.

Acest text legal nu distinge între ipoteza normelor juridice abrogate fără a fi reluate în aceeaşi formă în noua legislaţie şi situaţia normelor juridice abrogate, dar care sunt preluate în noua legislaţie.

Aşa fiind, s-a considerat că existenţa prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă împiedică aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 19/2011 după abrogarea normelor juridice în interpretarea cărora a fost dată această decizie a instanţei supreme.

În acest sens este şi faptul că nici până în prezent legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României) nu au luat nicio măsură pentru a pune în acord prevederile din noua legislaţie de asigurări sociale cu dispoziţiileDeciziei nr. 19/2011, ceea ce poate conduce la concluzia că acest legiuitor şi-a păstrat optica (filosofia) anterioară pronunţării Deciziei nr. 19/2011, în sensul că veniturile realizate în sistemul de acord global să nu fie luate în considerare la stabilirea şi calcularea drepturilor de pensie. Acest aspect denotă faptul că intenţia legiuitorului actual, exprimată prin dispoziţiile Legii nr. 263/2010 şi prin Norme, vine în dezacord cu dezlegarea dată prin Decizia nr. 19/2011.

Se impune a fi făcută menţiunea că prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015, s-a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind incidenţa Deciziei nr. 19/2011 în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor de pensie emise în temeiul Legii nr. 263/2010, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie. În cea de-a 3-a secţiune a acestei decizii cu denumirea „Examenul jurisprudenţial” se relevă existenţa unei practici judiciare neunitare în materia în care are relevanţă aplicarea Deciziei nr. 19/2011.

De asemenea, s-a remarcat şi faptul că prin Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.949/1/2017, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 857/113/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 165 din Legea nr. 263/2010, raportat la principiul contributivităţii reţinut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Într-o opinie majoritară, s-a apreciat că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prevederilor legale ce reglementează principiul contributivităţii şi formele de retribuire obţinute în acord global este aplicabilă şi în cazul noilor norme juridice cuprinse în Legea nr. 263/2010, textele fiind preluate în aceeaşi formă în noua legislaţie de asigurări sociale.

S-a identificat şi opinia contrară potrivit căreia Decizia nr. 19/2011 îşi încetează aplicabilitatea ca efect al abrogării Legii nr. 19/2000, aceasta neputând fi invocată în sine drept temei unic pentru stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public potrivit Legii nr. 263/2010.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 412/C/541/III 5/2018 din 26 martie 2018 că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

Prin Decizia nr. 10/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind incidenţa Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în Dosarul nr. 18/2011 în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie. A reţinut instanţa că, verificând dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art. 330

De asemenea, prin Decizia nr. 84/2017 pronunţată de Înalta Curte s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 857/113/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a prevederilorart. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la principiul contributivităţii reţinut în considerentele Deciziei nr. 5 din 20 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, şi ale deciziilor nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în situaţia în care veniturile realizate de salariat în perioada anterioară anului 2001 sunt mai mici decât salariile înscrise în carnetul de muncă.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă următoarele:

Primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, instanţă ce a fost învestită cu soluţionarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect obligarea pârâtei la emiterea decizie de recalculare a drepturilor de pensie cu luarea în considerare a veniturilor realizate în acord global şi încasate în perioada martie 1980 – februarie 1991.

Completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de tribunal în această cauză şi, de asemenea, judecă în ultimă instanţă, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii de admisibilitate, este de menţionat că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcându-se referire şi la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu finalitatea împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Aşadar, atunci când întrebarea adresată instanţei supreme face referire la texte de lege sau la conţinutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale.

În speţă este îndeplinită şi această condiţie, ca de altfel şi cea privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, dat fiind faptul că interpretarea art. 518 din Codul de procedură civilă este relevantă sub aspectul efectelor juridice pe care trebuie să le producă acest text legal, după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate prevederile Legii nr. 19/2000 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005. Aşadar, se tinde a stabili dacă Decizia nr. 19/2011 pronunţată în recursul în interesul legii ar trebui să îşi înceteze aplicabilitatea sau nu, dacă aceasta mai poate produce consecinţe în cauzele în care se pune problema recalculării drepturilor de pensie pe baza veniturilor realizate în sistemul de acord global.

În ceea ce priveşte însă ultima condiţie, se apreciază că nu este îndeplinită cerinţa caracterului de noutate al chestiunii de drept.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „noutate” şi nici nu oferă criterii pentru conturarea caracterului de noutate, aşa încât rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a se conchide asupra noutăţii chestiunii de drept, este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are, mai degrabă, un potenţial de a conţine probleme noi de drept care ar fi susceptibile a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega, de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un astfel de act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Semnificative sub acest aspect sunt verificarea existenţei şi dezvoltării unei jurisprudenţe în materia ce face obiectul sesizării, precum şi a condiţiei ca asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

Astfel, este relevantă, în primul rând, pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 10/2015, prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind incidenţa chiar a Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în Dosarul nr. 18/2011 în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 10/2015 că, verificând dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art. 330

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat asupra chestiunii deduse judecăţii, reţinând că „fiind o problemă de aplicare, şi nu de interpretare a legii rămâne la aprecierea instanţelor de judecată ca, în condiţiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenţei în cuprinsul noii reglementări a soluţiei legislative anterioare, să aplice raţionamentul juridic şi argumentele care au stat la baza acestuia şi care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de raţiune, păstrându-şi valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situaţia concretă a fiecărui angajat şi cu dovezile produse. . .”

Pe de altă parte, din analiza jurisprudenţei instanţelor de judecată rezultă că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale de la toate nivelurile.

Astfel, instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unor cereri de chemare în judecată cu un obiect identic cauzei înregistrate pe rolul instanţei de trimitere, iar în contextul soluţionării acestor cereri s-a pus, în mod unanim, problema interpretării art. 518 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se determina dacă efectele pe care le produc aceste prevederi determină sau nu încetarea aplicării dispoziţiilor Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care au fost abrogate textele legale care au făcut obiectul interpretării prin amintita decizie în interesul legii, texte care au fost preluate însă în aceeaşi formă în noua legislaţie de asigurări sociale.

Faptul că jurisprudenţa, în aplicarea acestui text de lege, se conturase şi nu mai este vorba de o chestiune de drept nouă rezultă, aşadar, din analiza hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar de către curţile de apel. Toate instanţele de judecată, cu două excepţii, au exprimat opinia unanimă în a aprecia că art. 518 din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că, într-adevăr, acest articol prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării, însă în condiţiile în care dispoziţiile menţionate anterior din Legea nr. 263/2010 sunt similare cu cele din Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de instanţa supremă, s-a apreciat că soluţia trebuie să fie identică. S-a mai reţinut, în esenţă, că dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Legea nr. 19/2000, care au fost interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia sus-menţionată, au fost preluate cu acelaşi conţinut în legislaţia privitoare la sistemul unitar de pensii publice, motiv pentru care instanţele au apreciat că aspectele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 19/2011 sunt aplicabile şi în cazul cererilor de calculare a pensiilor formulate după data de 1 ianuarie 2011.

S-a mai considerat că motivele pentru care instanţa supremă a înlăturat aplicarea dispoziţiilor identice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, fundamentate pe aplicarea prioritară a principiului contributivităţii şi necesitatea respectării principiului ierarhiei actelor normative, îşi menţin valabilitatea şi sunt incidente mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii nr. 263/2010.

Majoritatea instanţelor de judecată au mai reţinut că trebuie avute în vedere considerentele Deciziei nr. 10/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a verificat dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011 şi s-a reţinut că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art. 3307 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de vechiul cod. S-a mai considerat că art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunţate în interesul legii după intrarea în vigoare a noului cod de procedură. În concluzie, a reţinut că dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă nu pot constitui obiect al interpretării în această cauză care are ca obiect o decizie pronunţată în baza vechiului cod de procedură civilă.

În aceste condiţii, orientarea jurisprudenţei naţionale spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici judiciare a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.

Instanţele de judecată, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor, au procedat la interpretarea şi aplicarea normelor juridice considerate ca prezentând dificultăţi, astfel că obiectul sesizării nu îndeplineşte condiţia noutăţii.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, iar, după cum s-a arătat, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată în speţă a mai fost, anterior, dedusă judecăţii.

Prin urmare, existenţa deja a unei practici judiciare relevă că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nefiind una nouă, ci una soluţionată deja în jurisprudenţă.

Asupra acestui aspect, al verificării condiţiei noutăţii, în practica instanţei supreme s-a statuat deja că „se pierde caracterul de noutate, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile”. (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

Se tinde, mai degrabă, prin sesizarea formulată, la deturnarea şi denaturarea sensului acestui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare în unul de natură dilatorie, de temporizare a judecăţii în faţa instanţei învestite cu judecata litigiului. (În acest sens, a se vedea şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de dreptnr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, şi nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017).

Constatând că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, cerinţele de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, se apreciază că prezenta sesizare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu aduce în dezbatere o chestiune de drept nouă.