ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 20/2022

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5.10.2018, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 16762/10.09.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților;

- obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să fie admisă cererea de plată a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale și daune morale, după cum urmează: suma de 10.000 euro, echivalentul a 45.000 RON (1 euro=4,5 RON) cu titlu de daune materiale și suma de 110.000 euro, echivalentul a 495.000 RON (1 euro=4,5 RON) cu titlu de daune morale, ca urmare a faptului că, la data de 18.09.2010, a fost accidentat din culpa exclusivă a numitului B., asigurat la S.C. C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1825 din 24 mai 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 16762/10.09.2018 emisă de pârât și a obligat pe pârât să emită o altă decizie prin care să admită cererea de plată a reclamantului pentru suma de 140.335 RON, din care 335 RON daune materiale și 140.000 RON daune morale.

Împotriva sentinței civile nr. 1825 din 24 mai 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește petitul de acordare a daunelor morale și, rejudecând, respingerea în întregime a contestației, ca nefondată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin soluția de admitere în parte a contestației, de anulare în parte a deciziei atacate și de stabilire a despăgubirilor, instanța de judecată a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Câtă vreme exercită un control de legalitate și nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei, instanța și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative.

Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speță, această situație nu se regăsește, instanța stabilind criterii proprii și procedând și la individualizarea întinderii prejudiciului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se bazează, respectiv nu cuprinde o expunere a situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, probe pe care să se construiască raționamentul instanței care se reflectă în considerentele hotărârii judecătorești.

Așa cum rezultă din fila x a sentinței, a fost încuviințată pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Astfel, în dovedirea pretențiilor, reclamantul a depus în probațiune, o serie de expertize medico-legale din care rezultă că a necesitat în vederea vindecării 80-85 de zile, leziuni ce nu i-au pus viața în primejdie și care nu au determinat infirmitate post-traumatică, aspect față de care se reține cu putere de lucru judecat că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă (leziunile nu depășesc 90 de zile/nu s-a constatat infirmitatea victimei).

Totodată, concluziile suplimentului la raportul de expertiză medico-legală au primit valoare probatorie în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Bistrița, stând la baza pronunțării sentinței penale nr. 950/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului formulat de C. prin Decizia Curții de Apel Cluj nr. 17 septembrie 2015, sentință prin care a fost achitat inculpatul B..

În lipsa unor noi probe medico-legale administrate, Curtea de Apel București a ignorat inclusiv autoritatea de lucru judecat de care se bucură considerentele sentinței penale nr. 950/2015, iar motivele pe care și-a întemeiat decizia de anulare a deciziei FGA sunt viciate și contradictorii în lipsa reținerii stării de fapt pe baza probatoriului administrat.

Tot referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, pe de o parte, că sentința instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Astfel, la pronunțarea hotărârii, instanța a dat valoare probatorie propriilor susțineri ale reclamantului, nedovedite, care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Pe de altă parte, tocmai în considerarea acelor urmări cu mult mai grave - agravarea diabetului, adoptarea unei alimentații speciale, agravarea tensiunii sângelui, efectele medicamentelor, imposibilitatea de a mai coordona activitatea societății unde este unic administrator - reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume mult mai mari cu titlu de daune materiale, solicitare pe care totuși instanța de fond a respins-o (reținând ca nefiind dovedită).

De asemenea, a mai arătat recurentul că, deși instanța de fond a reținut, asemenea recurentului - pârât, că reclamantul prezintă o serie de afecțiuni cronice care nu se afla în legătură cauzală cu producerea accidentului, a reținut în același timp, că totuși afecțiunile patologice - diabet, tensiune artezială alimentație au fost agravate de leziunile traumatice, considerente pe care recurentul le apreciază ca fiind contradictorii.

Recurentul – pârât, invocând și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critică soluția la care a ajuns judecătorul fondului, apreciind că instanța de fond în mod greșit nu a ținut seama de criteriile stabilite prin procedura adoptată prin decizia directorului general al FGA.

În fine, hotărârea instanței de fond a fost criticată și în ceea ce privește soluția dată excepției nulității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe prevederile art. 196 coroborat cu art. 194 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că, deși reclamantul nu a prezentat nicio critică cu privire la criteriile avute în vedere de FGA la stabilirea daunelor morale, de ce acestea ar fi de natură să îl prejudicieze sau în ce constă vătămarea produsă, și nici nu a arătat care norme legale ar fi fost încălcate, totuși instanța de fond a reținut că motivele invocate de reclamant în cuprinsul cererii, în funcție de care justifică acordarea daunelor morale, sunt critici aduse deciziei contestate.

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, la termenul de judecată din 11 ianuarie 2022, Înalta Curte a luat act de schimbarea cadrului procesual, ca urmare a decesului intimatului-reclamant și de transmiterea calității procesuale către D..

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în sensul și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident față de soluția de anulare a deciziei atacate și de stabilire a cuantumului despăgubirilor, deși consecința anulării deciziei atacate ar fi trebuit să fie, în opinia recurentului, aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sintagmă prin care se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, ținând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretențiilor formulate prin cererea de plată a reclamantului, considerând că se impune admiterea acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiții nu se poate susține că prima instanță a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, fără a trata în mod diferențiat contenciosul obiectiv (de anulare) și contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) și (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situația în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și, în acest scop, poate să dea curs solicitării reclamantului, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluțiile pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susține recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raționament integrat, nefiind verificată legalitatea și temeinicia susținerilor sale.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, criticile recurentului sunt centrate pe susținerile conform cărora prima instanță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, a încălcat prevederile legale incidente.

Înalta Curte reține că în prezenta cauză, daunele materiale și morale suferite de o persoană păgubită printr-un accident de circulație, cum este situația intimatului – reclamant, se raportează la dispozițiile Legii nr. 213/2015, lege specială în domeniul plății despăgubirilor ca urmare a falimentului unui asigurător, precum și la dispozițiile din Norma ASF nr. 16/2015, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În caz de vătămare corporală, potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA 5/2010, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin Decizia Directorului General al FGA nr. 142/2016, s-au stabilit criterii determinante, pe praguri valorice raportate la consecințele suferite de victimă.

Prima instanță a considerat că nu este suficientă, în vederea reparării prejudiciului moral, referirea la dispozițiile Deciziei nr. 142/2016.

În acord cu opinia exprimată de instanța de fond, Înalta Curte reține că judecătorul nu este obligat să țină seama strict doar de aceste prevederi ale Deciziei nr. 142/2016, putând să aprecieze de la caz la caz, cuantumul daunelor morale și să admită plata într-un cuantum majorat.

Astfel, în ceea ce privește daunele morale, Înalta Curte reține că, în lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului acestora nu poate fi realizată prin raportare la parametri preciși/exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorității învestite cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporțional al despăgubirilor acordate, în raport de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, precum și de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Așadar, nu pot fi primite susținerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei Fondului și subsecvent instanțelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, se reține că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparație corespunzătoare ar fi trebuit acordată luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamant, raportat la circumstanțele particulare a cauzei.

Însă, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție – o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanță de judecată, care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârșită, dar și de jurisprudența națională în materie.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt determinate, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantului este de 80.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanță.

În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit.

Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată în parte, în sensul reducerii cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la 140.000 RON la suma de 80.000 RON, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1825 din 24 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Reduce cuantumul daunelor morale acordate defunctului A. la 80.000 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă intimata-reclamantă D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul – pârât.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.