Decizia nr. 76 din 14 noiembrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.818/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 21.478/299/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 17 mai 2022, în Dosarul nr. 21.478/299/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „ Dacă, în interpretarea prevederilor art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, noţiunea de sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare are în vedere acele sume a căror destinaţie este în mod neechivoc stabilită astfel anterior sau cel mai târziu la momentul înfiinţării popririi (de pildă, prin descrierea contului ca fiind destinat plăţii drepturilor salariale) ori dacă această destinaţie specială poate fi apreciată de terţul poprit ulterior pe baza unei solicitări formulate de către debitor pentru eliberarea unor sume în vederea plăţii unor drepturi salariale. Dacă, în interpretarea prevederilor art. 781 alin. (5) lit. c) coroborate cu cele ale art. 784 alin. (1) ultima teză din Codul de procedură civilă, ulterior indisponibilizării de către terţul poprit a sumelor aflate într-un cont al debitorului, terţul poprit poate elibera, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă: „ Art. 781. – (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său. (2) În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 729, dacă este cazul. (3) Poprirea se poate înfiinţa şi asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă ambele creanţe sunt certe şi lichide. (4) Se va putea popri şi creanţa cu termen ori sub condiţie. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei. (5) Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie; b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi. Atunci când asupra aceluiaşi cont sunt înfiinţate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăţi aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înfiinţării primei popriri.” „ Art. 784. – (1) Din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15 iulie 2020, cu nr. 21.478/299/2020, societatea creditoare a chemat în judecată societatea debitoare şi pe terţul poprit Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Trezoreria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună validarea popririi înfiinţate la 16 iunie 2020 de biroul executorului judecătoresc, într-un dosar de executare silită, asupra disponibilităţilor băneşti pe care debitoarea le avea în conturile terţului poprit şi care au fost eliberate debitoarei contrar prevederilor art. 784 alin. (1) din Codul de procedură civilă, până la concurenţa sumei de care a dispus debitoarea. Totodată, creditorul a solicitat amendarea terţului poprit pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor privind efectuarea popririi, în temeiul dispoziţiilor art. 790 alin. (9) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.118 din 15 februarie 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de validare a popririi şi excepţia lipsei de interes, ambele invocate de către terţul poprit, ca fiind neîntemeiate, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de validare a popririi.

Prima instanţă a arătat, în ceea ce priveşte fondul cererii, că terţul poprit a respectat prevederile art. 784 alin. (1) şi (2) raportat la art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, neputându-se reţine în sarcina sa încălcarea niciunei obligaţii ce îi revenea pentru efectuarea popririi, pentru a fi incidentă sancţiunea validării popririi reglementată de art. 790 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, prima instanţă a constatat că terţul poprit a comunicat executorului judecătoresc înfiinţarea popririi şi intenţia de a consemna sumele de bani ce vor fi datorate.

Potrivit prevederilor art. 787 alin. (1) din Codul de procedură civilă, terţul poprit avea obligaţia de a consemna suma de bani în termen de 5 zile de la data primirii adresei de înfiinţare a popririi, respectiv de la 16 iunie 2020. Prima instanţă a reţinut că, în baza art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, terţul poprit a fost nevoit să dea curs solicitării debitorului de eliberare a sumelor de bani necesare pentru plata drepturilor salariale. Debitorul a formulat o astfel de cerere atât la data de 15 iunie 2020, pentru drepturile salariale reprezentând lichidare luna mai 2020, executorul judecătoresc fiind informat în acest sens, şi a revenit ulterior, la 19 iunie 2020, cu o cerere de deblocare a sumelor indisponibilizate pentru suma totală de 638.017 lei, reprezentând lichidare luna mai 2020 şi avans salarii luna iunie 2020.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, judecătoria a reţinut că această dispoziţie legală vizează momentul plăţii drepturilor salariale, şi nu momentul prestării efective a muncii (contrar susţinerilor creditoarei). De asemenea, dispoziţiile tezei finale stabilesc că în momentul în care sunt înfiinţate mai multe popriri (cum este şi cazul de faţă, în care a fost emisă adresa de înfiinţare a popririi din 5 iunie 2020 într-un dosar de executare, precum şi adresa de înfiinţare a popririi din 16 iunie 2020 în alt dosar de executare), atunci termenul de 3 luni în care se pot efectua plăţi aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată, de la momentul înfiinţării primei popriri. Astfel, termenul de 3 luni în care erau exceptate de la poprire sumele datorate de debitor terţilor cu titluri de drepturi salariale a început să curgă încă din 5 iunie 2020.

Totodată, în mod uzual, plata drepturilor salariale aferente unei luni se efectuează în luna imediat următoare, dar în funcţie de negocierile purtate între angajat şi angajator, plăţile drepturilor salariale se pot face şi în avans. În cauză, debitorul a solicitat eliberarea sumei indisponibilizate pentru plata la scadenţă a drepturilor salariale pentru munca prestată de către angajaţi în luna anterioară, dar în raport cu data scadenţei plăţii drepturilor salariale, acestea intrau sub incidenţa dispoziţiilor art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă.

Prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu este vorba de sume virate bugetului de stat în contul unor creanţe proprii ale societăţii debitoare, ci de sumele reprezentând obligaţii de plată ale angajaţilor aferente salariului ce urma a fi încasat. Totodată, a constatat că terţul poprit a comunicat executorului judecătoresc o copie de pe cererea debitorului în care erau evidenţiate în mod separat sumele şi destinaţia acestora.

Referitor la critica formulată de creditor privind faptul că plata a fost efectuată de către terţul poprit în contul bancar al debitorului, prima instanţă a arătat că efectuarea plăţilor direct către beneficiarii drepturilor salariale nu ar fi fost posibilă, deoarece trezoreria nu operează plăţi către conturi bancare ale persoanelor fizice.

Prin urmare, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât terţul poprit şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, astfel că cererea de validare a popririi este neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat apel creditoarea, arătând că terţul poprit a fost de rea-credinţă, fiind obligat ca la data de 17 iunie 2020 să consemneze sumele la executorul judecătoresc, nu doar să le indisponibilizeze, neexistând niciun motiv la acel moment pentru reţinerea sumelor ulterior înfiinţării popririi. În ceea ce priveşte sumele achitate direct debitorului, a arătat că terţul poprit era obligat să se asigure cu privire la destinaţia sumelor pentru salarii viitoare anterior realizării plăţii către debitor. A mai susţinut că sumele nu au fost folosite pentru drepturi salariale viitoare, aşa cum prevede legea, iar terţul poprit se află în culpă deoarece nu a cerut debitorului să facă dovada că sumele sunt aferente salariilor viitoare.

Intimata-debitoare a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca neîntemeiat, arătând că suma în discuţie nu poate face obiectul unei cereri de validare a popririi, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, drepturile salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni, sunt exceptate de la executarea silită prin poprire. Prin urmare, drepturile salariale aferente lunii mai sunt anterioare înfiinţării popririi, astfel că nu se poate pune în discuţie poprirea acestora. Totodată, intimata-debitoare a arătat că nu poate face obiectul unei cereri de validare a popririi o sumă ce a fost indisponibilizată în alt dosar de executare silită şi, mai mult decât atât, debitoarea se află la acest moment în procedura de insolvenţă. Intervenirea insolvenţei debitoarei, în intervalul cuprins între momentul emiterii adresei de înfiinţare a popririi (16 iunie 2020) şi formularea unei cereri de validare a popririi (15 iulie 2020), va conduce automat la suspendarea de drept a executării silite în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că tribunalul este învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă, cauza fiind în curs de judecată în apel.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept vizată, deoarece se pune problema dacă prevederile legale în discuţie pot fi interpretate în sensul că noţiunea de „sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare” are în vedere acele sume a căror destinaţie este în mod neechivoc stabilită astfel anterior sau cel mai târziu la momentul înfiinţării popririi (de pildă, prin descrierea contului ca fiind destinat plăţii drepturilor salariale) ori dacă această destinaţie specială poate fi apreciată de terţul poprit ulterior, pe baza unei solicitări formulate de către debitor pentru eliberarea unor sume în vederea plăţii de drepturi salariale, precum şi dacă, ulterior indisponibilizării, terţul poprit poate elibera, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, instanţa de trimitere a reţinut că, din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.

De asemenea, este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici judiciare a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept. În acest sens, instanţa de sesizare a reţinut că examenul jurisprudenţial, precum şi literatura de specialitate relevă faptul că nu s-a conturat o opinie majoritară.

S-a mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept sesizate. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-creditoare a opinat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept enunţată, considerând, în esenţă, că sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege şi arătând, totodată, că aceste prevederi sunt lacunare şi neclare, conducând la soluţii total diferite ale instanţelor, fără să se fi format o practică judiciară în acest sens.

Intimata-debitoare a învederat că un atare demers nu este necesar, întrucât textul de lege este clar.

Intimatul-terţ poprit nu a exprimat un punct de vedere.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a considerat că punctul de vedere al completului de judecată nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a sesizării, context în care a înţeles să nu îşi exprime punctul de vedere cu privire la modalitatea de dezlegare a întrebării adresate, arătând că un atare demers ar echivala cu o antepronunţare. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Potrivit răspunsurilor transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la prima chestiune din sesizare s-au exprimat două opinii.

Într-o opinie, s-a apreciat că, în interpretarea prevederilor art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă, noţiunea de „sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare” are în vedere acele sume a căror destinaţie este în mod neechivoc stabilită astfel anterior sau cel mai târziu la momentul înfiinţării popririi.

Cu titlu de practică judiciară au fost înaintate două hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia civilă.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la: judecătoriile aflate în circumscripţia teritorială a Tribunalului Caraş-Severin, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, Judecătoria Braşov, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, Judecătoria Huşi, Judecătoria Bacău, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Dorohoi, Tribunalul Bucureşti – Secţiile III-V civile şi judecătoriile din circumscripţia teritorială, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea.

Într-o altă opinie, s-a considerat că noţiunea de „sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare” are în vedere acele sume a căror destinaţie specială poate fi apreciată de terţul poprit ulterior, pe baza unei solicitări formulate de către debitor pentru eliberarea unor sume în vederea plăţii unor drepturi salariale.

Practică judiciară a fost înaintată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă (două decizii definitive), iar puncte de vedere teoretice în acest sens au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, Judecătoria Videle.

Cu privire la cea de-a doua chestiune din sesizare, într-o primă opinie, s-a apreciat că, în interpretarea prevederilor art. 781 alin. (5) lit. c) coroborate cu cele ale art. 784 alin. (1) ultima teză din Codul de procedură civilă, ulterior indisponibilizării de către terţul poprit a sumelor aflate într-un cont al debitorului, terţul poprit poate elibera, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale.

Practică judiciară a fost înaintată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă (două decizii definitive), iar puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, Judecătoria Braşov, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Huşi, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Darabani, Tribunalul Bucureşti – Secţiile III-V civile şi judecătoriile din circumscripţia teritorială (doar prin dispoziţia instanţei judecătoreşti, ca urmare a admiterii cererii de suspendare a executării silite sau a contestaţiei la executare formulate), Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea.

Într-o altă opinie, s-a considerat că, din contră, în situaţia dată, terţul poprit nu poate elibera, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale.

Au fost exprimate doar puncte de vedere teoretice în acest sens de către judecătorii de la: Judecătoria Novaci, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Roşiori de Vede.

Curţile de apel Cluj, Târgu Mureş, Galaţi, Constanţa, Ploieşti, Oradea şi Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară şi nu au formulat nici puncte de vedere teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat cu privire la excepţii de neconstituţionalitate care să vizeze dispoziţiile art. 781 alin. (5) lit. c) şi ale art. 784 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce fac obiectul prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 6 martie 2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă [fost art. 452 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă de la 1865], sumele destinate plăţii drepturilor salariale, aflate în conturi deschise la unităţile de trezorerie şi societăţi bancare, nu pot face obiectul executării silite prin poprire”.

Prin Decizia nr. 11 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligaţia terţului poprit de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece în ultimă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (4) şi ale art. 791 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Bucureşti, titularul sesizării.

De asemenea, sunt îndeplinite şi cerinţele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere şi lipsa statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept invocate, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării, jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat că, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).

Este de reamintit, sub acest aspect, că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Pentru a demonstra necesitatea intervenţiei prezentului mecanism de unificare a practicii judiciare, în problema care se susţine că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, care să reclame necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

În acest context, se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 781 alin. (5) lit. c) coroborate cu cele ale art. 784 alin. (1) ultima teză din Codul de procedură civilă, mai precis a noţiunii de „sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare” şi a posibilităţii terţului poprit de a elibera, ulterior indisponibilizării, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale, nu a arătat, concret, în ce constă dificultatea de interpretare a acestor dispoziţii legale, neafirmând şi neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al prevederilor legale puse în discuţie în cauză.

Art. 781 alin. (5) din Codul de procedură civilă reglementează excluderea unor sume de la executarea silită prin poprire, la lit. c) fiind prevăzute sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi.

În demersul său, instanţa se limitează la a enunţa, în conţinutul primei întrebări formulate, două variante de interpretare a textului legal, în sensul că sintagma „sume aferente plăţii drepturilor salariale viitoare” are în vedere „acele sume a căror destinaţie este în mod neechivoc stabilită astfel anterior sau cel mai târziu la momentul înfiinţării popririi (de pildă, prin descrierea contului ca fiind destinat plăţii drepturilor salariale) ori dacă această destinaţie specială poate fi apreciată de terţul poprit ulterior pe baza unei solicitări formulate de către debitor pentru eliberarea unor sume în vederea plăţii unor drepturi salariale”, iar prin cea de a doua întrebare, în absenţa oricărei argumentaţii juridice, solicită o soluţie privind posibilitatea terţului poprit de a elibera, la cererea debitorului, sume de bani solicitate de acesta din urmă în vederea plăţii unor drepturi salariale.

De altfel, distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipseşte orice argument referitor la ambiguitatea, neclaritatea sau plurivalenţa textelor legale a căror lămurire se solicită, se constată că nu a fost prezentat punctul de vedere al instanţei asupra chestiunii de drept. O asemenea omisiune, justificată prin faptul că demersul i-ar plasa pe membrii completului de judecată într-o situaţie de incompatibilitate, nu este permisă, câtă vreme dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă stabilesc această obligaţie (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019; Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 16 ianuarie 2020; Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021).

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului, întrebările formulate, lipsa oricărei argumentaţii juridice şi lipsa punctului de vedere al instanţei de trimitere relevă faptul că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de principiu privind interpretarea in abstracto a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte tranşarea unor aspecte care vizează elemente particulare ale speţei, ce implică evaluarea probatoriului, ceea ce echivalează cu însăşi soluţionarea cauzei pe fond.

Or, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).

În speţă, nu se solicită instanţei supreme clarificarea vreunui text de lege, nu se invocă nicio dificultate, inadecvare sau necorelare a dispoziţiilor a căror interpretare se cere, aşa încât nu rezultă existenţa unei chestiuni de drept veritabile, faţă de modul cum a fost formulată sesizarea.

Astfel fiind, întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt susceptibile de a primi o interpretare de principiu, întrucât ceea ce se urmăreşte în realitate de către instanţa de sesizare este o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt care circumstanţiază pricina dedusă judecăţii.

În absenţa identificării în conţinutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, a unor posibile sensuri contradictorii ale acestora, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită.

Pentru considerentele prezentate, se constată că nu sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate cerute de lege, astfel că, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,