Decizia nr. 32 din 14 mai 2018

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din data de 1 februarie 2018, în Dosarul nr. 804/46/2016*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 94/1992), introdus prin Legea nr. 7/2016, respectiv dacă sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” are în vedere şi acea pensie stabilită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr. 217/2008), cu privire la care s-a emis ulterior decizie de recalculare, în temeiul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 119/2010) şi apoi de revizuire, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute laart. 1 lit. c) -h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011), iar aceste decizii au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, fiind în acest fel menţinută decizia iniţială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin acţiunea formulată la data de 5 iulie 2016, astfel cum a fost modificată şi completată la data de 25 iulie 2016, reclamantul a solicitat: – obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la emiterea şi comunicarea unei adeverinţe cu datele necesare actualizării pensiei de serviciu a reclamantului, care să cuprindă salariul de bază de care beneficiază un auditor public extern aflat în activitate, cu acelaşi nivel de salarizare, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad; să transmită această adeverinţă pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Argeş; – obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Argeş la emiterea unei noi decizii de pensie, pe baza adeverinţei de mai sus.

Reclamantul a arătat că a fost beneficiarul unei pensii de serviciu, stabilite în temeiul Legii nr. 217/2008, prin Decizia nr. xxxxxx/12.02.2010 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, drepturile de pensie fiindu-i stabilite începând cu data de 28 ianuarie 2009.

Pensia reclamantului a fost recalculată în baza Legii nr. 119/2010 şi a Hotărârii Guvernului nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) -h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, prin Decizia nr. xxxxxx/20.08.2010, pensia de serviciu fiind transformată în pensie de drept comun. Decizia a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 177 din 7 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 989 din 31 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 3.455/109/2010.

Ulterior, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a emis Decizia nr. xxxxxx/27.07.2011, prin care i-a revizuit reclamantului pensia de serviciu, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, transformându-i din nou pensia de serviciu în pensie de drept comun. Şi această ultimă decizie a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 2.546 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.047 din 17 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 3.797/109/2011.

A mai arătat reclamantul că, prin Legea nr. 7/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr. 7/2016), a fost introdus în Legea nr. 94/1992 art. 51 alin. (10), care a prevăzut că pensiile de serviciu ale auditorilor publici externi ai Curţii de Conturi se actualizează prin aplicarea la cuantumul pensiei de serviciu aflate în plată a procentului de majorare a salariului de bază de care beneficiază auditorul public extern aflat în activitate, cu acelaşi nivel de salarizare, în condiţii identice de funcţie, grad sau treaptă.

Ca urmare, reclamantul a solicitat pârâtei Curtea de Conturi să emită o adeverinţă în vederea actualizării pensiei de serviciu, însă fostul angajator nu i-a soluţionat favorabil cererea, motivând că reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu obţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, astfel că, în cazul său, sunt incidente dispoziţiileart. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, introdus prin Legea nr. 7/2016, potrivit cărora dispoziţiile legii nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, al hotărârilor judecătoreşti definitive.

Acţiunea reclamantului a fost admisă prin Sentinţa nr. 641 din 21 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş- Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, hotărâre împotriva căreia pârâta Curtea de Conturi a României a declarat apel.

În considerentele sentinţei sus-menţionate, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătoreşti au vizat menţinerea în plată a pensiei de serviciu deja stabilite în favoarea reclamantului în baza Legii nr. 217/2008, dar care fusese transformată în pensie de asigurări sociale în temeiul Legii nr. 119/2010 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011. Prin cele două hotărâri judecătoreşti irevocabile nu s-a dispus înscrierea reclamantului la pensie de serviciu, ci s-a menţinut în plată o pensie de serviciu deja stabilită în anul 2009.

În aceste condiţii s-a apreciat că nu se poate reţine că reclamantul se află în ipoteza reglementată de art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 7/2016, astfel că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de actualizarea pensiei de serviciu. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 1 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 804/46/2016*, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: – de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, alineat introdus prin Legea nr. 7/2016, depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept:

Intimatul-reclamant a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, întrucât chestiunea de drept nu este nouă, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. De la data intrării în vigoare a prevederilor legale analizate, mai multe instanţe de judecată s-au pronunţat în mod definitiv asupra acestei chestiuni de drept, soluţiile pronunţate în practica judiciară fiind unitare, astfel că nu se justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

Cu privire la chestiunea de drept supusă judecăţii, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, alineat introdus prin Legea nr. 7/2016, a arătat că această dispoziţie legală nu se aplică persoanelor cărora li s-a recunoscut dreptul la pensia de serviciu şi s-a stabilit pensia de serviciu prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, decizie luată pe baza propriei analize a acestei instituţii. Pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizii de recalculare şi de revizuire, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Această dispoziţie legală are în vedere persoanele cărora li s-a stabilit pe cale judecătorească pensia de serviciu şi cuantumul acesteia, adică persoanele cărora li s-a fixat un cuantum al pensiei de serviciu prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Apelanta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat, prin punctul de vedere formulat, respingerea ca inadmisibilă a sesizării, arătând că încheierea de sesizare nu este motivată sub aspectul existenţei unei chestiuni de drept, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă limitându-se să indice doar împrejurările de fapt şi de drept invocate de părţile litigante, nefiind evidenţiate în concret neclarităţile ce împiedică aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (10) din Legea nr. 94/1992, invocate de reclamant şi, respectiv, alin. (17) din acelaşi articol de lege, invocat de apelanta-pârâtă, în litigiul dedus judecăţii.

De asemenea, apelanta-pârâtă a apreciat că cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită în cauză, deoarece instanţele naţionale au statuat deja asupra acestei probleme, iar, pe de altă parte, nici nu constituie o evidentă problemă/chestiune de drept care să necesite lămurire şi nici nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

În ceea ce priveşte modul de interpretare a prevederilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, apelanta-pârâtă a arătat că intimatul-reclamant este beneficiarul unei pensii de serviciu ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti, puse în aplicare prin emiterea deciziilor de către Casa Judeţeană de Pensii Argeş. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă a arătat că, în raport cu prevederile art. 51 alin. (10) şi (17) din Legea nr. 94/1992, se impune a se lămuri dacă sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” are în vedere şi pensia de serviciu a reclamantului, stabilită iniţial prin decizie a casei teritoriale de pensii, emisă în baza Legii nr. 217/2008, pensie care a fost ulterior recalculată în temeiul Legii nr. 119/2010 şi apoi revizuită în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, iar deciziile de recalculare şi, respectiv, de revizuire au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind în acest fel menţinută decizia iniţială de pensie emisă în anul 2010, în baza Legii nr. 217/2008.

Punctul de vedere al titularului sesizării este în sensul că pensia de care beneficiază în prezent reclamantul nu este una stabilită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti şi că cele două hotărâri judecătoreşti obţinute de acesta doar au anulat două decizii prin care Casa Judeţeană de Pensii Argeş i-a recalculat şi, respectiv, revizuit decizia iniţială de acordare a pensiei de serviciu. Aşadar, reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu stabilite prin Decizia nr. xxxxxx/12.02.2010 emisă în temeiul Legii nr. 217/2008, iar nu în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Ca atare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 şi, deci, poate beneficia de actualizarea pensiei de serviciu.

Totodată, prin încheierea de sesizare s-a arătat că, în cadrul Curţii de Apel Piteşti, s-a conturat opinia în sensul celor arătate mai sus: pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire şi decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menţinut în plată decizia iniţială de stabilire a pensiei de serviciu şi au fost anulate deciziile de recalculare şi, respectiv, de revizuire. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, marea majoritate a instanţelor naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante la nivelul Curţii de Apel Piteşti şi al Curţii de Apel Bucureşti.

La nivelul instanţei de trimitere – Curtea de Apel Piteşti, practica judiciară identificată a fost în sensul că pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire şi decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menţinut în plată decizia iniţială de stabilire a pensiei de serviciu şi au fost anulate deciziile de recalculare şi, respectiv, de revizuire. Au fost ataşate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că, după consultarea judecătorilor din cadrul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti şi a instanţelor arondate, s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” nu are în vedere şi pensia stabilită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008 cu privire la care s-au emis ulterior decizie de recalculare (în temeiul Legii nr. 119/2010) şi apoi de revizuire (în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011), iar aceste decizii au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, fiind menţinută decizia iniţială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008.

În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere faptul că hotărârile judecătoreşti nu au nicio legătură cu stabilirea cuantumului pensiei de serviciu, ci reprezintă soluţia instanţelor de judecată în raport cu aplicarea dispoziţiilor legale de către casa teritorială de pensii.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă pronunţate până în prezent cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 128/C/143/III-5/2018 din 26 februarie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale referitor la chestiunea de drept în discuţie. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, având ca obiect acţiunea privind actualizarea pensiei de serviciu, întemeiată pe dispoziţiile art. 51 alin. (10) din Legea nr. 94/1992, se află în curs de judecată în apel, pe rolul curţii de apel, care este ultima instanţă în materie, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze cauza, fiind îndeplinite primele trei condiţii arătate.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În mod similar, în jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei supreme în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii 1 . 1 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016.

Pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar în final să conţină opţiunea provizorie pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergenţa de interpretare care există între reclamant şi pârâţi nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei 2 . 2 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016.

În speţă, încheierea de sesizare a Curţii de Apel Piteşti nu cuprinde niciun raţionament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.

Instanţa de trimitere se rezumă la indicarea textelor legale invocate de părţile în litigiu, respectiv, art. 51 alin. (10) din Legea nr. 94/1992, invocat de reclamant în susţinerea acţiunii, şi art. 51 alin. (17) din aceeaşi lege, invocat de pârâţi în apărare, fără a arăta în concret ce neclarităţi împiedică aplicarea acestor texte legale în cauza dedusă judecăţii.

Aşa fiind, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti este inadmisibilă cât timp încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare temeinică pe marginea admisibilităţii sesizării, sub aspectul existenţei unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

O astfel de motivare este cu atât mai necesară în condiţiile în care la nivelul Curţii de Apel Piteşti practica judiciară este unitară sub aspectul modului de dezlegare a problemei de drept care face obiectul sesizării. În acest sens, în încheierea de sesizare, precum şi în punctul de vedere transmis de Curtea de Apel Piteşti se arată că în cadrul acestei instanţe s-a conturat opinia în sensul că pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire şi decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menţinut în plată decizia iniţială de stabilire a pensiei de serviciu şi au fost anulate deciziile de recalculare şi, respectiv, de revizuire.

Acesta nu este doar un punct de vedere teoretic, ci rezultă din hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Piteşti 3 , hotărâri care, deşi nu au caracter definitiv (aflându-se în recurs, în procedura de filtru, pe rolul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), conturează o practică la nivelul instanţei respective. 3 Sentinţa nr. 261 din 20 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 874/46/2016; Sentinţa nr. 222 din 15 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 887/46/2016; Sentinţa nr. 8 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 889/46/2016; Sentinţa nr. 242 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 904/46/2016.

Pe de altă parte, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească dacă sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” din conţinutul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 are în vedere şi pensia stabilită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, cu privire la care s-a emis ulterior decizie de recalculare (în temeiul Legii nr. 119/2010) şi apoi de revizuire (în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011), iar aceste decizii au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, fiind în acest fel menţinută decizia iniţială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008, instanţa de trimitere tinde să obţină o rezolvare a însăşi problemei de fond asupra căreia ar trebui să se pronunţe în apel.

Or, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile 4 , operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. Instanţei de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final. 4 Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016.

Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, se constată că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că nu trebuie absolutizat criteriul vechimii normei asupra căreia instanţa este chemată să se pronunţe, ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect fiind existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei se remarcă faptul că doar două curţi de apel s-au confruntat în practică cu această problemă de drept. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti identificate au fost pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, în sensul arătat anterior, iar Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat Decizia civilă nr. 4.066 din 11 iulie 2017 în Dosarul nr. 30.784/3/2016, care conţine acelaşi mod de rezolvare.

Rezultă că, la nivelul instanţelor care au avut de soluţionat astfel de litigii, soluţiile pronunţate în practică au fost unitare. Chiar şi opţiunea provizorie a instanţei de trimitere este în sensul practicii judiciare arătate, iar exprimarea unor opinii teoretice contrare la nivelul unora dintre instanţele care au trimis puncte de vedere, în lipsa unor argumente temeinice, nu susţine concluzia apariţiei riscului unei practici judiciare neunitare şi nu justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, deşi decurge dintr-o reglementare intrată relativ recent în câmpul legislativ, şi-a clarificat deja înţelesul în practica judiciară, astfel că se poate concluziona că nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea fiind inadmisibilă şi sub acest aspect.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,