ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 80/2017

Dacă, din interpretarea coroborată a art. 6 și 13 din Legea nr. 193/2000, se poate aprecia că persoana fizică - parte contractantă într-un contract de credit care a încetat prin achitarea integrală voluntară, justifică un interes în solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința restituirii prestațiilor efectuate în baza respectivelor clauze?" Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al B și cererea de intervenție voluntară principală de către D și E. Analizând, cu prioritate, cererea de intervenție voluntară depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept respinge cererea de intervenție voluntară principală formulată de către D și E ca inadmisibilă, întrucât normele referitoare la "Alte persoane care pot lua parte la judecată" cuprinse în cap. II - "Părțile" al titlului II - "Participanții la procesul civil" din cartea I - "Dispoziții generale" din Codul de procedură civilă nu sunt compatibile cu specificul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare reglementate de titlul III al cărții a II-a din Codul de procedură civilă. Constatând că nu mai sunt alte chestiuni de discutat sau excepții de invocat, președintele completului a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării 1. Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 21 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.794/197/2015, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. 2. Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29 mai 2017. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită, în continuare, Legea nr. 193/2000) : Art. 2 alin. (1): "Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale." Art. 6: "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua." Art. 13 alin. (1): "Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale." IV. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta A a chemat-o în judecată pe pârâta B, ale cărei drepturi au fost continuate de C, solicitând instanței ca, în baza probelor administrate în cauză, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind posibilitatea unității bancare de a ajusta/modifica în mod unilateral rata dobânzii, cuprinsă în art. 3 lit. d) din Convenția de credit nr./17.10.2008, modificată prin Actul adițional nr./20.10.2010, să constate caracterul abuziv al stabilirii DAE în art. 3 lit. e) din convenția de credit și actele adiționale ulterioare fără a avea o justificare procentuală sau valorică în contract, să constate nulitatea absolută a clauzei menționate în petitul anterior, să o oblige pe pârâtă să restituie sumele percepute abuziv cu titlul de dobândă, în limita diferenței dintre rata dobânzii curente fixe de 3,99% pe an pentru primele 54 de luni și de 4,35% pe an + Euribor la 3 luni cuprinsă în oferta de conversie CHF/EURO din 10.05.2013 și sumele efectiv încasate, începând cu 20.11.2008, să dispună obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantumul dobânzii legale aplicate la sumele menționate în petitul nr. 3, pentru fiecare rată/plată în parte, de la momentul încasării lor și până la data plății lor efective, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc cuprinsă în art. 5.1 lit. a) din convenție și a clauzei privind comisionul de administrare credit, în realitate același comision de risc deghizat sub o altă denumire cuprinsă în art. 5.1 lit. a) din Actul adițional nr. 1/20.10.2010, să o oblige pe pârâtă să restituie sumele percepute abuziv cu titlul de comision de risc, respectiv comision de administrare credit în baza clauzei ce va fi declarată nulă absolut începând cu data de 20.11.2008, să dispună obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantumul dobânzii legale aplicate la sumele menționate în petitul nr. 3, pentru fiecare plată în parte, de la momentul încasării lor și până la data restituirii lor efective, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare garanții, cuprinsă în art. 5.1 lit. d din convenție, să o oblige pe pârâtă să restituie sumele percepute abuziv cu titlul de comision de administrare garanții, în baza clauzei ce va fi declarată nulă absolut, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind costurile suplimentare, cuprinse în art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale Convenției de credit nr. 0167180 din 7.10.2008, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.5, 3.10 și 3.11 din condițiile generale ale convenției privind comisionul de risc, comisionul de administrare garanții și posibilitatea băncii de a modifica DAE în funcție de modificarea ratei dobânzii sau a costurilor suplimentare menționate anterior și să dispună modificarea convenției de credit prin eliminarea clauzelor abuzive.

În motivare, reclamanta a invocat caracterul abuziv, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, al clauzelor individualizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, susținând calitatea sa de consumator, astfel cum noțiunea este definită de art. 2 din aceeași lege, precum și sancțiunea care intervine în cazul constatării clauzelor abuzive din contractele de credit, prin raportare la dispozițiile art. 6 din lege.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii formulate, apreciind că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele privitoare la prețul contractului, că au fost negociate de părți clauzele supuse analizei instanței de judecată și că toate costurile creditării au fost incluse în DAE și au fost aduse la cunoștința clientului. De asemenea a mai arătat că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar comportamentul băncii nu poate fi calificat ca fiind unul contrar cerințelor bunei-credințe.

Prin Sentința civilă nr. 5.844 din 1.06.2016, Judecătoria Brașov a admis în parte cererea formulată de reclamantă, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției de credit nr. 0167180/17.10.2008 și a clauzei cuprinse în art. 3.5 din condițiile generale ale aceleiași convenții, a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. a) din actul adițional la convenția de credit și a clauzei cuprinse în art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 980,64 CHF reprezentând comisionul de administrare încasat pentru perioada 6.09.2010-14.05.2013 și a sumei de 2455,95 CHF reprezentând comisionul de risc încasat și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva aceste hotărâri a formulat apel pârâta C, solicitând anularea sentinței și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a excepției lipsei de interes, toate motivate de faptul că între părți nu mai există un raport juridic de drept substanțial deoarece creditul a fost rambursat la 7.08.2013, iar dispozițiile din Legea nr. 193/2000 se aplică doar unui contract în derulare, astfel cum rezultă din interpretarea art. 6, 7, 12 și 13 din acest act normativ. Cu privire la fondul cauzei a susținut netemeinicia argumentelor instanței de fond cu privire la modul de redactare a clauzelor privind comisionul de risc și a celorlalte clauze analizate și constatate ca fiind abuzive. V. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

În conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, motivat de faptul că: - de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 2, 6 și 13 din Legea nr. 193/2000 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât va stabili dacă textele legale invocate pot fi interpretate în sensul că are sau nu calitate de consumator persoana fizică ce a achitat integral, voluntar, debitul decurgând dintr-un contract de credit încheiat cu o bancă și dacă respectiva persoană justifică un interes în solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința restituirii prestațiilor efectuate în baza respectivelor clauze după încetarea contractului prin achitare voluntară; - problemele de drept enunțate sunt noi, deoarece, chiar dacă această chestiune de drept privește un act normativ intrat în vigoare cu mult timp în urmă, nu există un număr semnificativ de hotărâri prin care să fi fost soluționată în mod diferit și constant problema de drept, pentru a se putea discuta despre necesitatea unui recurs în interesul legii. Așa fiind, se impune să se apeleze la mecanismul de unificare a practicii judiciare prin hotărâre prealabilă, pentru a se evita pronunțarea unor decizii în care aceleași drepturi invocate de părți să fie soluționate în mod diferit; - problemele de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la 21 aprilie 2017. VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de sesizare a considerat că, în prezenta cauză, nu se poate face abstracție de definiția dată noțiunii de "consumator" de textul art. 2 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la contractul încheiat de un profesionist și o persoană fizică, dar nici de efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, respectiv de faptul că se constată nulitatea absolută a respectivelor clauze cu consecința înlăturării lor din contract și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora.

Or, pe de o parte nulitatea care intervine în cauză este nulitatea absolută, ce poate fi invocată oricând, deci și după încheierea contractului prin restituirea creditului, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 6 și 13 din Legea nr. 193/2000 fac vorbire despre derularea în continuare a contractului, fără clauzele constatate abuzive, iar, în cazul în care contractul este încheiat, nu se mai pune problema derulării în continuare a acestuia.

De aceea, s-a apreciat că dezlegarea prezentei probleme de drept trebuie să fie dată și în considerarea respectării principiului coerenței și unității jurisprudenței, consacrat ca atare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Beian c. României). VII. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

C a susținut că cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este admisibilă, deoarece se pune problema aplicării unei legi care a fost promulgată încă din anul 2000, deci nu mai prezintă element de noutate, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin mai multe hotărâri asupra dispozițiilor din această lege.

A a învederat că practica este constantă în sensul aplicării dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și contractelor în care creditul a fost restituit, astfel că nu se impune solicitarea de noi lămuriri instanței supreme. VIII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În jurisprudența instanțelor s-au conturat următoarele puncte de vedere: Într-o opinie s-a apreciat că noțiunii de "consumator", astfel cum este definită de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, i se circumscrie și situația persoanei fizice care a achitat integral, voluntar, creditul contractat, iar din interpretarea coroborată a art. 6 și art. 13 din Legea nr. 193/2000 se poate considera că persoana fizică, parte contractantă într-un contract de credit care a încetat prin achitarea integrală voluntară, justifică un interes în solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința restituirii prestațiilor efectuate în baza respectivelor clauze. Într-o altă opinie s-a considerat că se impune respingerea acțiunii având ca obiect constatarea existenței unor clauze abuzive într-un contract de credit care încetează prin rambursarea anticipată a creditului, deoarece încetând convenția de credit, este exclusă posibilitatea instanței de judecată de a aprecia cu privire la înlăturarea clauzelor contractuale alegate ca fiind abuzive și continuarea contractului în această modalitate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin deciziile nr. 4.343 din 5 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 10.439/99/2011/a1, nr. 1.453 din 10 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 234/2/2013/a1, și nr. 760 din 27 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.757/1371/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nulitatea absolută este consecința juridică a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale. X. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 321/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 19 iulie 2013, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, iar prin deciziile nr. 245/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 546 din 20 iulie 2016, nr. 353/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 21 octombrie 2016 și nr. 214/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 18 iulie 2017 a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflată în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în cauză de Tribunalul Brașov, se constată că acestea nu sunt întrunite cumulativ, nefiind îndeplinite, în principal, condiția referitoare la caracterul de noutate a chestiunii de drept și cea privitoare la necesitatea lămuririi acestei chestiuni de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Cu prioritate, se constată faptul că sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat în curs de judecată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, în raport cu data pronunțării încheierii, era instanța care soluționa în mod definitiv cauza.

În ceea ce privește cerința "noutății" chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării se subliniază că aceasta nu are un conținut legal, dar asupra sa s-a statuat deja în jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 3/2014, Decizia nr. 4/2014, Decizia nr. 13/2015, Decizia nr. 14/2015 sau Decizia nr. 16/2016).

S-a reținut că noțiunea de "noutate" a chestiunii de drept trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conținut similar chestiunii de drept avansate sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior.

Cerința noutății este, așadar, îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde, însă, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor în urma unei interpretări adecvate, iar conturarea unor opinii jurisprudențiale diferite nu poate constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. Așadar, în situația în care ar exista un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare ar fi cel cu funcție de reglare, recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Din acest punct de vedere, cerința legală a noutății constituie unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

În speță, condiția noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, față de împrejurarea că, din studierea răspunsurilor formulate de curțile de apel cu privire la chestiunea de drept supusă analizei și a hotărârilor judecătorești înaintate, se constată că practica judiciară a analizat aspectele subsumate întrebărilor formulate, rezultând și soluții definitive/irevocabile diferite la nivel național.

De altfel, chiar autorul sesizării a subliniat caracterul neunitar al practicii instanțelor la nivel național.

Prin urmare, în prezent, procedura hotărârii prealabile nu își mai poate atinge scopul legal, acela de eliminare a riscului apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate, acesta fiind deja produs.

Analiza repetată a acestor aspecte în practica judiciară evidențiază totodată și lipsa unei dificultăți speciale a chestiunilor de drept avansate, suficient de mare pentru a fi supusă atenției instanței supreme în detrimentul atribuțiilor instanțelor de fond în interpretarea și aplicarea corespunzătoare a normelor de drept într-o cauză pendinte.

Totodată, se constată ca nefiind îndeplinită nici cerința ca, de lămurirea acestei chestiuni de drept, să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Simpla mențiune a instanței de apel privitoare la necesitatea acestor lămuriri pentru soluționarea în fond a cauzei sau faptul că aspecte similare au fost analizate de alte instanțe drept probleme de fond nu înlătură cadrul procesual în care aceste chestiuni de drept au fost invocate de parte în cauza de față. De altfel, privitor la fondul litigiului, apelanta a invocat motive străine chestiunilor de drept deduse spre analiză și nu rezultă invocarea din oficiu a altor motive, după cum nu se poate reține nici că, în susținerea excepțiilor invocate în apel, s-a contestat calitatea de "consumator" a reclamantei exclusiv în raport cu împrejurarea că nu mai există un contract de credit în derulare.

Modalitatea diferită în care argumente similare celor invocate în susținerea excepțiilor procesuale au fost valorificate de instanțele de judecată conduce și la concluzia neclarității întrebărilor formulate de instanța de sesizare. În aceste condiții revenea Înaltei Curte de Casație și Justiție competența de apreciere asupra pertinenței întrebării și necesității pronunțării unei hotărâri prealabile în raport cu aspectele concrete ale cauzei, astfel cum i-au fost evidențiate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,