Decizia nr. 31 din 14 mai 2018

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 6 februarie 2018, în Dosarul nr. 2.765/62/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 februarie 2018, cu nr. 363/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 14 mai 2018.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 154/2009

Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit obligarea pârâtei să recalculeze pensia pentru limită de vârstă cuvenită reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, conform Deciziei nr. 11 din 25 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 14 iulie 2015 (Decizia nr. 11/2015), prin care s-a decis ca la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 25 de ani în loc de 30 de ani; obligarea pârâtei la plata către reclamant a diferenţei drepturilor de pensie pe ultimii 3 ani de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, prin luarea în calcul a valorii punctului de pensie pe anii 2014, 2015, 2016, 2017 şi a numărului suplimentar de puncte prevăzut de art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), acordat pentru vechimea realizată în activitatea desfăşurată în grupa I de muncă.

Prin Sentinţa civilă nr. xxxx/MAS din 27 septembrie 2017, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, respingând pretenţiile referitoare la menţinerea numărului suplimentar de puncte prevăzut de art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, în situaţia recalculării drepturilor de pensie prin utilizarea stagiului complet de cotizare reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977.

Pentru a hotărî astfel a reţinut că, potrivit art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, sunt exceptate de la acordarea acestui punctaj persoanele ale căror drepturi au fost recalculate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005), şi cărora le-a fost utilizată la determinarea punctajului mediu anual o vechime în muncă mai mică decât cea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, respectiv mai mică de 25 de ani la femei şi 30 de ani la bărbaţi.

Art. 14 din Legea nr. 3/1977 are caracter special faţă de prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, astfel că persoanele care beneficiază de un stagiu de 25 de ani nu mai au dreptul la alte majorări ale punctajelor lunare.

Reclamantul este pensionat conform Legii nr. 3/1977, iar prin admiterea primului petit din cererea de chemare în judecată se reconsideră situaţia de fapt, în sensul că la deschiderea drepturilor de pensie s-au utilizat alte stagii de cotizare, în raport cu data naşterii, motiv pentru care nu beneficiază de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008.

Împotriva acestei dispoziţii de respingere a acordării punctajului suplimentar a formulat apel reclamantul, susţinând, în esenţă, că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 sunt dispoziţii de excepţie de la regulă, dar nu sunt prevăzute de un act normativ cu caracter special, aşa cum dispune art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov a emis o nouă decizie de pensionare, prin care a pus în executare dispoziţiile instanţei de fond, în sensul că a utilizat un stagiu de cotizare de 25 de ani, însă a eliminat punctajul suplimentar acordat iniţial conform art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, ceea ce a determinat scăderea cuantumului drepturilor de pensie cuvenite reclamantului şi emiterea unei decizii de recuperare a sumelor apreciate ca fiind încasate necuvenit.

La termenul de judecată din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a pus în discuţie admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept arătate.

Prin Încheierea pronunţată la 6 februarie 2018, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 6 februarie 2018, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, determinat de următoarele argumente:

Apelantul-reclamant a apreciat că o astfel de sesizare ar fi inadmisibilă, întrucât cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi ale art. 162 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin considerentele Deciziei nr. 11/2015, pct. 9.2, care se bucură de autoritate de lucru judecat, ca şi dispozitivul aceleiaşi decizii.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-reclamant a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut inadmisibilitatea sesizării, faţă de considerentele Deciziei nr. 11/2015, prin care s-a dezlegat modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi ale art. 162 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Şi apelanta-pârâtă a depus, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a arătat că în speţă se pune problema posibilităţii cumulului stagiului complet de cotizare prevăzut de art. 14 din Legea nr. 3/1977 cu majorările de punctaj prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi a diferenţei de punctaj, conform art. 169 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, în situaţia cumulului acestor două beneficii rezultând o majorare substanţială a drepturilor de pensie. După ce a expus evoluţia legislativă în materie, situaţia de fapt şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apelanta-pârâtă a concluzionat că, în vederea acordării majorării de punctaj pentru toate categoriile de pensionari, se utilizează stagiul complet de cotizare prevăzut de lege la data recalculării şi care asigură înlăturarea tuturor inechităţilor din sistemul de asigurări sociale, precum şi respectarea principiului „la muncă egală, pensii egale”, indiferent de anul ieşirii la pensie.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 2.765/62/2017 a apreciat că dispoziţiile legale invocate ar trebui interpretate în sensul că beneficiul punctajului suplimentar ar trebui acordat şi persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi pentru care „în procedura de recalculare a pensiei s-a utilizat ca stagiu complet de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, ca dispoziţie specială derogatorie de la prevederile art. 8”.

Astfel, reclamantul a fost pensionat în baza prevederilor Legii nr. 3/1977, iar pensia acestuia a fost recalculată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi a fost majorată pentru fiecare an lucrat în grupa superioară de muncă, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008.

Potrivit art. II lit. a) din acest din urmă act normativ sunt exceptate de la aplicarea punctajului suplimentar persoanele „în cazul cărora pentru determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special”.

Prin recalcularea pensiei cu utilizarea unui stagiu de cotizare de 25 de ani în loc de 30 de ani, conform art. 14 din Legea nr. 3/1977, nu ne aflăm în situaţia de excepţie redată mai sus şi reglementată de art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, întrucât stagiul de cotizare de 20 de ani nu este unul stabilit printr-un „act normativ cu caracter special”. Acest stagiu de cotizare este stabilit prin chiar Legea nr. 3/1977, dreptul comun în materie la data deschiderii dreptului la pensie al părţii reclamante.

Întrucât legiuitorul nu a definit noţiunea de „act normativ cu caracter special”, aceasta nu poate avea un alt înţeles decât cel ce rezultă din interpretarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, noţiunea de „acte normative” se raportează la legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate.

Aşadar, art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 îi exceptează de la acordarea punctajului suplimentar doar pe beneficiarii unor astfel de acte normative speciale, astfel încât persoanele cărora li s-a recalculat pensia în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cu stagii complete de cotizare speciale, de 20 de ani sau de 25 de ani, rezultate din aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977, nu pot fi exceptate de la aplicarea acestor prevederi.

Legea nr. 3/1977 nu reprezintă o lege specială, ci chiar legea în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, iar dispoziţia referitoare la stagiul complet de cotizare, mai favorabilă celor care au prestat muncă în grupa I sau a II-a o anumită perioadă de timp, nu este nici ea o lege specială în sensul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, ci o prevedere derogatorie de la stagiul complet de cotizare general, conţinută tot de legea generală, care reglementa stabilirea şi calculul pensiilor.

Prevederile art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse pe cale de analogie şi/sau de interpretare în privinţa altor situaţii decât cele expres stabilite de legiuitor şi, ca atare, nu pot fi aplicate la o normă cu caracter derogator (art. 14 din Legea nr. 3/1977) de la o altă normă cu caracter general şi care se regăsesc deopotrivă în legea generală (drept comun) privind drepturile la pensie din sistemul public de asigurări sociale.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov – instanţa de trimitere a comunicat punctul de vedere unanim al magistraţilor Secţiei I civile, prin care se achiesează la concluziile completului care a sesizat instanţa supremă, raportat la starea de drept existentă în cauză.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, reţinând că textul de lege are un caracter reparatoriu, urmărind îndepărtarea unor inechităţi ce rezultau din reglementările anterioare, care nu ţineau cont de anumite bonusuri ce fuseseră acordate la stagiul de cotizare şi care, potrivit legislaţiei în vigoare, nu reprezentau perioade contributive, astfel că s-a reglementat acordarea unor sporuri care să compenseze aceste inechităţi. Aşadar, în raport cu reglementarea anterioară, dispoziţiile legale criticate nu doar că nu afectează dreptul la pensie, în sensul diminuării acestuia, ci, din contră, au ca efect o creştere a cuantumului pensiilor (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.300 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2011; nr. 119 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 mai 2012).

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu se pune problema lămuririi unei chestiuni de drept cu caracter de noutate, ci se tinde la clarificarea Deciziei nr. 11/2015.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou şi ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, aşa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanţelor judecătoreşti, ea are semnificaţia unui remediu a priori, care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menţionat, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituţiei analizate.

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ. Odată declanşat mecanismul de unificare jurisprudenţială, urmează a fi avute în vedere şi condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească încheierea de sesizare.

Condiţiile de admisibilitate pot fi identificate, după cum urmează:

Verificând admisibilitatea sesizării supusă analizei, se constată îndeplinirea numai în parte a condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, primele trei cerinţe sunt întrunite întrucât Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă este legal învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamant şi de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov împotriva Sentinţei civile nr. xxx/MAS din 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, într-un litigiu în materia asigurărilor sociale, de competenţa exclusivă, în primă instanţă, a tribunalului, hotărârile pronunţate de tribunal fiind supuse numai apelului, conform art. 155 din Legea nr. 263/2010. Aşadar, în această pricină, Curtea de Apel Braşov judecă în ultimă instanţă şi urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

În încercarea de a clarifica acest aspect şi, ca atare, conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.”

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica instanţelor.

Din perspectiva celor enunţate anterior se observă că, deşi în cadrul sesizării se indică, în principal, faptul că de modul de interpretare şi aplicare al prevederilor art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, în situaţia persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi pentru care, în procedura de recalculare a pensiei, s-a utilizat ca stagiu complet de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, ca dispoziţie specială derogatorie de la prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în realitate, instanţa de trimitere urmăreşte clarificarea Deciziei nr. 11/2015, despre care afirmă că a constituit temeiul de drept pentru primul petit al acţiunii introduse de reclamant, în speţă nesuscitând interes un act normativ intrat recent în vigoare.

În continuarea justificării acestui demers, dar fără a avea în vedere funcţia mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii neunitare, autorul sesizării învederează că prin Decizia nr. 6/2014 a fost respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti privind interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, practica instanţelor de judecată fiind unitară la acel moment, şi subliniază că această decizie a fost pronunţată anterior Deciziei nr. 11/2015 pronunţată în interesul legii, decizie pe care Casa Judeţeană de Pensii Braşov refuză să o aibă în vedere la recalcularea pensiilor.

Prin Decizia nr. 11/2015 s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti şi s-a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 de aprobare a Normelor metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 este:

În cazul analizat, titularul sesizării nu evită a specifica faptul că problema de drept vizând interpretarea şi aplicarea prevederilor art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, în situaţia persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi pentru care, în procedura de recalculare a pensiei, s-a utilizat ca stagiu complet de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, a mai făcut obiectul examinării în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, şi nici nu contestă că respectiva chestiune de drept, generatoare de divergenţă în jurisprudenţă de-a lungul timpului, a primit ulterior o interpretare unitară la nivelul instanţelor judecătoreşti. Acest aspect a fost reliefat cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 6/2014, prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii. De aceea, apare ca evident că singurul motiv al sesizării este acela de a se lămuri o hotărâre judecătorească cu forţă juridică obligatorie erga omnes (Decizia nr. 11/2015), ceea ce, în lumina prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, lipseşte total demersul instanţei de trimitere de o justificare legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că, prin încheierea de sesizare, nici nu se indică, în mod explicit, elementul de noutate al problemei de drept semnalate, în acelaşi context în care instanţa de trimitere subliniază că ceea ce se urmăreşte a se lămuri în speţă nu priveşte un act normativ intrat recent în vigoare, dar elementul de noutate este reprezentat de pronunţarea Deciziei nr. 11/2015.

Pe de altă parte, Decizia nr. 11/2015 nici nu a analizat dacă stagiul respectiv constituie sau nu obiectul unui act normativ cu caracter special, în sensul prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi de dispoziţiile legale similare ulterioare. Această decizie a statuat asupra stagiului de cotizare ce trebuie utilizat la recalcularea pensiilor din vechiul sistem al pensiilor de stat reglementat de Legea nr. 3/1977, pentru persoanele care au desfăşurat activitate în grupele superioare de muncă, dispunând şi asupra faptului că o atare valorificare poate fi făcută şi în condiţiile revizuirii, respectiv recalculării pensiei sub imperiul Legii nr. 263/2010.

Concluzionând, reiese că, în opinia autorului sesizării, între mecanismul hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare şi mecanismul prin care se înlătură practica neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (recursul în interesul legii) nu există nicio diferenţiere, ultimul mecanism putând fi urmat, fără a se avea în vedere raţiuni care ţin de evitarea paralelismului şi suprapunerii, de mecanismul care în mod logic şi firesc ar trebui să îl preceadă, tocmai pentru a se evita declanşarea unui recurs în interesul legii.

Prin urmare, în cazul de faţă, mecanismul de unificare al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat, câtă vreme nu se pune problema lămuririi unei chestiuni de drept cu caracter de noutate care să facă obiect al sesizării.

Pentru toate aceste considerente,