ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2823/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 06.01.2017 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat anularea deciziei nr. 2766/22.11.2016 emisă de intimată prin care se refuză plata de către A. a sumei de 2.329 RON (’’Decizia FGA") cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA sub nr. x/11.03.2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2091 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat decizia nr. 2766/22.11.2016, emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate și a obligat pârâtul la 1134,88 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cât și reclamanta A. au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2.1. Recurenta A. prin cererea de recurs în esență, critică faptul că instanța de contencios administrativ nu a dispus direct obligarea pârâtului la plata sumei pretinse cu titlu de despăgubire. 2.2. Recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 invocă greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015. Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asiguratorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asiguratorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept. În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plata suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile FGA, urmând in acest sens procedura administrativa de plata reglementata de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor si limitelor impuse de acest act normativ. În aceste condiții, contestatoarea a formulat cerere de plata la FGA ca si creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare. Interpretarea data de prima instanța a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres si neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." În măsura în care, legiutorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanța de asigurare in parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanța de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare". Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurator, astfel cum stabilește explicit si neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate ". Contrar celor reținute de către prima instanța, calitatea de creditor de asigurare a A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment. De asemenea, procedura administrativă de plată se desfășoară prin intermediul FGA și se află în strânsa legătura și în totala interdependență cu procedura falimentului asiguratorilor.

Apărările formulate în cauză Ambele părți au formulat întâmpinari prin care au solicitat respingerea recursului oponent, ca nefondat.

Incidente procedurale La data de 6 decembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A.; Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată la FGA sub numărul x/28.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 5264 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său CASCO, B., având în vedere că persoana răspunzătoare de producerea accidentului avea asigurare RCA emisă de C. S.A., societate aflată în faliment. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi obligat direct Fondul la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. Înalta Curte are în vedere că, deși dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, în speță, această situație nu se regăsește. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. Prin urmare, a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantei de a fi despăgubită și în privința penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanța de fond în mod corect a respins pretențiile reclamantei A. de obligare directă a plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate. În ceea ce privește recursul recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților; Prin cererea înregistrată la FGA sub numărul x/28.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 5264 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său CASCO, B., având în vedere că persoana răspunzătoare de producerea accidentului avea asigurare RCA emisă de C. S.A., societate aflată în faliment. Prin Decizia nr. 2776/22.11.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de A. S.A., în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. La soluționarea cererii societății reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esență, că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. Înalta Curte constată că în înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,