Decizia nr. 46/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 944/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 944/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 8.541/314/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; nu au fost depuse puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Suceava – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 7 aprilie 2022, în Dosarul nr. 8.541/314/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă trimiterea alin. (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, la alin. (1) al aceluiaşi articol, se interpretează în sensul că termenul prevăzut la alin. (1) este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale prin raportare la sfârşitul anilor 2012, 2013, 2014, 2015 şi 2016 pentru fiecare tranşă detaliată la literele a) -e), sau se interpretează ca un termen unitar prin raportare doar la sfârşitul anului 2016 ca dată finală de plată a creanţei în mod eşalonat”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009) : ” Art. 1. – (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 13 octombrie 2020 cu nr. 8.541/314/2020, contestatorul Tribunalul Sălaj a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: anularea tuturor actelor de executare silită şi a executării silite înseşi, ce fac obiectul dosarului execuţional nr. xxxx/2019 al biroului executorului judecătoresc; anularea Încheierii civile nr. 1/C din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.187/337/2019, prin care s-a încuviinţat executarea silită faţă de Tribunalul Sălaj; anularea încheierii din 17 august 2020 emise de executorul judecătoresc în dosarul execuţional nr. xxxx/2019 privind stabilirea cheltuielilor de executare silită; suspendarea executării silite în baza dispoziţiilor art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Intimaţii au susţinut prin întâmpinare că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea, nu pot fi primite argumentele prezentate de contestator, întrucât executarea drepturilor salariale recunoscute prin hotărârile judecătoreşti în discuţie s-a făcut eşalonat pentru sumele calculate până la data de 12 noiembrie 2009, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, ultima tranşă de plată fiind exigibilă la data de 31 decembrie 2016, iar pe perioada acestei proceduri speciale de executare, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, orice procedură de executare silită a fost suspendată de drept.

Intimaţii au mai subliniat că dreptul de a solicita executarea silită s-a născut la 1 ianuarie 2017, deoarece până atunci a operat suspendarea de drept a executării silite, iar în raport cu această dată, cererea de executare adresată executorului judecătoresc la 23 decembrie 2019 a fost făcută înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Prin Sentinţa nr. 2.992 din 8 iulie 2021, Judecătoria Suceava – Secţia civilă a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul Tribunalul Sălaj, a anulat toate actele de executare silită care fac obiectul dosarului execuţional nr. xxxx/2019 al biroului executorului judecătoresc, a anulat Încheierea civilă nr. 1/C din 9 ianuarie 2020 pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.187/337/2019, a respins suspendarea executării silite ca fiind rămasă fără obiect şi a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, printre altele, s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte executarea dispoziţiilor titlului executoriu, contestatoarea susţine, iar intimaţii nu infirmă, că sumele cuvenite creditorilor în baza titlurilor executorii până la data de 12 noiembrie 2009 au fost calculate şi achitate de bunăvoie integral, în mai multe tranşe, ultima fiind plătită în data de 19 noiembrie 2015”.

Preliminar, prin sentinţă s-a reţinut că „părţile sunt în divergenţă asupra întinderii dispozitivului sentinţelor civile anterior menţionate, în sensul că intimaţii susţin că acestea îşi produc efectele de la data pronunţării şi până la încetarea stării de discriminare, adică şi la momentul înaintării cererii de executare silită, respectiv 23 decembrie 2019, în timp ce contestatorul susţine că efectele dispozitivelor titlurilor executorii şi-au produs efectele, intimaţii încasând diferenţele salariale şi, în plus, dreptul de a cere executarea silită ar fi prescris raportat la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 668/R/2011 a Curţii de Apel Cluj”.

Prin apelul formulat în cauză, intimaţii au solicitat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii, ca nefondată, a contestaţiei la executare formulate de debitorul contestator, iar prin întâmpinarea la apel au fost reiterate argumentele din contestaţia la executare cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, prin prisma dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

La termenul de judecată din 27 ianuarie 2022, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă a repus cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunţate în precedent. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, dezlegarea ce va fi dată urmând a influenţa rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii. Astfel, în apel este repusă în discuţie problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită prin prisma dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

Chestiunea de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar completul de judecată al Tribunalului Suceava – Secţia I civilă este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii au arătat că ultima tranşă de plată era exigibilă la sfârşitul anului 2016, respectiv la data de 31 decembrie 2016, iar pe perioada acestei proceduri speciale de executare, în conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, orice procedură de executare silită a fost suspendată de drept. Prin urmare, creditorii, chiar dacă au constatat că debitorii nu îşi îndeplinesc integral obligaţiile de plată, respectiv nu determină corect valoarea titlului executoriu la care se raportează procentele de plată eşalonată, nu au avut deschisă nicio cale procedurală pentru a contesta întinderea creanţei lor, din moment ce nu au avut dreptul de a proceda la executarea silită a drepturilor salariale restante pe care debitorii au refuzat să le calculeze şi să le plătească de bunăvoie. Dreptul de a solicita executarea silită s-a născut la data de 1 ianuarie 2017, deoarece până atunci a operat suspendarea de drept a executării silite, iar în raport cu această dată cererea lor de executare, adresată executorului judecătoresc la data de 23 decembrie 2019, a fost făcută înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Chiar dacă ultima tranşă a drepturilor salariale achitate de intimat apelanţilor a avut loc la 19 noiembrie 2015, aspect necontestat, cu precizarea că aceasta a fost doar o plată parţială, termenul de prescripţie de 3 ani nu poate fi calculat de la această dată în condiţiile în care efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 se întind până la sfârşitul anului 2016. Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la 1 ianuarie 2017, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, şi s-a încheiat la 1 ianuarie 2020. În condiţiile în care cererea de executare silită a fost înregistrată la biroul executorului judecătoresc în decembrie 2019, dreptul creditorilor de a cere executarea silită nu era prescris la data la care s-au adresat executorului judecătoresc.

În concluzie, dreptul de a obţine executarea silită pentru sumele pe care debitorul le datorează în temeiul titlurilor executorii pentru perioada 12 noiembrie 2009 şi până în prezent nu este prescris. Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la 1 ianuarie 2017, iar data de 31 decembrie 2016 reprezintă data finală de plată a creanţei.

Intimatul-contestator Tribunalul Sălaj nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că, raportat la modalitatea de exprimare a legiuitorului din cuprinsul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în condiţiile în care trimiterea de la alin. (2) al acestui articol foloseşte noţiunea de „termen” la singular, înţelesul alin. (1) al aceluiaşi articol ar putea fi acela că se referă la un singur termen unitar, chiar dacă în cuprinsul alin. (1), la lit. a) -e), se face referire la ani diferiţi.

Pe de altă parte, prin prisma existenţei unor termene diferite de scadenţă, prin raportare la fiecare tranşă în parte [lit. a) -e) ale art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009], poate exista şi interpretarea că acestea pot fi puse în executare în termene de prescripţie diferite, calculate prin raportare la fiecare dată de scadenţă a fiecărei tranşe.

Ca urmare, instanţa de trimitere a arătat că se impune a fi tranşată această chestiune de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea unei hotărâri prealabile. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis practica judiciară identificată cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, precum şi puncte de vedere teoretice exprimate de judecători.

Din răspunsurile formulate a rezultat o opinie potrivit căreia termenul prevăzut la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale, astfel că termenul de prescripţie se calculează prin raportare la scadenţa fiecărei tranşe anuale de la lit. a) -e) (2012, 2013, 2014, 2015 şi 2016). S-a arătat că, deşi creanţa este unică, termenele de prescripţie a executării silite trebuie raportate la scadenţa fiecărei tranşe. Din moment ce executarea de bunăvoie a fost prevăzută în tranşe anuale, neachitarea unei tranşe permite executarea sa silită după împlinirea fiecărui termen prevăzut la art. 1 alin. (1) lit. a) -e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, fiind suspendată doar executarea silită a tranşei pentru care termenul nu a expirat.

În sprijinul acestei opinii a fost identificată practică judiciară, fiind înaintate hotărâri judecătoreşti definitive de către Judecătoria Focşani, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia civilă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia civilă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă.

Opinii teoretice în acelaşi sens au fost exprimate de judecătorii de la: Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Măcin, Tribunalul Dolj, Judecătoria Braşov, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Arad, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Secţia I civilă şi instanţele aflate în raza de competenţă teritorială, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Tribunalul Bucureşti – secţiile III şi IV civile, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că alin. (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 suspendă executarea pentru perioada ianuarie 2012 – decembrie 2016, iar nu separat pentru fiecare tranşă, fiind vorba de un termen unitar raportat doar la sfârşitul anului 2016, ca dată finală de plată a creanţei în mod eşalonat.

Hotărâri judecătoreşti definitive au fost identificate la Judecătoria Botoşani, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia civilă, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia civilă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă.

Puncte de vedere teoretice în sprijinul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Brăila, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă, Tribunalul Bucureşti – secţiile III şi IV civile, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Maramureş.

La nivelul curţilor de apel Ploieşti, Piteşti, Oradea, Alba Iulia şi Cluj nu a fost identificată practică judiciară şi nu au fost exprimate nici puncte de vedere teoretice de către judecători.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009.

Astfel, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Curtea Constituţională a reţinut că eşalonările succesive ale plăţii sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătoreşti reprezintă măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Curtea a arătat că executarea creanţei într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 815 din 4 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 11 decembrie 2012, şi Decizia nr. 897 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 reglementează eşalonarea plăţii unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Instituirea acestei măsuri a fost determinată de existenţa unui număr substanţial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de criză economică.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a reţinut că măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eşalonarea sumelor rezultate din hotărâri judecătoreşti, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidenţa acesteia. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentei sesizări, nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul întrebării prealabile. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, condiţii extrase din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că primele două condiţii de admisibilitate legate de titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată sunt îndeplinite.

Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, iar instanţa de trimitere învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului urmează să judece contestaţia la executare propriu-zisă, în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Suceava.

În privinţa condiţiei ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se evidenţiază o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică aparte, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului a cărui soluţionare pe fond depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate.

În ceea ce priveşte sintagma folosită de legiuitor – „de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, aceasta impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Spre deosebire de recursul în interesul legii, pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă şi generală, în cazul hotărârii prealabile, dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanţelor speţei.

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Se impun, aşadar, cu necesitate, prealabil sesizării instanţei supreme, stabilirea şi evidenţierea existenţei unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea cauzei pe fond, deoarece numai în această măsură se pot demonstra utilitatea şi interesul în promovarea acestui demers judiciar.

În cauză, însă, în raport cu obiectul acţiunii formulate de contestator, cu soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu motivele de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de dispoziţiile art. 477 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia soluţionarea pe fond a cauzei trebuie să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării.

Astfel, Judecătoria Suceava a fost învestită cu o contestaţie la executare, contestatorul invocând, pe de o parte, prescripţia dreptului creditorilor de a obţine executarea silită, dat fiind că titlul executoriu în temeiul căruia s-a încuviinţat şi s-a demarat executarea silită este o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2011, iar cererea de executare silită a fost înregistrată în anul 2019, peste termenul de prescripţie impus de prevederile art. 706 şi art. 707 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, susţinând că, în speţă, creanţa pentru care se face executarea silită nu este lichidă, întrucât executorul judecătoresc a solicitat, cu titlu generic, plata diferenţelor cuvenite creditorilor, fără să indice cuantumul creanţei. S-a mai invocat ca motiv de contestaţie şi nelegalitatea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare.

Prima instanţă, care a admis contestaţia la executare formulată şi a dispus anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional, inclusiv încheierea de încuviinţare a executării silite, a analizat numai motivul privind lipsa caracterului cert şi lichid al creanţei, motiv pe care l-a găsit întemeiat.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel exclusiv creditorii, criticile din apel fiind circumscrise exclusiv aspectelor tranşate jurisdicţional în prima fază procesuală, vizând îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 663 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, respectiv de art. 664 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în cauză, nu a fost evidenţiat un motiv de nulitate a hotărârii apelate, invocat din oficiu, instanţa de trimitere aflându-se în faza de soluţionare a apelului, iar nu de evocare a fondului în apel, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

Prin intermediul sesizării formulate, instanţa de trimitere solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă trimiterea alin. (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 la alin. (1) al aceluiaşi articol se interpretează în sensul că termenul prevăzut la alin. (1) este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale prin raportare la sfârşitul anilor 2012, 2013, 2014, 2015 şi 2016 pentru fiecare tranşă detaliată la literele a) -e), sau se interpretează ca un termen unitar prin raportare doar la sfârşitul anului 2016 ca dată finală de plată a creanţei în mod eşalonat”.

Astfel, prin întrebarea prealabilă se solicită interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept procedural care reglementează modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, din ansamblul încheierii în care sunt expuse inclusiv punctele de vedere ale părţilor rezultând că, în realitate, se urmăreşte a se stabili dacă, în ipoteza acestor titluri executorii, cursul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este influenţat de scadenţa fiecărei tranşe de plată stabilite de art. 1 alin. (1) lit. a) -e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 sau de scadenţa ultimei tranşe de plată stabilite de norma evocată.

Or, judecata în apel este una în care se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunţate în primă instanţă, limitele acestei judecăţi fiind determinate, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de criticile formulate de apelant şi de eventuale motive de ordine publică invocate din oficiu.

Întrucât admisibilitatea sesizării din perspectiva condiţiei legăturii cu cauza a chestiunii de drept se impune a fi analizată şi prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea, aceste elemente plasează sub semnul incertitudinii dacă instanţa de apel ar putea, concordant dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, să întemeieze soluţia dată pe dispoziţiile legale evocate, care fac obiect al sesizării, sau dacă este ţinută să verifice legalitatea soluţiei pe alte temeiuri.

Astfel, lămurirea ce ar putea fi adusă chestiunii de drept care face obiectul sesizării nu poate influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, de vreme ce excepţia prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită a fost invocată în faţa primei instanţe, care a tranşat litigiul, statuând exclusiv asupra lipsei caracterului cert şi lichid al creanţei ce face obiectul executării silite, iar prin motivele dezvoltate în singurul apel formulat în cauză nu se contestă aspecte referitoare la prescripţie. Având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 477 alin. (1) şi art. 478 din Codul de procedură civilă, şi lipsa unei critici concrete cu privire la acest aspect, instanţa de apel nu mai poate repune în discuţie prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Or, astfel cum este stabilită condiţia în art. 519 din Codul de procedură civilă – de lămurirea chestiunii de drept trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se deduce că această dependenţă trebuie să fie cert stabilită, pentru a evita lipsa de utilitate a demersului procedural, cerinţă care nu este îndeplinită.

Având în vedere neîndeplinirea cerinţei de admisibilitate anterior analizate, se apreciază că a devenit inutilă evaluarea condiţiilor vizând dificultatea şi noutatea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se va respinge sesizarea, ca inadmisibilă.