ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 46/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 944/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă, în Dosarul nr. 8.541/314/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; nu au fost depuse puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Suceava - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 7 aprilie 2022, în Dosarul nr. 8.541/314/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă trimiterea alin. (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, la alin. (1) al aceluiași articol, se interpretează în sensul că termenul prevăzut la alin. (1) este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale prin raportare la sfârșitul anilor 2012, 2013, 2014, 2015 și 2016 pentru fiecare tranșă detaliată la literele a) -e), sau se interpretează ca un termen unitar prin raportare doar la sfârșitul anului 2016 ca dată finală de plată a creanței în mod eșalonat". II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009) : " Art. 1. - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept. (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 13 octombrie 2020 cu nr. 8.541/314/2020, contestatorul Tribunalul Sălaj a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: anularea tuturor actelor de executare silită și a executării silite înseși, ce fac obiectul dosarului execuțional nr. xxxx/2019 al biroului executorului judecătoresc; anularea Încheierii civile nr. 1/C din 9 ianuarie 2020, pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.187/337/2019, prin care s-a încuviințat executarea silită față de Tribunalul Sălaj; anularea încheierii din 17 august 2020 emise de executorul judecătoresc în dosarul execuțional nr. xxxx/2019 privind stabilirea cheltuielilor de executare silită; suspendarea executării silite în baza dispozițiilor art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă până la soluționarea contestației la executare.

Intimații au susținut prin întâmpinare că, în ceea ce privește prescripția dreptului de a obține executarea, nu pot fi primite argumentele prezentate de contestator, întrucât executarea drepturilor salariale recunoscute prin hotărârile judecătorești în discuție s-a făcut eșalonat pentru sumele calculate până la data de 12 noiembrie 2009, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, ultima tranșă de plată fiind exigibilă la data de 31 decembrie 2016, iar pe perioada acestei proceduri speciale de executare, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din același act normativ, orice procedură de executare silită a fost suspendată de drept.

Intimații au mai subliniat că dreptul de a solicita executarea silită s-a născut la 1 ianuarie 2017, deoarece până atunci a operat suspendarea de drept a executării silite, iar în raport cu această dată, cererea de executare adresată executorului judecătoresc la 23 decembrie 2019 a fost făcută înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

Prin Sentința nr. 2.992 din 8 iulie 2021, Judecătoria Suceava - Secția civilă a admis contestația la executare formulată de contestatorul Tribunalul Sălaj, a anulat toate actele de executare silită care fac obiectul dosarului execuțional nr. xxxx/2019 al biroului executorului judecătoresc, a anulat Încheierea civilă nr. 1/C din 9 ianuarie 2020 pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 5.187/337/2019, a respins suspendarea executării silite ca fiind rămasă fără obiect și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, printre altele, s-a reținut că: "În ceea ce privește executarea dispozițiilor titlului executoriu, contestatoarea susține, iar intimații nu infirmă, că sumele cuvenite creditorilor în baza titlurilor executorii până la data de 12 noiembrie 2009 au fost calculate și achitate de bunăvoie integral, în mai multe tranșe, ultima fiind plătită în data de 19 noiembrie 2015".

Preliminar, prin sentință s-a reținut că "părțile sunt în divergență asupra întinderii dispozitivului sentințelor civile anterior menționate, în sensul că intimații susțin că acestea își produc efectele de la data pronunțării și până la încetarea stării de discriminare, adică și la momentul înaintării cererii de executare silită, respectiv 23 decembrie 2019, în timp ce contestatorul susține că efectele dispozitivelor titlurilor executorii și-au produs efectele, intimații încasând diferențele salariale și, în plus, dreptul de a cere executarea silită ar fi prescris raportat la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 668/R/2011 a Curții de Apel Cluj".

Prin apelul formulat în cauză, intimații au solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii, ca nefondată, a contestației la executare formulate de debitorul contestator, iar prin întâmpinarea la apel au fost reiterate argumentele din contestația la executare cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, prin prisma dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

La termenul de judecată din 27 ianuarie 2022, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a repus cauza pe rol pentru a pune în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunțate în precedent. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, dezlegarea ce va fi dată urmând a influența rezolvarea raportului de drept dedus judecății. Astfel, în apel este repusă în discuție problema prescripției dreptului de a cere executarea silită prin prisma dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Chestiunea de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar completul de judecată al Tribunalului Suceava - Secția I civilă este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanții au arătat că ultima tranșă de plată era exigibilă la sfârșitul anului 2016, respectiv la data de 31 decembrie 2016, iar pe perioada acestei proceduri speciale de executare, în conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, orice procedură de executare silită a fost suspendată de drept. Prin urmare, creditorii, chiar dacă au constatat că debitorii nu își îndeplinesc integral obligațiile de plată, respectiv nu determină corect valoarea titlului executoriu la care se raportează procentele de plată eșalonată, nu au avut deschisă nicio cale procedurală pentru a contesta întinderea creanței lor, din moment ce nu au avut dreptul de a proceda la executarea silită a drepturilor salariale restante pe care debitorii au refuzat să le calculeze și să le plătească de bunăvoie. Dreptul de a solicita executarea silită s-a născut la data de 1 ianuarie 2017, deoarece până atunci a operat suspendarea de drept a executării silite, iar în raport cu această dată cererea lor de executare, adresată executorului judecătoresc la data de 23 decembrie 2019, a fost făcută înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

Chiar dacă ultima tranșă a drepturilor salariale achitate de intimat apelanților a avut loc la 19 noiembrie 2015, aspect necontestat, cu precizarea că aceasta a fost doar o plată parțială, termenul de prescripție de 3 ani nu poate fi calculat de la această dată în condițiile în care efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 se întind până la sfârșitul anului 2016. Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la 1 ianuarie 2017, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, și s-a încheiat la 1 ianuarie 2020. În condițiile în care cererea de executare silită a fost înregistrată la biroul executorului judecătoresc în decembrie 2019, dreptul creditorilor de a cere executarea silită nu era prescris la data la care s-au adresat executorului judecătoresc.

În concluzie, dreptul de a obține executarea silită pentru sumele pe care debitorul le datorează în temeiul titlurilor executorii pentru perioada 12 noiembrie 2009 și până în prezent nu este prescris. Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la 1 ianuarie 2017, iar data de 31 decembrie 2016 reprezintă data finală de plată a creanței.

Intimatul-contestator Tribunalul Sălaj nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că, raportat la modalitatea de exprimare a legiuitorului din cuprinsul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în condițiile în care trimiterea de la alin. (2) al acestui articol folosește noțiunea de "termen" la singular, înțelesul alin. (1) al aceluiași articol ar putea fi acela că se referă la un singur termen unitar, chiar dacă în cuprinsul alin. (1), la lit. a) -e), se face referire la ani diferiți.

Pe de altă parte, prin prisma existenței unor termene diferite de scadență, prin raportare la fiecare tranșă în parte [lit. a) -e) ale art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009], poate exista și interpretarea că acestea pot fi puse în executare în termene de prescripție diferite, calculate prin raportare la fiecare dată de scadență a fiecărei tranșe.

Ca urmare, instanța de trimitere a arătat că se impune a fi tranșată această chestiune de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea unei hotărâri prealabile. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis practica judiciară identificată cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, precum și puncte de vedere teoretice exprimate de judecători.

Din răspunsurile formulate a rezultat o opinie potrivit căreia termenul prevăzut la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale, astfel că termenul de prescripție se calculează prin raportare la scadența fiecărei tranșe anuale de la lit. a) -e) (2012, 2013, 2014, 2015 și 2016). S-a arătat că, deși creanța este unică, termenele de prescripție a executării silite trebuie raportate la scadența fiecărei tranșe. Din moment ce executarea de bunăvoie a fost prevăzută în tranșe anuale, neachitarea unei tranșe permite executarea sa silită după împlinirea fiecărui termen prevăzut la art. 1 alin. (1) lit. a) -e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, fiind suspendată doar executarea silită a tranșei pentru care termenul nu a expirat.

În sprijinul acestei opinii a fost identificată practică judiciară, fiind înaintate hotărâri judecătorești definitive de către Judecătoria Focșani, Judecătoria Iași, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția civilă.

Opinii teoretice în același sens au fost exprimate de judecătorii de la: Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Măcin, Tribunalul Dolj, Judecătoria Brașov, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Arad, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Secția I civilă și instanțele aflate în raza de competență teritorială, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Tribunalul București - secțiile III și IV civile, Tribunalul Călărași, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că alin. (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 suspendă executarea pentru perioada ianuarie 2012 - decembrie 2016, iar nu separat pentru fiecare tranșă, fiind vorba de un termen unitar raportat doar la sfârșitul anului 2016, ca dată finală de plată a creanței în mod eșalonat.

Hotărâri judecătorești definitive au fost identificate la Judecătoria Botoșani, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția civilă, Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția civilă.

Puncte de vedere teoretice în sprijinul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Brăila, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă, Tribunalul București - secțiile III și IV civile, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Maramureș.

La nivelul curților de apel Ploiești, Pitești, Oradea, Alba Iulia și Cluj nu a fost identificată practică judiciară și nu au fost exprimate nici puncte de vedere teoretice de către judecători.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat în repetate rânduri asupra constituționalității dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Astfel, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Curtea Constituțională a reținut că eșalonările succesive ale plății sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești reprezintă măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Curtea a arătat că executarea creanței într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 815 din 4 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 11 decembrie 2012, și Decizia nr. 897 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 reglementează eșalonarea plății unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Instituirea acestei măsuri a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de criză economică.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a reținut că măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la dispozițiile legale ce fac obiectul prezentei sesizări, nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul întrebării prealabile. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, și care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că primele două condiții de admisibilitate legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată sunt îndeplinite.

Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, iar instanța de trimitere învestită cu soluționarea căii de atac a apelului urmează să judece contestația la executare propriu-zisă, în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Suceava.

În privința condiției ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se evidențiază o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică aparte, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului a cărui soluționare pe fond depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate.

În ceea ce privește sintagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei", aceasta impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul acțiunii civile, deoarece numai analizând pretenția concretă dedusă judecății instanțele realizează o judecată pe fond a cauzei.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

Spre deosebire de recursul în interesul legii, pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă și generală, în cazul hotărârii prealabile, dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanțelor speței.

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluționării pe fond a litigiului.

Se impun, așadar, cu necesitate, prealabil sesizării instanței supreme, stabilirea și evidențierea existenței unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea cauzei pe fond, deoarece numai în această măsură se pot demonstra utilitatea și interesul în promovarea acestui demers judiciar.

În cauză, însă, în raport cu obiectul acțiunii formulate de contestator, cu soluția pronunțată de prima instanță și cu motivele de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ținând seama de dispozițiile art. 477 și următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia soluționarea pe fond a cauzei trebuie să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării.

Astfel, Judecătoria Suceava a fost învestită cu o contestație la executare, contestatorul invocând, pe de o parte, prescripția dreptului creditorilor de a obține executarea silită, dat fiind că titlul executoriu în temeiul căruia s-a încuviințat și s-a demarat executarea silită este o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2011, iar cererea de executare silită a fost înregistrată în anul 2019, peste termenul de prescripție impus de prevederile art. 706 și art. 707 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, susținând că, în speță, creanța pentru care se face executarea silită nu este lichidă, întrucât executorul judecătoresc a solicitat, cu titlu generic, plata diferențelor cuvenite creditorilor, fără să indice cuantumul creanței. S-a mai invocat ca motiv de contestație și nelegalitatea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare.

Prima instanță, care a admis contestația la executare formulată și a dispus anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul execuțional, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite, a analizat numai motivul privind lipsa caracterului cert și lichid al creanței, motiv pe care l-a găsit întemeiat.

Împotriva acestei soluții au formulat apel exclusiv creditorii, criticile din apel fiind circumscrise exclusiv aspectelor tranșate jurisdicțional în prima fază procesuală, vizând îndeplinirea condițiilor impuse de art. 663 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, respectiv de art. 664 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în cauză, nu a fost evidențiat un motiv de nulitate a hotărârii apelate, invocat din oficiu, instanța de trimitere aflându-se în faza de soluționare a apelului, iar nu de evocare a fondului în apel, conform dispozițiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

Prin intermediul sesizării formulate, instanța de trimitere solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă trimiterea alin. (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 la alin. (1) al aceluiași articol se interpretează în sensul că termenul prevăzut la alin. (1) este reprezentat de mai multe termene succesive, dar individuale prin raportare la sfârșitul anilor 2012, 2013, 2014, 2015 și 2016 pentru fiecare tranșă detaliată la literele a) -e), sau se interpretează ca un termen unitar prin raportare doar la sfârșitul anului 2016 ca dată finală de plată a creanței în mod eșalonat".

Astfel, prin întrebarea prealabilă se solicită interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept procedural care reglementează modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, din ansamblul încheierii în care sunt expuse inclusiv punctele de vedere ale părților rezultând că, în realitate, se urmărește a se stabili dacă, în ipoteza acestor titluri executorii, cursul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită este influențat de scadența fiecărei tranșe de plată stabilite de art. 1 alin. (1) lit. a) -e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 sau de scadența ultimei tranșe de plată stabilite de norma evocată.

Or, judecata în apel este una în care se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunțate în primă instanță, limitele acestei judecăți fiind determinate, potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de criticile formulate de apelant și de eventuale motive de ordine publică invocate din oficiu.

Întrucât admisibilitatea sesizării din perspectiva condiției legăturii cu cauza a chestiunii de drept se impune a fi analizată și prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea, aceste elemente plasează sub semnul incertitudinii dacă instanța de apel ar putea, concordant dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, să întemeieze soluția dată pe dispozițiile legale evocate, care fac obiect al sesizării, sau dacă este ținută să verifice legalitatea soluției pe alte temeiuri.

Astfel, lămurirea ce ar putea fi adusă chestiunii de drept care face obiectul sesizării nu poate influența soluționarea pe fond a cauzei, de vreme ce excepția prescripției dreptului de a solicita executarea silită a fost invocată în fața primei instanțe, care a tranșat litigiul, statuând exclusiv asupra lipsei caracterului cert și lichid al creanței ce face obiectul executării silite, iar prin motivele dezvoltate în singurul apel formulat în cauză nu se contestă aspecte referitoare la prescripție. Având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 477 alin. (1) și art. 478 din Codul de procedură civilă, și lipsa unei critici concrete cu privire la acest aspect, instanța de apel nu mai poate repune în discuție prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Or, astfel cum este stabilită condiția în art. 519 din Codul de procedură civilă - de lămurirea chestiunii de drept trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se deduce că această dependență trebuie să fie cert stabilită, pentru a evita lipsa de utilitate a demersului procedural, cerință care nu este îndeplinită.

Având în vedere neîndeplinirea cerinței de admisibilitate anterior analizate, se apreciază că a devenit inutilă evaluarea condițiilor vizând dificultatea și noutatea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se va respinge sesizarea, ca inadmisibilă.