Decizia nr. 77/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 149/64/2021 — chestiunea de drept: următoarele probleme de drept: - În interpretarea dispozițiilor art. 119 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.333/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de apel Brașov - Secția civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept: - În interpretarea dispozițiilor art. 119 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă raportul juridic, având ca obiect obținerea fondurilor necesare plății indemnizației prevăzute de art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 de către angajator, intră în categoria unui conflict de drepturi privind stabilirea și plata indemnizațiilor de șomaj, astfel încât competența materială procesuală să aparțină completelor specializate în materia drepturilor de asigurări sociale și litigiilor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 153 lit. l) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 269 din Codul muncii; - În interpretarea dispozițiilor art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă, în noțiunea de "angajator", pot fi incluse și instituțiile, după caz, serviciile publice finanțate parțial sau integral de la bugetul public sau local.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părților, și puncte de vedere ale acestora.

Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 28 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.321/62/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate.

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 2.333/1/2021. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 76/2002 "Art. 119. - (1) Litigiile rezultate ca urmare a aplicării prevederilor prezentei legi se soluționează de către instanțele judecătorești competente, potrivit legii. (2) Litigiile privind stabilirea și plata indemnizației de șomaj se soluționează în regim de urgență, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 "Art. XI. - (1) Pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2, indemnizațiile de care beneficiază salariații se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat și se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020. (2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariații angajatorilor care îndeplinesc una din următoarele condiții: a) întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate, și dețin certificatul de situații de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, prevăzut la art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României. Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri eliberează certificatul de situații de urgență conform metodologiei aprobate prin ordin; b) reduc activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19 și nu au capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor angajaților lor. Angajatorii pot beneficia de plata indemnizației prevăzute la alin. (1) pentru cel mult 75% dintre angajații care au contracte individuale de muncă active la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (3) Pentru angajatorii menționați la alin. (2) lit. b), plata indemnizației prevăzute la alin. (1) se va realiza în baza unei declarații pe propria răspundere din care să reiasă faptul că angajatorul înregistrează o diminuare a încasărilor din luna anterioară depunerii declarației pe propria răspundere, cu un procent de minimum 25% față de media încasărilor din perioada ianuarie-februarie 2020, și că nu are capacitate financiară pentru a plăti toți salariații. (4) Indemnizația prevăzută la alin. (1) este supusă impozitării și plății contribuțiilor sociale obligatorii, conform prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. (5) În cazul indemnizației prevăzute la alin. (1), calculul, reținerea și plata impozitului pe venit, a contribuției de asigurări sociale de stat și a contribuției de asigurări sociale de sănătate se realizează de către angajator din indemnizațiile încasate din bugetul asigurărilor pentru șomaj. (6) Pentru calculul impozitului pe venit prevăzut la alin. (5) se aplică prevederile art. 78 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Declararea impozitului pe venit, a contribuției de asigurări sociale de stat și a contribuției de asigurări sociale de sănătate se realizează de angajator prin depunerea declarației prevăzute la art. 147 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. (7) Termenul de plată și declarare a obligațiilor fiscale prevăzute conform alin. (5) este data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care se face plata din bugetul asigurărilor de șomaj. (8) Pentru indemnizația prevăzută la alin. (1) nu se datorează contribuție asiguratorie pentru muncă conform prevederilor art. 220 5 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Art. XII. - (1) În vederea acordării sumelor necesare plății indemnizației prevăzute la art. XI alin. (1) angajatorii depun, prin poșta electronică, la agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, precum și a municipiului București, în raza cărora își au sediul social, o cerere semnată și datată de reprezentantul legal, întocmită conform modelelor prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la prezenta ordonanță de urgență, însoțită de lista persoanelor care urmează să beneficieze de această indemnizație, asumată de reprezentantul legal al angajatorului, întocmită conform modelului prevăzut în anexa nr. 3. (2) Plata sumei prevăzute la art. XI alin. (1) se face în baza cererii semnate și datate de reprezentantul legal, depusă prin poșta electronică, la agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, precum și a municipiului București, în raza cărora își au sediul social."

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii "Art. 269. - (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți."

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010 Art. 153 lit. l): "Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind: [...] l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi." III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 6 august 2020 cu nr. 2.321/62/2020, astfel cum a fost modificată, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B, C și D, pronunțarea unei hotărâri prin care aceștia să fie obligați să plătească reclamantului din bugetul asigurărilor pentru șomaj suma de 70.048 de lei, reprezentând contravaloarea indemnizației de șomaj prevăzute de art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, în contextul stării de urgență instituite și prelungite pe teritoriul țării prin Decretul nr. 195/2020, precum și prin Decretul nr. 240/2020, dată fiind întreruperea activității pe care o desfășura, a dispus suspendarea temporară a contractelor individuale de muncă, din inițiativa angajatorului, conform art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, din analiza art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 rezultând care sunt categoriile de angajatori cărora li se aplică aceste facilități, nefiind făcută nicio distincție între angajatorii de drept public și cei de drept privat și nicio referire la sursa finanțării cheltuielilor de personal; singura condiție impusă de textul de lege este aceea a reducerii sau întreruperii temporare a activității, corelativ cu suspendarea contractelor individuale de muncă, ce a fost îndeplinită de către reclamant.

Prin Încheierea de ședință din 15 ianuarie 2021, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a statuat că este competent funcțional în a tranșa chestiuni care privesc asigurările sociale, astfel cum acestea sunt pretinse de către persoanele îndreptățite.

Tribunalul Brașov - Secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 121/MAS din 12 februarie 2021, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții D și C, și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B, ca neîntemeiată.

În privința cererii formulate în contradictoriu cu B, s-a reținut, în esență, că, deși dispozițiile art. XI alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 se referă la "angajatorii care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parțial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2", fără a face distincție în funcție de categoria angajatorilor, din interpretarea istorico-teleologică a actului normativ, în corelare și cu alte acte normative ce vizează același domeniu de reglementare, voința legiuitorului nu a fost în sensul ca această măsură de sprijin să fie recunoscută și în beneficiul instituțiilor și autorităților publice.

În acest sens s-a făcut trimitere la forma inițială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020, art. XI alin. (2), precizând că nu se poate reține că o instituție publică ar fi în măsură să îndeplinească vreuna dintre cele două condiții instituite de textul menționat, din moment ce, cu privire la condiția menționată la lit. a), art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 prevedea că certificatele de situație de urgență se eliberează de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul COVID-19 (o instituție publică nu este un operator economic), iar, în ceea ce privește condiția de la lit. b), se constată de asemenea că nu este îndeplinită, din moment ce o astfel de instituție are aprobate în bugetul anual, potrivit legii, sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal.

În plus, a arătat că, în cuprinsul art. XV din același act normativ, în forma inițială, se prevedea că: "alți profesioniști, astfel cum sunt reglementați de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au calitatea de angajatori și întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, beneficiază, din bugetul general consolidat, de o indemnizație egală cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată stabilit pentru anul 2020", deci legiuitorul a avut în vedere, ca destinatari ai normei juridice prevăzute la art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, pe care reclamanta își fundamentează demersul judiciar, profesioniștii, categorie din care nu fac parte instituțiile publice (art. 3 din Codul civil definește profesioniștii ca fiind "toți cei care exploatează o întreprindere").

Totodată, s-a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, la art. 9 alin. (1), a prevăzut "decontarea din fonduri europene aferente Programului operațional «Capital uman», conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului și, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a indemnizațiilor acordate în baza art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, suportate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, companiilor a căror activitate a fost afectată în mod direct și indirect de epidemie și care au dispus măsura întreruperii temporare a activității, ca urmare a intrării în șomaj tehnic a angajaților", instanța reținând totodată că inclusiv dispozițiile art. XIV alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 prevedeau posibilitatea de a putea fi acoperite, din fonduri externe nerambursabile, prin Ministerul Fondurilor Europene, în limita sumelor alocate și în conformitate cu prevederile și regulile de eligibilitate aplicabile, cheltuielile din bugetul asigurărilor pentru șomaj efectuate potrivit art. XI alin. (1).

Or, instituțiile publice nu constituie "companii", astfel că, deși unele dintre acestea au dispus măsura intrării în șomaj tehnic a angajaților și a întreruperii temporare a activității în baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acestea nu sunt destinatarele măsurilor instituite de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020.

Împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2021 și a Sentinței civile nr. 121/MAS din 12 februarie 2021 ale Tribunalul Brașov - Secția I civilă a formulat apel reclamantul A.

Prin apelul declarat împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2021 s-a solicitat admiterea acestuia, anularea sentinței apelate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente material funcțional, anume Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, arătându-se că, soluționând conflictul de competență într-o cauză similară prezentei (relativ la obiect și cauză - plată indemnizație șomaj, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 - Hotărârea nr. 3 din 18 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 149/64/2021 al Curții de Apel Brașov), s-a stabilit competența de soluționare a cererii formulate în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov.

Prin apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 121/MAS din 12 februarie 2021 s-a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, respingerea excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților C și D, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată.

În motivarea căii de atac promovate s-a arătat că scopul și efectele modificărilor succesive ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 sunt acelea de adaptare a cadrului legislativ la nevoile concrete ale societății într-o perioadă de criză economică, socială și sanitară. Or, dacă legiuitorul ar fi avut intenția de a stabili/delimita/restrânge subiecții/beneficiarii art. XI din actul normativ anterior menționat, ar fi prevăzut și indicat acest lucru, așa cum, în mod expres, a stabilit condițiile ce se impun a fi îndeplinite de către angajatori, termenele și formalitățile etc. și cum, de altfel, a inclus și alte categorii de persoane, a căror activitate nu mai putea fi realizată pe perioada instituirii stării de urgență, în sfera de aplicare a actului normativ.

Totodată, a arătat că nu poate fi primită teoria primei instanțe, potrivit căreia un act normativ ce a avut și are drept principal scop oferirea și asigurarea unor măsuri de sprijin și protecție ar exclude, din sfera de aplicare a prevederilor sale, anumite categorii de angajatori a căror activitate a fost întreruptă din cauza pandemiei de COVID-19 și a stării de urgență, cu atât mai mult cu cât obiectul de activitate al A vizează activități destinate publicului larg, incompatibile cu starea de urgență și cu măsurile restrictive adoptate, iar finanțarea sa se realizează din venituri proprii, obținute în urma exercitării de activități economice în mod organizat, respectiv din administrarea de bunuri și din prestarea de servicii, precum și din subvenții acordate de la bugetul local, prin Consiliul Local Brașov și Primăria Municipiului Brașov.

Or, având în vedere situația concretă generată de pandemie, anularea activităților cu public, întreruperea activității sale și a activităților din turism în perioada martie-iunie 2020, A a arătat că nu a putut realiza veniturile proprii propuse pentru anul bugetar 2020, neavând nici creditele bugetare necesare efectuării cheltuielilor angajate în bugetul aferent anului 2020, consecința directă constând în reducerea fondului de salarii. În acest sens a precizat că subvențiile bugetare ce asigură o parte din veniturile apelantului sunt în strânsă corelație și cu cheltuielile bugetare (aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2020) și cu veniturile proprii. În situația unor sincope economice în veniturile proprii (în concret, nerealizarea veniturilor proprii), determinate de întreruperea activităților producătoare de venit propriu, nu există nici creditele bugetare necesare efectuării cheltuielilor angajate în acest buget.

În cadrul soluționării căii de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Curtea de Apel Brașov a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând următoarele: a) completul de judecată este constituit la nivelul unei curți de apel și este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv apel, conform prevederilor art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă; b) de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 119 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, pe de o parte, precum și a art. XI și XII din același act normativ, pe de altă parte, depinde soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, din perspectiva obiectului sesizării instanței supreme interesează, pe de o parte, stabilirea competenței materiale procesuale a instanței de fond, iar pe de altă parte, sfera de aplicabilitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 din perspectiva angajatorilor instituții/servicii publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat/local raportat la dispozițiile art. XI și XII din acest act normativ, instanța de sesizare considerând că aceste chestiuni de drept ce se impun a fi dezlegate sunt veritabile, deoarece există posibilitatea unei interpretări diferite a acestora. Referitor la prima chestiune de drept, în discuție în litigiul de față este avansarea unor sume cu titlu de indemnizație de șomaj, litigiul purtându-se între un angajator - serviciu public - căruia îi sunt necesare aceste sume de bani pentru plata indemnizațiilor prevăzute de art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/2020 privind modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 și pentru stabilirea unor măsuri suplimentare de protecție socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 30 martie 2020 (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/2020) și B, în calitate de titular al obligației de plată. Din analiza alin. (2) al textului de lege în discuție, care nu face nicio distincție cu privire la titularii raportului juridic obligațional având ca obiect stabilirea și plata indemnizației de șomaj, ar rezulta că instanței de drept comun care judecă în materia conflictelor de drepturi, în speță secțiilor specializate în litigii de dreptul muncii și asigurări sociale ale tribunalelor, îi aparține competența judecării în primă instanță a unui litigiu cu un astfel de obiect, tocmai în considerarea obiectului litigiului, conform art. 269 din Codul muncii. Un astfel de considerent are la bază interpretarea textului de lege conform principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, astfel că există posibilitatea interpretării aplicării acestei norme de drept prin raportare la obiectul dedus judecății, presupunând o instanță strict specializată în materia respectivă, indiferent de titularii raportului juridic din care acesta a luat naștere. Însă, din analiza art. 16 raportat la art. 1 din același act normativ rezultă că beneficiarii săi sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă, aflate în una dintre situațiile expres enumerate de legiuitor, cărora le sunt garantate dreptul de a-și alege liber profesia și locul de muncă, precum și dreptul la asigurările pentru șomaj. Ar rezulta așadar că actul normativ menționat are în vedere numai litigiile născute cu privire la stabilirea și plata indemnizației de șomaj, ivite între beneficiarii legii și agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă, iar nu și cele privind avansarea sumelor necesare plății acestor indemnizații de către ultima instituție menționată în favoarea angajatorilor celor dintâi. Pe de altă parte, se are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim". Față de aceste dispoziții legale și dat fiind obiectul concret al litigiului de față, ar părea că acțiunea dedusă judecății privește un raport juridic de drept administrativ, reprezentând un act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorității publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ, competența materială procesuală de soluționare a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar reveni secției contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Or, și din această perspectivă, se pune problema raportului dintre ultimul act normativ menționat și alin. (2) al art. 119 din Legea nr. 76/2002 ce se solicită a fi interpretat, acesta menționând că litigiile privind stabilirea și plata indemnizației de șomaj se soluționează în regim de urgență, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel. Așadar, în raport cu toate aceste dispoziții legale analizate, se apreciază că se impune interpretarea prevederilor legale menționate, norma legală nefiind clară. Referitor la cea de-a doua chestiune ce se solicită a fi interpretată s-a considerat că, raportat la caracterul normelor incidente, neclaritatea lor este determinată de termenii generali în care au fost edictate și problema de drept este veritabilă, fiind de natură a suscita interpretări diferite. Astfel, din analiza celor două texte de lege, art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, conform regulilor de interpretare literală și gramaticală, în concordanță cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, rezultă faptul că de indemnizația prevăzută de art. XI alin. (1) ar beneficia toți salariații ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate temporar din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în timpul perioadei stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020, indiferent dacă angajatorii sunt persoane juridice, de drept privat sau de drept public, în cazul celor din urmă independent de modalitatea de finanțare totală sau parțială, de la bugetul public sau local. Cele două texte de lege se caracterizează prin generalitatea în care au fost redactate de legiuitor, aspect care a condus la inițierea multor procese la nivel național, în care au fost pronunțate soluții diferite, printre acestea numărându-se și cel de față, în care instanța este pusă în situația de a interpreta cele două norme de drept, conform regulilor generale de interpretare. Pentru aplicarea regulii de interpretare potrivite trebuie avute în vedere și contextul general, economico-social al societății, precum și scopul urmărit de legiuitor, care a stat la baza adoptării actului normativ, motivele fiind indicate în preambulul său și în expunerea de motive. Analizând aceste motive, se apreciază că și acestea, la rândul lor, se caracterizează prin generalitatea formulării, justificarea adoptării actului normativ constând în necesitatea luării unor măsuri în contextul pandemiei de COVID-19, cu un puternic impact economico-social, legiuitorul făcând vorbire, printre altele, despre aceea că "neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaților și a beneficiarilor unor măsuri de asistență socială", acest motiv fiind singurul relevant sub aspectul analizat. Se observă că scopul actului normativ l-a reprezentat numai adoptarea unor măsuri urgente, excepționale, în domeniul economic și social, care ar aduce prejudicii angajaților și beneficiarilor unor măsuri de asistență socială, nici în acest caz legiuitorul nedistingând sub nicio formă cu privire la natura, calitatea, tipul angajatorilor, accentul fiind pus de legiuitor exclusiv pe protecția beneficiarilor legii. Faptul că în cazul instituțiilor/serviciilor publice bugetul de salarii era deja adoptat la începutul anului, conform reglementărilor în vigoare, nu impietează în mod direct asupra modalității de interpretare a acestui act normativ, interpretarea sa trebuind a se face numai în raport cu litera și spiritul legii, independent de contextul concret în care s-au aflat anumiți angajatori, cum sunt cei din domeniul public național/local, și mai ales cu luarea în considerarea a contextului economicosocial general al societății, determinat de apariția intempestivă a pandemiei de COVID-19, în care actul normativ a fost adoptat, context inexistent la data aprobării bugetelor de către fiecare instituție bugetară în parte, de natură a-i afecta pe toți angajatorii, indiferent de statutul lor juridic. Ceea ce se impune a se reține în urma acestei analize este aceea că, în lipsa oricărui motiv exprimat de legiuitor în expunerea de motive, coroborat cu generalitatea formulării textelor de lege ce se solicită a fi interpretate, nu se poate reține în mod cert faptul că angajatorii persoane de drept public lato sensu au fost excluși din sfera de aplicare a acestei legi. Faptul că ulterior acestui act au fost edictate norme care au urmărit "simplificarea documentelor în baza cărora angajatorii vor solicita din bugetul de șomaj sumele necesare indemnizației" nu are relevanță juridică, față de principiul tempus regit actum, pe de o parte, precum și față de faptul că nici în acest caz legea nu a efectuat vreo distincție în sensul celor reținute anterior. Conchizând, s-a apreciat că problema de drept ce face obiectul sesizării este veritabilă, fiind susceptibilă de mai multe interpretări, astfel că lămurirea sa este oportună justei soluționări a căii de atac cu care instanța a fost în mod legal învestită; c) problema de drept enunțată este nouă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. După cum s-a subliniat în jurisprudența instanței supreme, cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (Decizia nr. 80/2017, Decizia nr. 59/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Deși Legea nr. 76/2002 nu este un act normativ recent intrat în vigoare, iar unele dintre instanțe fie nu au fost chemate să se pronunțe în aplicarea dispozițiilor art. 119 alin. (2) din acest act normativ prin raportare la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, fie nu s-au pronunțat decât sporadic în legătură cu aceste norme, se impune concluzia că nu se pot constata existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue și constante în această materie, astfel că este îndeplinită și condiția privind caracterul de noutate al chestiunii de drept deduse judecății. În ceea ce privește interpretarea art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, actul normativ este recent intrat în vigoare, pe fondul pandemiei de COVID-19, astfel că litigiile pornite în temeiul său pun în discuție un raport juridic nou, instanțele de judecată învestite în acest sens pronunțând soluții diferite. Așadar, problema de drept nu a mai făcut obiectul unei analize și al unei dezlegări jurisprudențiale, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privință; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanța de sesizare a arătat că dispozițiile art. 119 din Legea nr. 76/2002 raportate la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 ar trebui interpretate în sensul că raportul juridic dedus judecății este un raport juridic de drept administrativ, reprezentând un act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorității publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ (respectiv B), competența materială procesuală de soluționare a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar reveni tribunalului competent, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerarea acestei interpretări se are în vedere că raportul juridic litigios are ca părți un angajator, solicitant al indemnizației prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, și B (agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă).

Or, în raport cu dispozițiile art. 16 din Legea 76/2002 coroborate și cu prevederile art. 48 din același act normativ, numai litigiile care privesc raporturile dintre beneficiarii indemnizației de șomaj și agențiile pentru ocuparea forței de muncă reprezintă litigii care vizează stabilirea și plata indemnizației de șomaj, astfel că, numai în cazul lor, este incident art. 119 din același act normativ prin raportare la art. 269 din Codul muncii.

Cu privire la cea de-a doua chestiune s-a considerat, în esență, că scopul urmărit de legiuitor prin edictarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 a fost acela de a înlătura prejudicii cu efecte pe termen lung asupra beneficiarilor legii și pentru a asigura siguranța economică și socială a populației, cu protejarea implicită și a angajatorilor de drept privat a căror activitate a fost suspendată și care au fost puși în situația de a nu putea susține cheltuielile de personal, din cauza contextului excepțional generat pe fondul pandemiei de COVID-19, urmând astfel ca plata indemnizațiilor de șomaj prin voința legiuitorului să fie susținută din bugetul asigurărilor pentru șomaj.

În susținerea acestui considerent s-a apreciat că trebuie ca interpretarea actului normativ în discuție să se realizeze conform regulii restrictive, potrivit căreia, deși formularea normelor legale este prea largă, totuși ipotezele concrete care se pot încadra în text sunt mult mai limitate.

Totodată, se are în vedere că instituțiile/serviciile publice, indiferent de sursa de finanțare, au prevăzute în buget sumele necesare funcționării și plății cheltuielilor salariale, încă de la data întocmirii bugetelor anuale, astfel că, față de acest aspect, nu se poate considera că edictarea legii menționate s-a făcut în vederea preîntâmpinării ipotezei implicite privind intrarea lor în incapacitate de plată, această incapacitate fiind specifică persoanelor juridice de drept privat. Astfel, deși normele ce se solicită a fi interpretate nu sunt clare, totuși scopul urmărit de legiuitor, prin raportare la contextul economico-social în care actul normativ a fost adoptat, a fost acela de protejare a salariaților și celorlalți beneficiari ai legii, precum și a angajatorilor din mediul privat, în cazul celor din domeniul public existând sume prevăzute anume în buget pentru plata drepturilor salariale. VI. Punctul de vedere al părților

Apelantul-reclamant A a apreciat că cererea de sesizare este admisibilă, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă. În acest sens a arătat că problemele de drept sunt formulate în legătură cu judecarea unei cauze aflate în curs de soluționare, Curtea de Apel Brașov fiind învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, sunt noi, asupra acestora nu a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și nici nu fac obiectului unui recurs în interesul legii și lămurirea chestiunilor de drept propuse este determinantă pentru soluționarea cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 2.321/62/2020, aflat în apel, pe rolul Curții de Apel Brașov. Raportat la cea din urmă condiție s-a arătat că ambele probleme de drept, cu privire la care a solicitat sesizarea instanței supreme, constituie motive de apel în cauză și au făcut obiectul analizei și discuțiilor și în fața primei instanțe. Referindu-se la problema competenței funcționale, a subliniat că dezlegarea pe care instanța supremă ar da-o acesteia ar produce efecte cu privire la hotărârea pe care Curtea de Apel Brașov ar pronunța-o în cauză față de critica din memoriul de apel relativă la anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, problema competenței materiale funcționale de soluționare a cauzelor de natura celei ce face obiectul prezentei cauze a fost soluționată în mod distinct atât la nivelul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Brașov, cât și la nivelul instanțelor naționale. Cât privește fondul litigiului și cea de-a doua problemă de drept sesizată, a arătat că, astfel cum rezultă atât din cererea de chemare în judecată și apărările pârâților, cât și din considerentele sentinței apelate, problema de drept care se dezbate este, în esență, cea privind modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. XI și următoarele din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020. În opinia sa, din conținutul concret al prevederilor legale pe care și-a întemeiat demersul judiciar rezultă că acestea stabilesc două categorii de condiții ce se impun a fi îndeplinite de către angajator pentru a beneficia de facilitățile instituite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, anume condiții de formă și condiții de fond. Cu referire la condițiile de formă a arătat că sunt cele instituite de art. XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 și se referă, în esență, la depunerea cererilor, declarațiilor, listelor în modalitățile, în formele și la termenele stabilite, acestea nefăcând obiect al problemelor de drept cu privire la care solicită a fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție. Relativ la condițiile de fond, stabilite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, ce trebuie să fie îndeplinite, în persoana angajatorului, în vederea suportării din bugetul asigurărilor pentru șomaj a sumelor de bani reprezentând indemnizațiile de șomaj tehnic ale angajaților, a susținut că acestea sunt strict și exclusiv următoarele: reducerea sau întreruperea temporară a activității angajatorului, total sau parțial, ca urmare a efectelor epidemiei de COVID-19 și suspendarea temporară a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. În acest sens a arătat că generalitatea formulării unui text de lege conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se face distincții pe care textul de lege nu le prevede. De asemenea, a precizat că și fondul litigiului dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020, a fost soluționat și interpretat distinct la nivelul instanțelor naționale, exemplificând în acest sens cu hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. 1.368/110/2020* al Tribunalului Bacău, în Dosarul nr. 2.322/108/2020 al Tribunalului Arad și în dosarele nr. 2.128/62/2020, 2.129/62/2020, 2.130/62/2020, 2.131/62/2020 și 2.237/62/2020 ale Tribunalului Brașov.

Intimatul-pârât D a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 are ca obiect de reglementare sprijinirea salariaților ai căror angajatori își reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parțial, ca urmare a efectelor epidemiei de COVID-19, pe perioada stării de urgență decretate. Practic, prin actul normativ menționat Guvernul României a urmărit combaterea efectelor pandemiei, sub aspectul diminuării consecințelor economice directe/indirecte asupra angajaților firmelor (angajatorilor) afectate, a căror activitate se sistează pe perioada instituirii stării de urgență, rămânând fără venituri. Scopul acestuia a fost asigurarea sustenabilității plății veniturilor salariale în cazul angajatorilor care nu au capacitatea financiară de plată a salariilor propriilor angajați. Per a contrario, angajatorii care nu au de suferit, sub aspectul sursei lor de finanțare, nu sunt incluși în acest act normativ. Astfel, angajatorii cărora statul le asigură salariile din bugetul general consolidat nu pot afirma că sunt în imposibilitate de plată a salariilor, acestea fiind bugetate încă de la începutul anului. Fondul de salarii nefiind afectat, nu se poate pune în discuție plata indemnizației prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, în caz contrar fiind în situația finanțării concomitente a cheltuielilor cu salariile din două capitole bugetare ale aceluiași buget, ceea ce ar duce la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Intimata-pârâtă B a susținut, în ceea ce privește chestiunea competenței materiale funcționale, că, la nivelul instanței de sesizare, această chestiune a fost tranșată prin Sentința nr. 3/CC/2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în Dosarul nr. 149/64/2021, ce a avut ca obiect conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Brașov - Secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2.129/62/2020*, cerere similară cu cea din prezentul dosar, instanța stabilind competența materială procesuală de soluționare a cererii în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov. De asemenea, a arătat că, în Dosarul Curții de Apel Brașov nr. 2.237/62/2020, prin Hotărârea nr. 770 din 17 iunie 2021 s-a admis apelul, s-au anulat hotărârile atacate și s-a trimis cauza Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov. Prin urmare, privitor la dosarele ce au ca obiect cererile formulate de către angajatori de acordare a indemnizației prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, competența materială procesuală este stabilită în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal. În ceea ce privește prevederile art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 s-a susținut că, deși aceasta nu exclude în mod explicit de la aplicarea prevederilor sale instituțiile și serviciile publice, în aplicarea actului normativ trebuie avută în vedere intenția legiuitorului, motivele pentru care acesta a adoptat dispozițiile legale și scopul reglementărilor speciale. Actul normativ trebuie interpretat prin raportare la motivele care au stat la baza adoptării acestuia, care se regăsesc în preambulul său și în expunerea de motive, din care reiese că, în spiritul acestui act normativ, nu au fost avute în vedere instituțiile și serviciile publice, care au asigurat fondul de salarii de la buget. Cum măsurile de sprijin al angajatorilor au vizat evitarea riscului ca aceștia să intre în incapacitate de plată, din cauza reducerii ori încetării activității și, prin urmare, a obținerii unor venituri insuficiente achitării cheltuielilor, inclusiv a celor cu fondul de salarii, nu este nici în litera, nici în spiritul legii ca legiuitorul să fi avut în vedere și situația angajatorilor instituții și servicii publice care au asigurat fondul de salarii de la buget și în cazul cărora reducerea sau încetarea activității nu poate fi apreciată ca reprezentând o afectare în sens economic. Din interpretarea istorico-teleologică a actului normativ, în corelare și cu alte acte normative ce vizează același domeniu de reglementare, nu poate fi dedusă voința legiuitorului ca măsura de sprijin instituită prin art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 să fie acordată și în beneficiul instituțiilor și autorităților publice. A subliniat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția dificultății problemei de drept supuse interpretării. În acest sens a arătat că a fost deja lămurită chestiunea privitoare la competența materială funcțională de soluționare a cererilor formulate de către angajatori, având ca obiect acordarea indemnizației prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, în sensul stabilirii acestei competențe în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov. În privința chestiunii referitoare la îndreptățirea angajatorului instituție publică/serviciu public de a beneficia de plata, din bugetul asigurărilor pentru șomaj, a indemnizației prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, a susținut că în sectorul bugetar nu sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în acest act normativ, în condițiile în care angajatorii din acest sector nu se află în situația vizată de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ, respectiv nu se află în situația de limitare sau întrerupere a activităților socioeconomice, cu efecte pe termen lung asupra angajaților, având în vedere că bugetul de venituri și cheltuieli al acestora este aprobat, bugetul de cheltuieli cu personalul fiind asigurat încă de la începutul anului. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel Bacău, Brașov, București, Cluj, Iași, Oradea, Ploiești și Suceava au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor, din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.

Cu privire la prima chestiune, într-o primă opinie s-a susținut că raportul juridic dedus judecății este un raport juridic de drept administrativ, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorității publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ, competența materială procesuală de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului competent, secția de contencios administrativ și fiscal, în acest sens fiind jurisprudența Curții de Apel Brașov și a Tribunalului Iași - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal. În același sens sunt și opiniile teoretice ale judecătorilor din cadrul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, Tribunalului Ialomița, Tribunalului Cluj (opinia majoritară), Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția I civilă și Tribunalului Vaslui. În argumentarea acestei opinii s-a reținut, în esență, că reclamantul solicită instanței de judecată să cenzureze refuzul nejustificat al autorităților publice pârâte de a rezolva o cerere referitoare la un drept pretins de reclamant, refuz exprimat printr-o adresă - act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că s-a stabilit competența materială procesuală de soluționare a cauzei în raport cu criteriul rangului autorității publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. S-a mai apreciat și că litigiile privind stabilirea și plata indemnizației de șomaj, la care se referă art. 119 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, sunt acele litigii ivite între beneficiarii unor astfel de indemnizații, așa cum sunt definiți la art. 16 din același act normativ, și plătitorii indemnizației de șomaj, respectiv agențiile de ocupare a forței de muncă. Într-o altă opinie s-a apreciat că raportul juridic dedus judecății intră în categoria unui conflict de drepturi privind stabilirea și plata indemnizațiilor de șomaj, astfel încât competența materială procesuală aparține completurilor specializate în materia drepturilor de asigurări sociale și litigiilor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 153 lit. l) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 269 din Codul muncii. În acest sens s-au exprimat Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă și opiniile teoretice ale judecătorilor din cadrul Tribunalului Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Tribunalului Ilfov, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Oradea și Tribunalului Buzău. În argumentarea acestei soluții s-a arătat că acțiunea având ca obiect obținerea fondurilor necesare plății indemnizației prevăzute de art. XI din Ordonanț