ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1516/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2014 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și C. S.A. și pe chemata în garanție D. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor în sumă de 256.500 RON, cu titlu de daune morale și materiale, ca urmare a faptului că a fost victima unui accident rutier, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 (republicată) și art. 1349 din C. civ.

Prin încheierea din 9 aprilie 2015 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția de prematuritate, invocate de pârâtul B..

Pentru termenul de judecată din 17 septembrie 2015 reclamantul A. a depus la dosar o cerere de introducere în cauză, în calitate de pârât, a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

La termenul din 21 ianuarie 2016, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost suspendată de drept soluționarea cauzei, ca urmare a cererii lichidatorului judiciar E.. al pârâtei C. S.A., iar ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de reclamant, la termenul din 16 iunie 2016 instanța de judecată a dispus introducerea în cauză a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în calitate de pârât.

Pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, în temeiul art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispozițiile art. 17 și următoarele din Norma A.S.F. nr. 16/2015. De asemenea, pârâtul a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 16 februarie 2017, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraților, excepția tardivității cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraților și excepția lipsei calității procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința nr. 116 din 20 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.A. (în faliment) - FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și cu chematul în garanție D. S.R.L.; pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a fost obligat la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant; s-a respins acțiunea formulată față de pârâtul B.; s-a respins cererea de chemare în garanție a D. S.R.L.; pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a fost obligat la plata sumei de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant; s-au respins celelalte pretenții ale reclamantului; reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B..

Împotriva încheierii de ședință din 16 februarie 2017 și a sentinței primei instanțe, pârâții C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E.. și FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR au declarat apel, iar reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmbovița.

Pârâta C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E.. a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se dispună admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a excepției lipsei calității procesuale pasive a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 116 din 20 februarie 2020 și a încheierii de ședință din 16 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat admiterea acestuia, schimbarea hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii formulate împotriva FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în principal, ca tardiv formulată, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Reclamantul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale și admiterii cererii de acordare a daunelor materiale.

Prin decizia nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâții C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E.. și de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva încheierii de ședință din 16 februarie 2017 și a sentinței nr. 116 din 20 februarie 2020, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamantul A., cu pârâtul B. și cu chemata în garanție D. S.R.L.; s-au schimbat, în parte, încheierea și sentința apelate, în sensul că s-a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, față de apelant; s-au menținut în rest încheierea și sentința apelate; s-a respins apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu pârâții C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E.., FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și B., precum și cu chemata în garanție D. S.R.L., ca nefondat; s-a respins cererea apelantului-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; apelantul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, către intimatul B..

La data de 26 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploiești, în vederea soluționării pe fond a cererii de apel formulate, în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, întrucât instanța de control judiciar nu a analizat fondul cererii, ci s-a pronunțat în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată a pârâtului FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Ploiești a admis excepția inadmisibilitâții cererii de chemare în judecată a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

În primul rând, recurentul-reclamant A. a arătat că acțiunea a fost promovată anterior deschiderii procedurii de faliment față de societatea de asigurare-reasigurare, astfel încât transmiterea cererii de deschidere a dosarului de daună, împreună cu întregul dosar aferent, către acest pârât reprezenta obligația esențială a lichidatorului judiciar.

Din această perspectivă, autorul căii de atac consideră că hotărârea instanței de apel este greșită, întrucât nu i se poate reține vreo culpă cu privire la împrejurarea că asigurătorul a intrat în procedura de faliment.

Pe de altă parte, chiar dacă nu operează o subrogare a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în drepturile și obligațiile asigurătorului, este evident că despăgubirile sunt acordate în limitele contractului de asigurare, în ipoteza în care solicitantul face dovada că este îndreptățit la respectivele dezdăunări, ceea ce în cauză s-a probat (și anume vinovăția persoanei asigurate la societatea care a intrat în procedura de faliment și pentru care plățile urmau să fie operate, în limitele respective, de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR).

Este adevărat că legislația în vigoare prevede o procedură referitoare la formularea cererilor de despăgubire în fața FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, procedură pe care reclamantul din prezenta cauză nu a urmat-o, însă nici nu putea să o parcurgă, atâta timp cât intrarea în procedura de faliment s-a produs ulterior depunerii cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu a reprezentat un eveniment sau o împrejurare previzibilă.

În accepțiunea recurentului-reclamant, negarea dreptului de a formula pretenții în contradictoriu cu acest pârât, atâta timp cât asigurătorul a intrat în procedura de faliment, iar dreptul său la despăgubire nu poate fi pus la îndoială, echivalează cu încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, dar și cu încălcarea liberului acces la justiție, întrucât părții interesate îi este anulată o modalitate juridică de valorificare a drepturilor sale patrimoniale, în contradictoriu cu entitatea care ar fi trebuit să suporte plățile echivalente dezdăunărilor.

Procedura necontencioasă la care a făcut referire instanța de apel este prevăzută pentru a veni în sprijinul persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare și, în niciun caz, nu a fost instituită pentru a îngrădi liberul acces la justiție, astfel cum a procedat, indirect, Curtea de Apel Ploiești, prin admiterea excepției inadmisibilității, în condițiile în care falimentul asigurătorului a intervenit ulterior sesizării instanței de judecată.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege invocate nu rezultă obligativitatea parcurgerii exclusiv a procedurii necontencioase în detrimentul procedurii judicioase.

Legea nr. 213/2015 nu prevede expres că procedura administrativă, fără caracter jurisdicțional, este una exclusivă, sens în care ar fi nesocotite art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 în care este stipulat clar dreptul creditorilor de asigurare de a introduce o acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor în termen de 5 ani de la nașterea dreptului.

În cadrul dosarului de faliment, lichidatorul judiciar avea obligația de a transmite, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014, rapoartele a căror întocmire este obligatorie către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ.

Prin urmare, contrar celor reținute de Curtea de Apel Ploiești, dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/2015 nu sunt aplicabile cazului de față, deoarece la momentul declanșării procedurii judiciare asigurătorul nu era în procedura de faliment. Acest incident a intervenit în cursul cercetării judecătorești, așa cum în mod corect a reținut Tribunalul Dâmbovița.

Așadar, o nouă cerere de deschidere a dosarului de daună printr-o cerere adresată FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu ar fi fost admisibilă, aceasta existând și fiind trimisă, potrivit legii, de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii falimentului.

Nu în ultimul rând, chiar dacă s-ar admite că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu s-a subrogat în drepturile și obligațiile societății de asigurare- reasigurare, societate dizolvată prin sentința de faliment, este evident că, pentru ca hotărârea ce urma a se pronunța în cauză să îi fie opozabilă, era necesară introducerea sa în cauză, motivele invocate de către instanța de apel fiind contrare legii și inaplicabile speței, atâta timp cât evenimentul asigurat a luat naștere în timpul când asigurătorul era activ și nu se afla în procedura falimentului.

Așa fiind, procedura obligatorie la care face referire instanța de apel, în sensul că ar fi una expresă și care nu ar putea fi omisă prin pronunțarea unei hotărâri într-un litigiu de drept comun, nu este aplicabilă în acest proces.

Cu alte cuvinte, reclamantul din prezenta cauză nu este ținut să parcurgă exclusiv această procedură, întrucât numai cererile ulterioare intrării societății asigurare în faliment vor urma procedurile exprese instituite de Legea nr. 213/2015, Legea nr. 136/1995 și de Ordinul nr. 14/2011 al Președintelui C.S.A.

Față de aceste argumente, recurentul-reclamant A. apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, interpretând eronat prevederile normative, cărora le-a conferit un alt sens decât cel firesc.

Referirile instanței de apel la Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii și la Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale nu sunt relevante, întrucât în ipoteza din speță intrarea în faliment a asigurătorului s-a produs ulterior învestirii instanței de judecată cu soluționarea acțiunii în pretenții.

Ar fi fost inadmisibil ca reclamantul, pe de o parte, să figureze în această calitate într-o procedură judiciară și, concomitent, să aibă și calitatea de solicitant în procedura necontencioasă, în fața FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

În cazul de față, până la intervenirea unei hotărâri judecătorești definitive care să statueze în mod expres cuantumul despăgubirii la care este îndreptățit solicitantul, reclamantul nici nu ar fi avut posibilitatea să se adreseze direct FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, inclusiv din această perspectivă hotărârea recurată fiind nelegală.

De altfel, conform Legii nr. 213/2015, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, efectuând plata indemnizațiilor sau despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Raționamentul Curții de Apel Ploiești este fundamental greșit, deoarece reclamantul, în lipsa unui titlu care să statueze asupra unei creanțe certe, nu ar fi putut urma procedura instituită de Legea nr. 136/2015, astfel cum se susține în motivarea hotărârii recurate.

Validarea acestui raționament, în sensul că procedura specială ar trebui urmată indiferent de momentul la care intervine intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă, ar echivala cu o lipsă de previzibilitate a procedurilor judiciare aflate în curs de derulare, împrejurare care ar nega dreptul celui interesat la un proces desfășurat în condiții echitabile și juste.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Intimata-pârâtă C. S.A. prin lichidator judiciar E.. a transmis întâmpinare, la data de 15 septembrie 2021 (e-mail), prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii. Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-pârât B. a înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin lichidator judiciar E.. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 16 iunie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Criticile recurentului-reclamant vizează soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată a pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, susținând, în esență, că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind plata despăgubirilor către creditorii asigurătorilor care au intrat în faliment nu este una exclusivă și obligatorie. Totodată, recurentul susține faptul că prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și de liber acces la justiție.

În consecință, fiind relevată încălcarea unor norme privind procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 213/2015, criticile recurentului vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel, analizând prevederile art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 11-14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, a reținut că plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare, în cazul falimentului asigurătorului, este prevăzută printr-o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile dreptului comun și condiționată de parcurgerea acesteia.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015 "fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător . . . . . . . . . .Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5...".

În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului" iar, potrivit art. 13 alin. (1) din același act normativ "de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale".

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Din prevederile legale evocate, se reține că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a fost constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și pentru plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate în condițiile legii.

Prin dispozițiile legale menționate legiuitorul a prevăzut procedura administrativă și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuându-se că, în vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt de competența unei comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din actul normativ enunțat.

Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto.

În acest sens este și decizia Curții Constituționale a României nr. 80 din 2017 privind soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 8 mai 2017, prin care s-a reținut că Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, plata despăgubirilor din disponibilitățile Fondului neefectuându-se prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun. În acest sens, creditorii de asigurări au obligația sesizării în prealabil a Fondul de garantare a asiguraților printr-o cerere de plată, declanșând astfel procedura administrativă, necontencioasă.

La stabilirea naturii juridice a procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 este de menționat și decizia nr. 26 din 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 86 din C. proc. pen., reținută în mod just de instanța de apel, prin care s-a statuat că Legea nr. 213/2015 "prevede o procedură administrativă, necontencioasă, pe care potențialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce privește pretenția pe care o au față de societatea de asigurare aflată în faliment și care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative".

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reține că prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură necontencioasă, specială și obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de Garantare a Asiguraților, care nu are calitatea de succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.

Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și acces la justiție, întrucât instanța de apel a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubire formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pe calea dreptului comun, nu sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 12-13 din Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura administrativă pentru plata despăgubirilor, pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului, care se înaintează comisiei speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse.

De asemenea, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei emise de comisia specială de respingere a cererii de plată, se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din C. proc. civ.

Totodată, prin decizia Curții Constituționale a României nr. 80 din 2017 s-a statuat că "exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată".

În consecință, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 213/2015 se stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului și care nu încalcă dreptul de acces liber la justiție prevăzut la art. 21 din Constituția României și dreptul la un proces echitabil reglementat la art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată.

Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

Mai mult, prevederile art. 21 din Constituția României nu interzic existența unei astfel de proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicțional.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție prin instituirea unei proceduri prealabile, este și jurisprudența instanței de contencios european, care reține că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este justificată intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51).

Ceea ce impun însă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică de un "tribunal" în sensul Convenției, cale de atac deschisă, în această materie, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În consecință, criticile recurentului privind încălcarea de către instanța de apel a dreptului de acces liber la justiție și la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților pentru neparcurgerea procedurii administrative prealabile, obligatorii, nu sunt fondate.

Mai arată recurentul că nu este obligatorie parcurgerea procedurii necontencioase prevăzute de Legea nr. 213/2015, deoarece asigurătorul a intrat în procedura falimentului ulterior introducerii acțiunii în justiție și că lichidatorul judiciar avea obligația transmiterii către Fondul de Garantare a Asiguraților a rapoartelor obligatorii potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014 și a dosarului de daună.

În cauză, acțiunea a fost introdusă în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și B., iar, ulterior, prin intrarea în faliment a asigurătorului, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata despăgubirilor solicitate inițial de la asigurător.

Împrejurarea că asigurătorul C. S.A. a intrat în procedura falimentului ulterior introducerii cererii de chemare în judecată nu are relevanță în soluționarea cererii de plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 213/2015 în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, întrucât această procedură prealabilă prevăzută de lege este obligatorie prin îndeplinirea situației premisă a deschiderii procedurii falimentului societății de asigurare.

Prin urmare, procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 213/2015 devine obligatorie prin însăși intrarea în faliment a asigurătorului, neavând relevanță momentul când această împrejurare survine raportat la alte proceduri judiciare.

De asemenea, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014 rapoartele lichidatorului judiciar întocmite în îndeplinirea atribuțiilor sale în procedura de lichidare a asigurătorului vor fi transmise atât AUTORITĂȚII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, cât și FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, fără însă a impieta asupra procedurii prevăzute prin Legea nr. 213/2015.

De asemenea, se reține că lichidatorul judiciar al asigurătorului intrat în faliment nu are nicio obligație legată de predarea de dosare, evidențe sau cereri, întrucât această operațiune administrativă revine potrivit art. 12

2

din Legea nr. 213/2015 asigurătorului falit, prin organele sale de conducere.

Însă, predarea de dosare și evidențe nu obligă FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la a analiza aceste documente, decât în măsura în care este învestit cu cerere de plată potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, dreptul la despăgubire neputând fi exercitat din oficiu și neexistând niciun fel de preluare de drepturi și obligații între Fond și asigurătorii faliți.

Prin urmare, singura posibilitate pentru creditorii asigurătorului intrat în faliment de a-și recupera creanțele este procedura administrativă, prealabilă, prevăzută de Legea nr. 213/2015, declanșată prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Nu poate fi primită nici critica recurentului privind aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 13 alin. (1) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 de către instanța de apel, întrucât reclamantul în lipsa unui titlu care să confirme o creanță certă nu ar fi putut urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015 pentru încasarea despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță.

Din dispozițiile legale evocate rezultă că pentru a demara procedura administrativă prealabilă de plată a despăgubirilor datorate de un asigurător în faliment este necesar din partea creditorului să pretindă un drept de creanță, iar nu să dețină un titlu executoriu privind caracterul cert al creanței, care în urma analizei de către comisia specială, va fi aprobat sau refuzat la plată potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în mod just instanța de apel a admis, pe fond, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și a reținut că împotriva acestuia nu se pot formula pretenții pe calea dreptului comun, legea punând la dispoziția petenților o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în procedura de faliment.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant A., în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2022.