Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.626/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 30 iunie 2022, în Dosarul nr. 9.790/225/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125, art. 651 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, se consideră că cererea având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a unui titlu executoriu reprezintă o cerere în pretenţii de drept comun, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, supusă criteriului valoric sau o cerere în materie de executare silită, supusă regulilor speciale de procedură în această materie? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă: „ Art. 94. – Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; (…)” „ Art. 125. – În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.” „ Art. 651. – (…) (3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe. (4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 9 noiembrie 2020, cu nr. 9.790/225/2020, reclamanţii persoane fizice au chemat în judecată pe pârâta bancă comercială, solicitând să se constate prescris dreptul pârâtei de a solicita recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei), sumă ce reprezintă recuperare credit restant conform Contractului credit nr. xxx/26.06.2010, şi a actelor adiţionale nr. x/27.05.2011 şi nr. x/16.05.2012, precum şi îmbogăţirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogăţit. De asemenea, au solicitat să se constate stingerea obligaţiei de fideiusiune (garantare) pentru plata sumei de 30.432,64 lei, sumă ce reprezintă recuperare credit restant, precum şi îmbogăţirea justificată, ca urmare a neexercitării de către pârâtă a unui drept contra celui îmbogăţit, conform contractelor de fideiusiune încheiate la data de 27 mai 2011, modificate prin Actul adiţional nr. x/16.05.2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.778 din 13 aprilie 2021, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis în parte cererea, a constatat intervenită prescripţia dreptului de a obţine executarea silită faţă de reclamanţi cu privire la recuperarea sumei de 30.432,64 lei (reprezentând rest de plată din suma totală de 125.421,49 lei) şi a constatat stingerea obligaţiei de fideiusiune (garantare) a reclamanţilor pentru plata sumei de 30.432,64 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 823 din 5 octombrie 2021, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat, reţinând, în esenţă, că prin cererea de executare silită, formulată la 4 aprilie 2013, pârâta a solicitat înregistrarea cererii de executare silită şi deschiderea dosarului de executare împotriva debitorilor-fideiusori (reclamanţii din prezenta cauză), fiind deschis Dosarul de executare nr. xx/E/2013, potrivit încheierii din data de 8 aprilie 2013.

Prin încheierea din 17 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr. 5.230/225/2013, a fost admisă cererea şi a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu – contractul de credit cu actele adiţionale şi contractele de fideiusiune cu actele adiţionale, pentru suma de 125.421,49 lei.

Ulterior, prin încheierea din 19 octombrie 2016 emisă de executorul judecătoresc, s-a dispus încetarea executării silite potrivit dispoziţiilor art. 703 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Încheierea de încetare a executării a fost comunicată atât creditoarei, cât şi debitorilor, nefiind contestată.

Contrar celor susţinute de apelantă, nu a fost aplicabil motivul de întrerupere prevăzut de art. 2.537 pct. 2 din Codul civil privind înscrierea creanţei la masa credală în procedura insolvenţei, deoarece acest din urmă text de lege vizează prescripţia extinctivă, iar în speţă termenul aplicabil este unul de prescripţie a executării, prescripţie ce cunoaşte o reglementare specială, inclusiv sub aspectul motivelor de întrerupere (respectiv art. 706-711 din Codul de procedură civilă).

Astfel, din examinarea comparativă a dispoziţiilor art. 709 din Codul de procedură civilă privind prescripţia executării şi a celor prin care este reglementată prescripţia extinctivă – art. 2.537 din Codul civil – reiese că legiuitorul a stabilit motive parţial diferite de întrerupere pentru cele două prescripţii, care ţin seama de faptul că, în cazul prescripţiei executării, creditorul are deja un titlu executoriu şi poate recurge la executarea silită. Depunerea unei declaraţii de creanţă în procedura insolvenţei întrerupe prescripţia extinctivă, însă acest caz nu mai este menţionat între cazurile de întrerupere a prescripţiei executării. Omisiunea legiuitorului nu este întâmplătoare, deoarece cazurile comune de întrerupere au fost preluate expres şi în Codul de procedură civilă.

În concluzie, se poate afirma despre cazurile de întrerupere a prescripţiei executării că au o reglementare specială ce trebuie aplicată cu prioritate; a combina cele două articole în temeiul art. 711 din Codul de procedură civilă înseamnă a contraveni voinţei legiuitorului care a reglementat diferit cazurile de întrerupere pentru cele două prescripţii.

Trimiterea legiuitorului prin art. 709 pct. 6 din Codul de procedură civilă la alte cazuri prevăzute de lege se referă la alte cazuri prevăzute de lege pentru prescripţia executării, ce nu sunt aplicabile speţei de faţă, contrar susţinerilor apelantei.

În sensul aceleiaşi interpretări se poate observa că, în cazul motivelor de suspendare a prescripţiei executării (art. 708 din Codul de procedură civilă), legiuitorul a trimis expres la cazurile de suspendare a prescripţiei extinctive din Codul civil, ceea ce nu a mai făcut pentru cazurile de întrerupere a prescripţiei executării (art. 709 din Codul de procedură civilă); din nou, această diferenţă de redactare nu este întâmplătoare şi confirmă intenţia legiuitorului de a deroga de la Codul civil în privinţa motivelor de întrerupere a prescripţiei executării.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2006*) privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, deschiderea procedurii de insolvenţă suspendă orice termen de prescripţie a actelor prevăzute la art. 36, însă legiuitorul, la art. 36 din această lege, menţionează expres că este vorba doar despre acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită asupra debitorului. *) Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014.

Aşadar, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului, excepţie făcând, între altele, acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi.

În concepţia legiuitorului, procedura insolvenţei debitorului principal nu împiedică sub nicio formă urmărirea fideiusorilor, creditorul fiind liber să îi urmărească, astfel că procedura insolvenţei debitorului principal nu reprezintă un motiv de întrerupere sau suspendare a prescripţiei executării fideiusorului.

De altfel, suspendarea termenului de prescripţie este menită să protejeze partea împotriva căreia curge termenul şi care, din motive obiective prevăzute de legiuitor, nu poate să acţioneze o perioadă de timp pentru a-şi valorifica dreptul. În cauză, apelanta creditoare nu numai că nu era împiedicată să pună în executare titlul executoriu, dar a şi făcut-o, declanşând executarea silită împotriva intimaţilor debitori fideiusori şi efectuând acte de urmărire împotriva acestora, situaţie în care nu se poate vorbi despre suspendarea termenului de prescripţie a executării silite pe perioada cât intimaţii au fost supuşi executării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta considerând că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au constatat prescris dreptul creditorului de a obţine executarea silită.

A susţinut că termenul scurs de la data declarării scadenţei anticipate şi până la data deschiderii procedurii insolvenţei a fost înlăturat ca efect al întreruperii prescripţiei. Un nou termen a început să curgă de la data închiderii procedurii insolvenţei, şi anume de la 18 iulie 2018, iar până la data formulării acţiunii nu au trecut mai mult de 3 ani.

De asemenea, a invocat şi lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, având în vedere că împotriva acestora nu a fost demarată nicio procedură judiciară sau extrajudiciară după data de 18 iulie 2018. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a arătat că este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 şi ale art. 651 din Codul de procedură civilă, întrucât calificarea juridică a acţiunii în constatare ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului şi, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanţei de control judiciar de a evalua jurisdicţional dezlegările date de instanţele de fond în etapele procesuale anterioare.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuţie prescriptibilitatea dreptului de a obţine executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestaţii la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanţei supreme, fiind soluţionate definitiv în faţa tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată şi nici relevantă în privinţa chestiunii puse în discuţie, calificarea juridică concretă a unei astfel de acţiuni în constatare nefiind efectiv abordată şi nici analizată ca atare de instanţe.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-pârâtă a arătat că intimaţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.346 lit. b) din Codul civil, astfel că prevederile art. 651 alin. (4) şi ale art. 125 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cauză.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât recursul este admisibil, având în vedere că cererea reclamanţilor are un caracter patrimonial, fiind o acţiune de drept comun, iar nu în materie de executare silită.

Intimaţii-reclamanţi au lăsat la aprecierea instanţei soluţia cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a învederat că, la nivelul Curţii de Apel Craiova, până la acest moment, nu există o opinie unitară în cadrul Secţiei I civile, opinia majoritară fiind în sensul că acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită este una în pretenţii de drept comun.

S-a arătat că pe rolul Curţii de Apel Craiova sunt înregistrate trei astfel de cauze, cea pendinte, precum şi alte două litigii similare, ce sunt repartizate spre soluţionare altor două complete de judecată din cadrul aceleiaşi secţii, care îmbrăţişează opinia majoritară.

Completul care a formulat sesizarea a arătat însă că împărtăşeşte opinia minoritară, apreciind că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este distinctă de prescripţia dreptului material la acţiune, deoarece în cazul celei dintâi partea pierde doar posibilitatea legală de a obţine concursul forţei coercitive a statului în realizarea creanţei sale, aşadar pierde doar un drept procedural, creanţa sa împotriva debitorului continuând să existe şi putând fi executată benevol, pe când, în cel de-al doilea caz, creditorul pierde însuşi dreptul subiectiv civil, creanţa stingându-se prin prescripţia dreptului material la acţiune.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este reglementată de legiuitor în capitolul V titlul I al cărţii a V-a „Despre executarea silită” a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestaţiei la executare, a cărei soluţionare revine instanţei de executare competente.

În aplicarea dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care debitorul nu are deschisă calea acţiunii în realizare, cum este cazul în speţă, competenţa de a soluţiona acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită revine instanţei de executare ce ar fi fost competentă să judece contestaţia la executare cu acest obiect.

Instanţa de trimitere a identificat două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, pronunţate în regulator de competenţă, cu caracter incidental, astfel că nu se poate considera că instanţa supremă a statuat deja în chestiunea de drept pusă în discuţie.

Cu toate acestea, distincţia între cele două categorii de drepturi, respectiv prescripţii, apare ca fiind evidentă şi indiscutabilă în abordarea realizată de instanţa supremă. Tocmai pentru a preveni şi preîntâmpina apariţia unei practici divergente în materia executării silite, instanţa de trimitere a considerat oportună sesizarea pentru a se da o rezolvare de principiu chestiunii de drept invocate. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele judecătoreşti naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că practica judiciară identificată nu vizează exact chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, aceasta fiind abordată doar implicit, în sensul că, în funcţie de contextul procesual concret, instanţele de judecată au soluţionat cererile având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a unui titlu executoriu fie pe dreptul comun, ca acţiuni în pretenţii supuse criteriului valoric, fie în cadrul contestaţiilor la executare, calificate ca fiind cereri în materie de executare silită.

Astfel, în situaţia în care era declanşată executarea silită, acţiunile privind constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a unui titlu executoriu au fost calificate drept cereri în materie de executare silită, supuse regulilor speciale de procedură în această materie, iar în cazul în care nu exista o executare silită în curs, s-a considerat că aceste acţiuni reprezintă cereri în pretenţii de drept comun, supuse criteriului valoric, în sensul art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă.

În ambele situaţii, regimul căilor de atac a fost determinat de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată.

La nivelul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din Adresa nr. 197 din 14 septembrie 2022, au fost identificate ca fiind relevante următoarele decizii: – Decizia nr. 431 din 26 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 107/108/2018, indicată şi în încheierea de sesizare, ce vizează un regulator de competenţă, prin care s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 651 şi ale art. 714 din Codul de procedură civilă cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită; – Decizia nr. 835 din 13 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 14.730/3/2018, de asemenea menţionată în actul de sesizare al instanţei de trimitere, prin care s-a analizat cererea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, în cadrul procedurii de drept comun a unei acţiuni în constatare, făcându-se distincţia în raport cu procedura specială a contestaţiei la executare (în cadrul căreia se pot analiza incidentele privind valabilitatea actelor de executare silită), potrivit principiului specialia generalibus derogant; – Decizia nr. 974 din 10 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.477/3/2017**, într-o cauză având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu cu privire la suma de 320.000 euro, reprezentând sulta stabilită prin hotărâre judecătorească, ce a fost soluţionată pe dreptul comun drept o cerere supusă criteriului valoric; – decizii pronunţate în cadrul regulatoarelor de competenţă în cauze având ca obiect contestaţii la executare în cadrul cărora se solicită, printre alte capete de cerere, şi constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu (exemplificativ, Decizia nr. 1.143 din 24 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.388/292/2021, Decizia nr. 706 din 31 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 29.929/299/2021, Decizia nr. 1.164 din 25 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 5.403/176/2020).

La nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Adresei nr. 708 din 23 septembrie 2022, au fost identificate Decizia nr. 2.251 din 11 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.490/314/2018, Decizia nr. 757 din 23 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 17/1.285/2017, Decizia nr. 1.262 din 7 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 16.322/325/2017*, şi Decizia nr. 2.122 din 3 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.330/111/2018, prin care, de asemenea, nu se dezleagă în mod direct chestiunea de drept în discuţie, ci implicit, având în vedere că instanţele de fond învestite cu acţiunile în constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu s-au considerat necompetente în soluţionarea acţiunilor de drept comun.

Totodată, a fost identificată Decizia nr. 3.144 din 27 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.940/99/2017, având ca obiect conflict negativ de competenţă, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind constatarea inexistenţei dreptului de a solicita executarea silită a unei sume asupra căreia s-a instituit sechestru asigurător în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu potrivit dispoziţiilor de drept comun, în baza criteriului valoric.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 264 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 2 septembrie 2020, s-au reţinut, la paragraful 24, următoarele: „Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare pentru persoana interesată, care are posibilitatea de a invoca ea însăşi prescripţia atât pe cale de excepţie în cadrul contestaţiei la executare formulate, cât şi separat prin formularea unei acţiuni în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, în condiţiile art. 35 din Codul de procedură civilă”.

Este de menţionat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 857 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 23 aprilie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă.

În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituţională a arătat că „Aprecierea cu privire la existenţa căii legale de realizare a dreptului aparţine exclusiv instanţelor sesizate cu soluţionarea acţiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcţie de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăţi problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acţiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanşarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită, o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită. Or, în cauza de faţă, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestaţie la executare, în soluţionarea căreia ar fi putut să invoce excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Instanţele judecătoreşti rămân însă suverane în ceea ce priveşte aprecierea referitoare la existenţa, în fiecare caz în parte, a unei căi procesuale de realizare a dreptului, care să prevaleze asupra acţiunii în constatarea acestuia” (paragraful 23). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Reţinând că primele două aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în care a fost promovată sesizarea, sunt îndeplinite, în privinţa condiţiei ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, care să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, se evidenţiază o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.

Astfel, referitor la cerinţa ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, obiect al unei sesizări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în jurisprudenţa sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, aceasta fiind supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

În jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).

Prin urmare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate). Obiectul procedurii îl reprezintă astfel o normă de drept, un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Relevante devin, sub acest aspect, circumstanţele care au justificat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept semnalată.

Astfel, autorul sesizării a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului şi a apreciat că pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 şi ale art. 651 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acţiunii în constatare de faţă ca fiind una de drept comun sau dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului.

Circumstanţele factuale ale cauzei sunt caracterizate prin faptul că, în speţă, creditorul a declanşat procedura de executare silită, însă, anterior realizării integrale a obligaţiei din titlul executoriu, executorul judecătoresc a constatat incidenţa unei cauze de încetare a executării silite.

Instanţa de trimitere arată, referitor la obiectul cauzei cu care este învestită, că „ De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 şi art. 651 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acţiunii în constatare de faţă ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului şi, prin urmare, subsecvent, prerogativa instanţei de control judiciar de a evalua jurisdicţional dezlegările date de instanţele de fond în etapele procesuale anterioare. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuţie prescriptibilitatea dreptului de a obţine executarea silită, au, de principiu, ca obiect contestaţii la executare, astfel că nu ajung pe rolul instanţei supreme, fiind soluţionate definitiv în faţa tribunalelor; practica judiciară consultată nu este însă una bogată şi nici relevantă în privinţa chestiunii puse în discuţie, calificarea juridică concretă a unei astfel de acţiuni în constatare nefiind efectiv abordată şi nici analizată ca atare de instanţe”.

În acelaşi timp, în dezvoltarea punctului său de vedere, instanţa de trimitere precizează că „ Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este reglementată în capitolul V, titlul I al cărţii a V-a «Despre executarea silită» a Codului de procedură civilă, fiind un incident în cursul executării silite, ce se invocă, de principiu, prin intermediul contestaţiei la executare, a cărei soluţionare revine instanţei de executare competente. În aplicarea dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care debitorul nu are deschisă calea acţiunii în realizare, cum este cazul în speţă, competenţa de a soluţiona acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită revine instanţei de executare ce ar fi fost competentă să judece contestaţia la executare cu acest obiect.”

Or, formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, se tinde la obţinerea unei confirmări raportat la cele enunţate anterior, în sensul că acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită revine în competenţa instanţei de executare ce ar fi fost competentă să judece contestaţia la executare, chiar şi în situaţia în care nu se află înregistrat vreun dosar de executare silită în curs (în speţă, fiind dispusă încetarea executării silite de către executorul judecătoresc).

Rezultă că obiectul de interes pentru instanţa de trimitere îl reprezintă competenţa materială a instanţelor de judecată învestite cu litigii de natura celui cu care aceasta a fost învestită, că nu se ridică problema calificării naturii juridice a raportului supus soluţionării şi că, în funcţie de validarea raţionamentului său, va putea să dea o dezlegare sub aspectul admisibilităţii căii extraordinare de atac a recursului promovat de intimată în dosar.

Sub acest aspect, este de precizat că mijlocul procesual prin care se poate valorifica prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este, de regulă, contestaţia la executare. Această cerere este de competenţa instanţei de executare, aşa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1) şi ale art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.”

Potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă „Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită reprezintă un incident specific procedurii executării silite, în cadrul căreia este şi reglementat, astfel că la stabilirea instanţei competente pentru soluţionarea unei cereri cu acest obiect urmează a se avea în vedere dispoziţiile din această materie.

Pe de altă parte, acţiunile în constatare au o consacrare legală expresă, iar, potrivit dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege” (în reglementarea anterioară, art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865).

Autorul sesizării reţine, fără echivoc, faptul că acţiunea în constatare formulată pe calea dreptului comun este supusă criteriului valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, iar din încheierea de sesizare reiese că nu are dileme sub aspectul obiectului şi scopului recursului, cale extraordinară de atac cu care a fost învestit potrivit prevederilor art. 483 din Codul de procedură civilă, observând că este chemat să se pronunţe în calea de atac a recursului prin raportare la o cerere evaluată de reclamant până în pragul valoric de 200.000 lei.

Totodată, instanţa de trimitere face referire la prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului”, şi consideră că, în aplicarea acestor dispoziţii, competenţa de a soluţiona acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită revine instanţei de executare ce ar fi competentă să judece contestaţia la executare cu acest obiect, aspect de care depinde şi admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului cu care a fost învestită.

Spre deosebire de art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă reglementează sfera cererilor date în competenţa instanţei de executare, stabilind neechivoc că intră în competenţa acestei instanţe cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat deja, în privinţa acestor norme de competenţă titularul sesizării nu a evidenţiat o dificultate reală de interpretare, care să se circumscrie exigenţelor expuse în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nici în privinţa normei de drept procesual cuprinse în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţa de executare, titularul sesizării nu evidenţiază o dificultate reală de interpretare, susceptibilă a genera soluţii diferite sau chiar contradictorii.

În ceea ce priveşte prevederile art. 125 din Codul de procedură civilă, în cazul acţiunilor în constatare prin care se tinde la consfinţirea pe cale judiciară a existenţei sau a inexistenţei unui drept, Codul de procedură civilă stabileşte aceeaşi competenţă ca şi pentru acţiunile în realizarea dreptului a cărui existenţă sau inexistenţă se cere a fi constatată. Altfel spus, acţiunile în constatare împrumută regulile de competenţă statornicite pentru acţiunile în realizare.

Ca atare, modul de soluţionare a recursului cu care a fost învestită instanţa de trimitere, prin raportare la criticile pe care recurenta le-a subsumat unor motive de casare, se află în atribuţia jurisdicţională a instanţei de judecată, iar identificarea obiectului pricinii, respectiv a pretenţiilor deduse judecăţii şi a fundamentului juridic al acestora sunt operaţiuni care intră în atributul exclusiv al instanţei care judecă litigiul.

Autorul sesizării a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului şi la acelaşi termen de judecată a apreciat că pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, sub aspectul lămuririi modului de interpretare a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 şi ale art. 651 din Codul de procedură civilă, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât calificarea juridică a acţiunii în constatare pendinte, ca fiind una de drept comun sau, dimpotrivă, una în materia executării silite, determină admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului.

Or, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).

În speţă, nu se solicită instanţei supreme clarificarea vreunui text de lege, nu se invocă nicio dificultate, inadecvare sau necorelare a dispoziţiilor a căror interpretare se cere, aşa încât nu există o chestiune de drept veritabilă, faţă de modul cum a fost formulată sesizarea.

Astfel fiind, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este susceptibilă de a primi o interpretare in abstracto şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, întrucât ceea ce se urmăreşte în realitate de către instanţa de sesizare fiind o rezolvare a problemei pe care a ridicat-o din oficiu sub aspectul admisibilităţii căii extraordinare de atac a recursului, prin raportare la acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită formulată de către debitorul-fideiusor şi la elementele de fapt care circumstanţiază pricina dedusă judecăţii.

Aşa cum s-a arătat, în termenii sesizării, nu pot fi cerute instanţei supreme clarificarea cadrului procesual şi identificarea normei legale sub aspectul competenţei – în concret urmărindu-se a se determina dacă în privinţa acestei cereri în constatare este admisibilă calea de atac a recursului, conform dreptului comun reprezentat de art. 483 din Codul de procedură civilă, sau sunt incidente prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă cu caracter special, care reglementează căile de atac ce pot fi declarate împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare -, acesta fiind rolul exclusiv al judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte evaluarea condiţiei noutăţii chestiunii de drept, aceasta presupune, între altele, nu numai ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare, dar şi ca problema de drept să se caracterizeze sub aspectul de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, fiind importantă prezentarea de către instanţa de trimitere a acelor aspecte din care să rezulte caracterul dificil sau dual al interpretării normelor de drept evocate în sesizare.

Or, reglementările succesive dispun în mod similar asupra modului de stabilire a competenţei instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cererilor în constatare (art. 125 din Codul de procedură civilă actual, în reglementarea anterioară art. 18 din Codul de procedură civilă de la 1865), iar autorul sesizării nu se apleacă spre a identifica noutatea chestiunii de drept, din perspectiva datei la care au intrat în vigoare sau a duratei reglementărilor menţionate.

Desigur, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ vechi nu poate genera chestiuni de drept noi, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare (Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 28 iunie 2022).

Cu toate acestea, instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susţin noutatea dispoziţiilor legale în discuţie, iar nu să se rezume la a preciza că, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a arătat în ce constă noutatea şi dificultatea de interpretare a dispoziţiilor legale pe care le supune atenţiei prin actul de sesizare.

În absenţa identificării în conţinutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, a unor posibile sensuri contradictorii ale acestora, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu care a fost învestită.

Pentru considerentele prezentate, se constată că nu sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate cerute de lege, astfel că, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,