Decizia nr. 79/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 719/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 719/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.996/101/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor. Acestea au formulat câte un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 19 februarie 2026, în Dosarul nr. 4.996/101/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. 31 alin. (2), (3) şi (8), art. 33 şi 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare a continuat sau nu să producă efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare? II. Normele legale incidente

Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. 3 1 alin. (2), (3) şi (8), art. 3 3 şi 3 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (Hotărârea Guvernului nr. 582/2016) III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată cu nr. 4.996/101/2023, pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Z.C., în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Bucureşti, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Metodologiei privind stabilirea tarifelor orare şi a modalităţilor de plată pentru activităţile desfăşurate în regim de plată cu ora (aprobată de Senatul Universităţii din Bucureşti la 21.09.2016) şi a Deciziei nr. x din 10.01.2018 privind stabilirea tarifelor orare brute pentru remunerarea activităţilor didactice desfăşurate în regim de plată cu ora începând cu data de 1.01.2018 (aprobată de Consiliul de administraţie al Universităţii din Bucureşti la 10.01.2018), la data de 26 septembrie 2018, când a fost încheiat Contractul individual de muncă pentru activităţile desfăşurate în regim de plată cu ora nr. z/26.09.2018, în anul universitar 2018/2019.

Prin Sentinţa nr. 740 din 13 noiembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 4.996/101/2023, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Bucureşti. Au fost anulate Metodologia privind stabilirea tarifelor orare şi a modalităţilor de plată pentru activităţile desfăşurate în regim de plată cu ora, aprobată la data de 21.09.2016, precum şi Decizia nr. x din 10.01.2018.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, prin care a susţinut, printre altele, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, faptul că, prin art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), cu începere din 1 august 2016 au fost abrogate prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 a adăugat la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015) art. 3 3 alin. (1), care prevedea că: „Prin excepţie de la prevederile art. 2 alin. (2), începând cu luna august 2016, salariile personalului prevăzut în anexa nr. 2 se stabilesc potrivit prezentului articol.”

Art. 3 5 din acelaşi act normativ prevedea că: „În aplicarea art. 3 1 alin. (2), (3) şi (8), art. 3 3 şi 3 4 , pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice va elabora, în termen de 60 de zile de la publicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, norme metodologice care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului.”

Prin Hotărârea Guvernului nr. 582/2016, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 935/2016, au fost aprobate normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 3 1 alin. (2), (3) şi (8), art. 3 3 şi 3 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Prin Legea nr. 250/2016, în vigoare de la 24 decembrie 2016, a fost aprobată cu modificări şi completări Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. În acest context, art. 3 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Legea nr. 250/2016, se referă la majorarea salariului de bază aferent lunii decembrie 2016, care se regăseşte în anexa nr. 2 1 , astfel că în decembrie 2016 personalul didactic ar fi beneficiat de salariile de bază din anexa nr. 2 1 , şi nu de salariile de bază din anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, aşa cum prevedea acest act normativ începând din august 2016.

A concluzionat că instanţa a procedat la o greşită corelare, interpretare şi aplicare a prevederilor legale, considerând că dispoziţiile metodologiei contravin dispoziţiilor actelor normative de nivel superior (Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, Hotărârea Guvernului nr. 582/2016), în sensul că pârâta s-ar fi raportat la salarii de bază ale funcţiilor didactice inferioare celor stabilite prin art. 3 3 şi anexa nr. 2 pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, modificată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, şi art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 26 alin. (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 582/2016.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, deşi la data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), aceasta s-a aplicat etapizat, aşa cum s-a prevăzut prin art. 38 şi 39 din această lege, care reprezintă norme tranzitorii, menite să reglementeze problematica drepturilor salariale ale personalului bugetar între momentul intrării în vigoare a legii şi cel al aplicării sale depline, anul 2022.

Din cuprinsul prevederilor art. 38 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că pentru intervalul 1.07.2017-31.12.2017 nu se aplică prevederile specifice care reglementează salarizarea, cuprinse în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale menţinându-se în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, în condiţii identice de funcţie şi de desfăşurare a activităţii, iar etapele temporale apar descrise în alin. (2)-(6).

Astfel, pentru intervalul iulie 2017-decembrie 2017, cuantumul brut al salariului de bază pentru personalul din învăţământ este cel aferent lunii iunie 2017 (potrivit art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017), care este, la rândul său, cel din luna februarie 2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative). A apreciat, totodată, că acest cuantum brut al salariului de bază din luna februarie 2017 este acelaşi cu cel corespunzător lunii decembrie 2016, făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2018, pronunţată în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 3 3 şi art. 3 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Aşadar, a susţinut că concluzia instanţei de fond, potrivit căreia la 1.07.2017 şi-au încetat efectele juridice atât Hotărârea Guvernului nr. 582/2016, cât şi metodologia contestată, nu poate sta la baza unei soluţii de anulare a Deciziei nr. x din 10.01.2018.

Distinct, cu privire la cuantumul remuneraţiei pentru sistemul de plată cu ora şi la modul concret de calcul al acesteia, recurenta-pârâtă a susţinut, în primul rând, că acestea sunt elemente care ţin de autonomia universitară şi, în al doilea rând, că Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a continuat să se aplice şi după data de 1.07.2017 pentru a se evita „vidul legislativ” care s-a creat în materia salarizării, generat de inexistenţa unui act normativ/act administrativ cu caracter normativ în vigoare care să reglementeze modul de calcul al drepturilor salariale ale personalului didactic universitar salarizat prin plată cu ora.

A considerat astfel că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 au ultraactivat, textul art. 38 şi 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevăzând expres ultraactivitatea normei vechi. Prin urmare, a concluzionat că şi după data de 1.07.2017 s-a menţinut competenţa Consiliului de administraţie al Universităţii din Bucureşti de stabilire a tarifului pentru plata cu ora, aşa încât prevederile Deciziei nr. x din 10.01.2018 nu sunt nelegale.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că, la elaborarea metodologiei, Senatul Universităţii din Bucureşti nu a respectat dispoziţiile art. 327 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, stabilind salarii de bază ale funcţiilor didactice mai mici decât cele stabilite atât prin pct. 4 din anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, cât şi faţă de cele stabilite prin pct. 2 din anexa nr. 2 la normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 3 1 alin. (2), (3) şi (8), art. 3 3 şi 3 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Totodată, a punctat că nu a existat niciun „vid legislativ” în privinţa salarizării personalului didactic universitar în regim de plată cu ora, după cum reiese atât din dispoziţiile Legii nr. 1/2011, Hotărârii Guvernului nr. 38/2017 pentru aplicarea prevederilor art. 3 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, cât şi ale Legii-cadru nr. 153/2017, ale căror prevederi trebuie aplicate deopotrivă atât pentru salarizarea personalului didactic salarizat la norma de bază, cât şi pentru salarizarea personalului didactic în regim de plată cu ora, evident cu diferenţierile specifice prevăzute de aceste legi.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2025, intimatul-reclamant a depus o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea lămuririi următoarelor chestiuni de drept: – dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a continuat sau nu să producă efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017? – dacă, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, consiliile de administraţie ale universităţilor au mai avut sau nu competenţa să stabilească tarifele pentru orele didactice prestate în sistem de plată cu ora, în temeiul art. 26 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 582/2016?

Solicitarea a fost pusă în dezbaterea părţilor la termenul din 5 februarie 2026. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept, a reţinut că şi această condiţie este îndeplinită, deoarece problema de drept semnalată priveşte condiţiile legale de stabilire a tarifelor orare brute pentru remunerarea activităţilor didactice desfăşurate în regim de plată cu ora, în învăţământul universitar, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

S-a apreciat că dificultatea interpretării priveşte ipoteza dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a continuat sau nu să producă efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care nu a fost abrogată expres de către emitent, iar Legea-cadru nr. 153/2017 conţine dispoziţii tranzitorii.

Astfel, a precizat autoarea sesizării că prevederile în baza cărora au fost emise normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 au fost abrogate de dispoziţiile art. 44 alin. (1) pct. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017. Faţă de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a relevat faptul că s-ar putea aprecia că Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a încetat să mai producă efecte de la data de 1 iulie 2017.

Cu toate acestea, a indicat că art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină în mod specific aplicarea etapizată a legii, prezentând conţinutul acestui text normativ.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 38 a reţinut că salariile stabilite în conformitate cu art. I, I 1 , I 2 şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 au fost menţinute în plată la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, chiar dacă art. 44 a abrogat aceste dispoziţii legale.

A constatat că această măsură de politică fiscal-bugetară a fost menţinută şi în continuare, prin acte normative succesive, care au prevăzut menţinerea cuantumului salariilor de bază sau indemnizaţiilor de încadrare stabilite pentru luna decembrie a anului anterior.

Totodată, a reţinut că problema de drept prezintă legătură cu modul de soluţionare a cauzei deduse judecăţii, întrucât, în funcţie de stabilirea dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a mai produs efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi, implicit, Consiliul de administraţie al Universităţii din Bucureşti a mai avut competenţa după acest moment să stabilească tarifele pentru orele didactice prestate în sistem de plată cu ora, instanţa va putea dezlega raportul juridic litigios şi va stabili în ce măsură actele administrative contestate au fost emise legal sau nu.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare formulată de către intimatul-reclamant, respectiv „Dacă după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, consiliile de administraţie ale universităţilor au mai avut sau nu competenţa să stabilească tarifele pentru orele didactice prestate în sistem de plată cu ora, în temeiul art. 26 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 582/2016”, instanţa de trimitere nu a dispus sesizarea instanţei supreme, apreciind că lămurirea acestei chestiuni decurge din răspunsul la prima întrebare. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Având în vedere situaţia de fapt din cauza de faţă şi motivele de recurs, autoarea sesizării a apreciat că exprimarea unui punct de vedere asupra problemei de drept ar echivala cu antepronunţarea asupra soluţiei din cauză, motiv pentru care a precizat că nu va exprima un punct de vedere. VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile au formulat puncte de vedere privind admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu chestiunea de drept prezentată la paragraful 7 din prezenta decizie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea instanţei supreme, instanţele judecătoreşti naţionale au comunicat, în majoritate, faptul că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, trimiţând un număr redus de hotărâri judecătoreşti în litigii care nu sunt similare, ci au ca obiect plata gradaţiei de merit în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 582/2016, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. Au fost înaintate opinii teoretice care conturează existenţa a două orientări contrare, însă studiul argumentelor conduce la concluzia că sunt fundamentate pe premise diferite.

Într-o primă opinie, majoritară (Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, tribunalele Teleorman, Iaşi, Vaslui, Braşov, Curtea de Apel Braşov), s-a apreciat că, după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 nu a mai constituit izvor de drept pentru stabilirea drepturilor salariale, eventualele situaţii juridice ulterioare fiind guvernate exclusiv de dispoziţiile noii legi. În susţinerea opiniei exprimate s-a arătat că Legea-cadru nr. 153/2017 reprezintă un act normativ cu forţă juridică superioară unei hotărâri a Guvernului şi instituie un cadru unitar, complet şi de sine stătător în materia salarizării. Aceasta a urmărit înlocuirea sistemului anterior, caracterizat prin reglementări fragmentare, inclusiv hotărâri ale Guvernului, precum Hotărârea Guvernului nr. 582/2016, care stabileau drepturi salariale punctuale.

Totodată, s-a subliniat că Legea-cadru nr. 153/2017 nu a operat doar o modificare parţială, ci a instituit un nou regim juridic al salarizării. Astfel, potrivit principiului lex posterior derogat legi priori, actul normativ ulterior, cu forţă juridică superioară, înlătură aplicarea actului normativ anterior contrar.

În acest sens au fost indicate hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata gradaţiei de merit.

Într-o a doua opinie (Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti, tribunalele Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov) s-a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a continuat să producă efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cu privire la modalitatea de stabilire a salariilor care au fost menţinute în plată la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

În argumentare s-a subliniat că prevederile în baza cărora au fost emise normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 au fost abrogate de art. 44 alin. (1) pct. din 23 din Legea-cadru nr. 153/2017. Însă art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 a prevăzut că legea se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017, salariile stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. I, I 1 , I 2 şi III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 fiind menţinute în plată la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, chiar dacă art. 44 a abrogat aceste dispoziţii legale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii ce pot prezenta relevanţă în cauză: Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 64 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 41 din 14 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 14 ianuarie 2020. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile anterior enunţate, se constată următoarele: – instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, titularul cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului încadrat în familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”, iar litigiul vizează anularea unor acte administrative privind stabilirea tarifelor orare pentru remunerarea activităţilor didactice desfăşurate în regim de plată cu ora în învăţământul universitar; – cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă; – la momentul formulării sesizării, chestiunea de drept invocată nu forma obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a subliniat că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă şi, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependenţa necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond (Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragrafele 62-63; Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025, paragraful 53).

Pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept veritabile este necesar ca problema de drept antamată să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, paragraful 60; Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, paragrafele 61-63).

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiţia unei chestiuni de drept reale, dificile, în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin raportare la aceste exigenţe se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, instanţa de trimitere nu invocă o chestiune de interpretare a legii, ci solicită o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei, un răspuns la întrebarea: „Dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a continuat sau nu să producă efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017?”

Verificarea atentă a încheierii de sesizare şi a înscrisurilor anexate acesteia relevă faptul că scopul întrebării este, în realitate, lămurirea modalităţii de stabilire a drepturilor salariale pentru personalul didactic din învăţământ cu ocazia trecerii de la vechiul cadru legal în materie de salarizare la cel reglementat prin Legea-cadru nr. 153/2017, pentru a se determina legalitatea/nelegalitatea actelor administrative de stabilire a tarifelor orare pentru remunerarea activităţilor didactice desfăşurate în regim de plată cu ora în învăţământul universitar, în raport cu actele normative de nivel superior şi cu evoluţia salariului de bază al funcţiei didactice.

Or, instanţa de trimitere este cea care trebuie să stabilească norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, prin raportare la principiile aplicării în timp a normelor juridice, la ierarhia actelor normative şi la conţinutul concret al reglementărilor succesive, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme.

Este de reţinut că mecanismul hotărârii preliminare nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

Astfel, operaţiunile de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege circumstanţelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raţionamentului judiciar, rămân în atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme norma de drept incidentă raportului juridic litigios.

În acelaşi cadru al analizei prealabile asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este de reţinut şi caracterul deficitar al sesizării, în raport cu împrejurarea că instanţa de trimitere se rezumă la o simplă prezentare a dispoziţiilor legale referitoare la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul didactic din învăţământ, fără a exprima în mod real care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură aceasta depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

Expunerea unei simple dileme a instanţei cu privire la efectele Hotărârii Guvernului nr. 582/2016 după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, „în condiţiile în care aceasta nu a fost abrogată expres de către emitent, iar Legea-cadru nr. 153/2017 conţine dispoziţii tranzitorii”, nu reprezintă o motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa chestiunii de drept reale şi dificile.

Natura imperativă a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înţeleasă ca obligând instanţa care judecă procesul să ceară instanţei supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite, atunci când verifică şi constată, în urma propriei analize, că aceasta este una veritabilă. Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit dificultatea întrebării.

Or, titularul sesizării nu respectă nici din punct de vedere formal condiţiile de declanşare a mecanismului de unificare a practicii judiciare în chestiunea în legătură cu care se susţine că necesită interpretare, omiţând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unui punct de vedere argumentat, astfel că rezultă cu evidenţă că sesizarea formulată în cauză nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragrafele 61-64; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 48-49).

Pe de altă parte, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu – pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite. Chiar şi în ipoteza pronunţării unor soluţii de inadmisibilitate, aceste decizii beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Examenul deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare la personalul încadrat în familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”, care se impun a fi respectate şi valorificate de către instanţa de trimitere în cauza cu care aceasta a fost învestită, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind atributul constituţional exclusiv al acesteia din urmă.

În acest context, în ceea ce priveşte regimul juridic al salarizării personalului din învăţământ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 a fost pronunţată Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevanţă prezentând considerentele de la paragrafele 70-81.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru personalul didactic din învăţământ cu ocazia trecerii de la vechiul cadru legal în materie de salarizare la cel reglementat prin Legea-cadru nr. 153/2017 a fost pronunţată Decizia nr. 64 din 26 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, semnificative fiind considerentele de la paragrafele 87, 88, 94, 104-106.

Referindu-se la alte elemente salariale ale personalului din învăţământ, distincte de salariul de bază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat asupra noului regim juridic al salarizării instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017 în cuprinsul considerentelor de la paragrafele 42-44 din Decizia nr. 41 din 14 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării de faţă, dezlegările anterioare au relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept veritabile. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Este de remarcat şi faptul că un criteriu esenţial pentru testarea dificultăţii chestiunii de drept este aptitudinea acesteia de a genera interpretări multiple, materializate într-o incipientă practică neunitară identificată la nivelul instanţelor judecătoreşti sau/şi opinii teoretice divergente.

Instanţele naţionale nu au identificat jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar în urma verificării opiniilor exprimate la nivel teoretic se evidenţiază faptul că acestea nu sunt în realitate divergente, întrucât se referă la chestiuni diferite: prima opinie evidenţiază abrogarea dispoziţiilor legale care stabileau anumite drepturi salariale punctuale, distincte de salariul de bază, odată cu noul regim juridic al salarizării instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017, iar a doua opinie evidenţiază evoluţia salariului de bază al funcţiei didactice anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, subliniind voinţa legiuitorului de a menţine efectele unor dispoziţii normative cu privire la acest aspect. Or, cele două chestiuni sunt distincte şi au făcut obiectul analizei instanţei supreme în jurisprudenţa indicată anterior.

Cu referire la cel de-al doilea aspect, care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că această cerinţă trebuie raportată, în mod necesar, la limitele învestirii instanţei de trimitere, ceea ce presupune ca problema de drept cu a cărei dezlegare de principiu este învestită instanţa supremă să fie direct incidentă pentru soluţionarea cauzei cu care instanţa de trimitere a fost sesizată (Decizia nr. 55 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 26 octombrie 2023, paragrafele 94-95; Decizia nr. 62 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1173 din 7 decembrie 2022, paragraful 84).

Cu alte cuvinte, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului.

Ca atare, spre deosebire de recursul în interesul legii, pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă şi generală, în cazul hotărârii prealabile, dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanţelor speţei (Decizia nr. 46 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 20 octombrie 2022, paragraful 52).

În prezenta cauză se apreciază că maniera deficitară în care a fost formulată sesizarea nu permite concluzia îndeplinirii cerinţei analizate, întrucât instanţa de trimitere nu a identificat în ce măsură chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării are aptitudinea de a determina soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii, susţinând doar că „în funcţie de stabilirea dacă Hotărârea Guvernului nr. 582/2016 a mai produs efecte juridice după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 (…) instanţa va putea dezlega raportul juridic litigios şi va stabili în ce măsură actele administrative contestate au fost emise legal sau nu”.

Se reţine că, prin neîndeplinirea obligaţiei legale de a-şi exprima punctul de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării, autorul sesizării nu numai că nu a relevat dificultatea chestiunii de drept evocate şi aptitudinea acesteia de a determina soluţionarea pe fond a cauzei, ca elemente subsumate admisibilităţii, ci a deturnat mecanismul de unificare de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor.

Scopul procedurii este acela de a stabili un dialog între instanţa supremă şi completele de judecată, indiferent cui i-ar fi aparţinut iniţiativa semnalării chestiunii de drept în discuţie, atâta vreme cât părţile nu au acces la acest mecanism procesual. Aşadar, completul de judecată este cel obligat a demonstra că îi este necesară o dezlegare de principiu a unor dispoziţii legale care sunt neclare, lacunare sau de o complexitate deosebită şi care pot primi interpretări diferite, neputându-se limita doar la preluarea argumentelor părţilor şi la simpla invocare a unor lămuriri suplimentare.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65) s-a reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (…) „.

Or, chiar încheierii de sesizare îi lipseşte această „reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei”. Modalitatea ambiguă de formulare a sesizării lasă să se întrevadă faptul că se transferă către instanţa supremă identificarea problemei de drept care prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, ceea ce este inadmisibil, întrucât intervenţia instanţei supreme nu se poate transforma într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei legal învestite cu soluţionarea unei cauze.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, având un grad de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,