Decizia nr. 293 din 30 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 194/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 929/121/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, pârâtul formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 19 decembrie 2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: Stabilirea cuantumului sporului pentru condiţii deosebit de periculoase pentru medicii rezidenţi detaşaţi pentru efectuarea unor stagii de pregătire în alte unităţi sanitare, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă alimentaţia de protecţie prevăzută la art. 14 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi compensată în bani. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Art. 25. – Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (2 1 ) Prin derogare de la alin. (1) şi (2), începând cu data de 1 iulie 2020 şi până la data declarării de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii a încetării pandemiei COVID-19, pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar, inclusiv personalul de specialitate din structurile paraclinice medico-sanitare şi personalul paramedical, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor diagnosticaţi cu COVID-19, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 35% din suma salariilor de bază, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (3) Începând cu luna mai 2018, la stabilirea limitei de sporuri prevăzute la alin. (2) se includ drepturile prevăzute la anexa nr. II cap. II art. 2 alin. (1). (4) Prevederile alin. (1) nu se aplică personalului trimis în misiune în străinătate. (5) Prevederile alin. (2) şi (3), pentru instituţiile din sistemul sanitar, se aplică începând cu data de 1 martie 2018.”

Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 319/2006) ” Art. 14. – Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru şi se stabileşte prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 martie 2023 cu nr. 929/121/2023 pe rolul Tribunalului Galaţi, astfel cum a fost completată, reclamantul T.D., în contradictoriu cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Galaţi, a solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale, constând în diferenţa de spor de condiţii deosebit de periculoase de muncă de la 55% la 75%, deci respectiv 25% din salariul de bază, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu 1 ianuarie 2023 până la zi şi în continuare; obligarea pârâtului la acordarea alimentaţiei de protecţie în natură sau, în situaţia în care ea nu mai poate fi acordată în natură, în echivalent bănesc, începând cu 1 ianuarie 2022 până la zi şi în continuare; anularea Deciziei nr. xxx/29.12.2022; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 21 din 15 ianuarie 2024, pronunţată de Tribunalul Galaţi, a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi completată, a fost anulată decizia nr. xxx/29.12.2022 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Galaţi la plata către reclamant a diferenţei de spor de condiţii deosebit de periculoase de muncă de la 55% la 75%, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, începând cu 1 ianuarie 2023 până la zi şi în continuare, a fost obligat pârâtul la plata echivalentului bănesc al alimentaţiei de protecţie, începând cu data de 1 ianuarie 2022 până la zi şi în continuare, şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Galaţi. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Galaţi nu a formulat un punct de vedere în scris, dar a precizat că trebuie respectat plafonul prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi că nu există posibilitatea compensării în bani pentru alimentaţia de protecţie.

Reclamantul nu a formulat un punct de vedere în scris, dar a precizat că, în regulamentul-cadru privind acordarea sporului, sintagma folosită este „personal de specialitate medico-sanitar”, sintagmă care se regăseşte şi în contractul de muncă al reclamantului, nefiind făcută diferenţa dintre medic rezident şi medic titular, cu drepturi depline. A arătat că dispoziţiile Codului civil prevăd posibilitatea compensării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce priveşte prima problemă de drept, instanţa de trimitere a arătat că, într-o primă opinie, susţinută de pârât, plecând de la faptul că sporul nu este reglementat într-un cuantum fix, se poate interpreta în sensul că legea conferă ordonatorului de credite o marjă de apreciere în stabilirea lui, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind condiţionat la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, de limita maximă de 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare. Acest drept de apreciere implică şi posibilitatea ajustării periodice a sporului, cu respectarea condiţiilor de acordare a acestuia, astfel încât, în funcţie de circumstanţele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Precizează că, într-o a doua opinie, susţinută de reclamant, prin aplicarea principiului nediscriminării, a apreciat că se poate recunoaşte la nivel maxim sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, prevăzut la cap. II art. 7 alin. (1) lit. b), din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la drepturile recunoscute celorlalţi salariaţi ai aceluiaşi angajator, chiar dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ, evitându-se astfel crearea de inechităţi salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi discriminarea, aspecte pe care legiuitorul a intenţionat să le elimine prin edictarea art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, instanţa de trimitere apreciază că, prin raportare la scopul urmărit pentru acordarea alimentaţiei de protecţie, respectiv în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea aceste persoane, această obligaţie stabilită în sarcina angajatorului trebuie să fie executată în natură, nefiind posibilă compensarea.

Menţionează că o a doua opinie este în sensul acordării alimentaţiei de protecţie prin echivalent, cu argumentul că imposibilitatea acordării prin echivalent a alimentaţiei de protecţie ar lăsa nesancţionată neîndeplinirea acestei obligaţii stabilite în sarcina angajatorului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea instanţei supreme, instanţele naţionale au trimis un număr redus de hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice cu privire la chestiunea de drept „dacă alimentaţia de protecţie prevăzută la art. 14 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 poate fi compensată în bani”.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a opinat că în sensul că alimentaţia de protecţie nu poate fi compensată în bani, având în vedere însăşi natura alimentară a obligaţiei, precum şi scopul acordării acesteia, ca o măsură suplimentară de protejare a sănătăţii salariaţilor care lucrează în condiţii vătămătoare. În aceste condiţii, s-a apreciat că executarea în natură a obligaţiei este o problemă de esenţă a contractului care, în caz de neexecutare, ar putea fi sancţionată pe calea unei acţiuni având ca obiect obligaţia de a face, iar nu prin transformarea în echivalent bănesc (curţile de apel Bucureşti şi Ploieşti).

În acest sens au fost depuse: Decizia civilă nr. 5.246 din 26.10.2021, pronunţată în Dosarul nr. 37.542/3/2014* al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 1.574 din 28.05.2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.097/120/2018 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă; Decizia civilă nr. 1.219 din 18.04.2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.228/105/2018 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă.

În acelaşi sens au formulat opinii teoretice Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iaşi, tribunalele Iaşi, Vaslui şi Buzău.

Într-o a doua orientare s-a reţinut că dreptul dedus judecăţii este imperativ prevăzut de lege, iar scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestui drept vizează protecţia lucrătorilor care muncesc în condiţii speciale de muncă, context în care angajatorul nu are opţiunea între a acorda plata contravalorii alimentaţiei sau alimentaţia însăşi în natură. Însă, în situaţia în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia alimentară la scadenţă, se impune executarea indirectă a obligaţiei de plată, anume obligarea la plata contravalorii alimentaţiei de protecţie neacordate în natură, în condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului conform art. 253 din Codul muncii (Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Prahova).

În acest sens au fost depuse următoarele hotărâri judecătoreşti: – Curtea de Apel Braşov: Decizia civilă nr. 974/Ap din 14 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.001/62/2020; Decizia civilă nr. 1.106/Ap din 16 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.341/105/2018; Decizia civilă nr. 1.452/Ap din 16 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.080/119/2020; Decizia civilă nr. 847/Ap din 24 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.181/62/2020; – Tribunalul Prahova – Secţia I civilă: Sentinţa civilă nr. 3.349 din 14.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.228/105/2018.

În acelaşi sens au exprimat opinii teoretice judecătorii din cadrul tribunalelor Bucureşti, Călăraşi şi Ilfov.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării: Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 13 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 27 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 22 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii; Decizia nr. 5 din 16 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii; Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 8 aprilie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Codului de procedură civilă, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor prezentei sesizări relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect obligarea angajatorului, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei”, la plata către reclamant (medic rezident) a drepturilor salariale constând în diferenţa de spor de condiţii deosebit de periculoase de muncă, precum şi la acordarea alimentaţiei de protecţie în natură sau, în situaţia în care nu mai poate fi acordată în natură, în echivalent bănesc, aspecte ce determină concluzia în sensul că litigiul respectiv se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât priveşte drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare, în recurs, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Referitor la prima întrebare menţionată în încheierea de sesizare, respectiv stabilirea cuantumului sporului pentru condiţii deosebit de periculoase pentru medicii rezidenţi detaşaţi pentru efectuarea unor stagii de pregătire în alte unităţi sanitare, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, prin raportare la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, se observă faptul că cerinţa în sensul ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere nu este îndeplinită.

În legătură cu acest aspect, cu prioritate, se observă că instanţa de trimitere a înţeles să facă o evocare minimală a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, referindu-se la obiectul acţiunii şi motivele de apel, fără însă a prezenta în concret relevanţa dezlegării solicitate în cadrul litigiului de fond şi fără a indica vreo dificultate de interpretare a normei care să impună o dezlegare de principiu din partea instanţei supreme.

Or, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, prealabil sesizării instanţei supreme, se impun stabilirea şi evidenţierea existenţei unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât numai în aceste condiţii se pot demonstra utilitatea şi interesul în promovarea acestui demers (Decizia nr. 46 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 20 octombrie 2022).

Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că această cerinţă legală presupune ca problema de drept să fie esenţială, direct incidentă în soluţionarea cauzei şi raportată la limitele învestirii instanţei de trimitere (Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020).

Cu alte cuvinte, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluţionarea cauzei (Decizia nr. 6 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 1 aprilie 2021; Decizia nr. 10 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 17 aprilie 2024).

În acest context, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că nu este îndeplinită condiţia în discuţie atunci când procedura hotărârii prealabile a fost declanşată pentru a se răspunde unei probleme de drept ipotetice, chiar dacă ar avea legătură cu materia litigioasă (Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023), ori atunci când starea de fapt proprie cauzei nu se încadrează în ipoteza normei legale a cărei interpretare se solicită (Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023).

În cauză, în urma analizării înscrisurilor anexate încheierii de sesizare şi în lipsa prezentării unor argumente pertinente de către instanţa de trimitere, nu se întrevede o strânsă legătură între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi pretenţia dedusă judecăţii.

La această concluzie se ajunge în urma observării aspectelor particulare ale litigiului de fond unde în cuprinsul sentinţei pronunţate în primă instanţă nu se face nicio referire sau interpretare a dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, soluţia de admitere a pretenţiilor fiind urmarea aplicării dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Codul muncii, ce stabilesc că, pe durata detaşării, salariatul beneficiază de drepturile ce îi sunt mai favorabile.

În cadrul respectivului litigiu, reclamantul, salariat detaşat, a solicitat acordarea diferenţei dintre sporul pentru condiţii deosebit de periculoase efectiv încasat, de 55% din salariul de bază, stabilit la nivelul unităţii unde a fost detaşat, şi sporul pentru condiţii deosebit de periculoase de 75% din salariul de bază, stabilit la nivelul unităţii de unde a fost detaşat, iar prima instanţă a admis pretenţiile reclamantului în acest sens. Pe de altă parte, în cadrul motivelor de apel, pârâtul nu invocă în concret încălcarea dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, ci doar susţine că nu se poate depăşi cuantumul sporurilor aprobate de ordonatorul de credite Consiliul Judeţean Galaţi, cu respectarea limitei de 30%, arătând că sporul solicitat trebuie limitat la valoarea aprobată şi achitată la nivelul pârâtului, or, în speţa respectivă, tocmai aceasta era şi pretenţia reclamantului, admisă de prima instanţă.

În contextul în care, din perspectiva condiţiei ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se impune ca admisibilitatea sesizării să fie analizată prin raportare la circumstanţele concrete ale litigiului în care a fost formulată sesizarea, în cazul prezentei sesizări se observă că aspectele litigioase din cauză nu privesc modul în care se interpretează dispoziţiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, chiar dacă se face referire la dispoziţia normei respective în cadrul motivelor de apel.

Se reţine astfel că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde, în mod direct, de lămurirea modalităţii în care se interpretează dispoziţiile 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Referitor la cea de-a doua întrebare menţionată în încheierea de sesizare, respectiv dacă alimentaţia de protecţie prevăzută la art. 14 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 poate fi compensată în bani, se reţine că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate în sensul ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”. 48. Şi în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune invocată în prezenta sesizare, instanţa de trimitere înţelege să facă o evocare minimală a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reiterând, în cadrul rubricii ce trebuia să cuprindă punctul său de vedere, opiniile divergente ale părţilor în litigiu cu privire la chestiunea în discuţie, fără însă a rezulta din cuprinsul încheierii de sesizare argumentele instanţei care ar susţine caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce la interpretări diferite şi care ar justifica admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Referitor la admisibilitatea învestirii instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se reţine că aceasta trebuie raportată la condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere, întrucât, într-o interpretare contrară, rolul instanţelor de trimitere s-ar rezuma la o simplă activitate de trimitere şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, având un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Pentru identitate de raţiune cu argumentaţia dezvoltată în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme referitoare la mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse interpretării, se consideră că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se impune ca problema de drept supusă dezlegării să fie din categoria celor care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii sau a celor care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

În raport cu cele expuse anterior, se constată că sesizarea ce face obiectul celei de-a doua întrebări nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, a cărei dificultate să decurgă din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, întrucât nu se identifică o problemă de interpretare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 319/2006, fiind suficientă aplicarea acestora în sensul clar şi evident al dispoziţiilor legale, care transpare din simpla lor edictare.

Un criteriu esenţial pentru testarea dificultăţii chestiunii de drept este aptitudinea acesteia de a genera interpretări multiple, materializate într-o incipientă practică neunitară identificată la nivelul instanţelor judecătoreşti sau/şi opinii teoretice divergente.

În urma verificării opiniilor exprimate, atât jurisprudenţial, cât şi teoretic, se evidenţiază faptul că nu există niciun risc de jurisprudenţă neunitar cu privire interpretarea normelor în discuţie. În acest sens, raportat la considerentele expuse în cadrul hotărârilor judecătoreşti comunicate de către tribunale şi curţile de apel, se reţine că în mod unanim s-a interpretat dispoziţia în discuţie în sensul că stabileşte în sarcina angajatorilor o obligaţie de natură alimentară instituită cu scopul de a proteja salariaţii ce lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru, context în care părţile raportului de muncă nu au posibilitatea de a opta între plata contravalorii alimentaţiei prin echivalent şi executarea în natură a obligaţiei, ci această din urmă formă de executare este singura ce corespunde scopului protecţionist al normei. Desigur, în ipoteza în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia alimentară la scadenţă, salariatul are dreptul la executarea indirectă a obligaţiei, prin plata contravalorii alimentaţiei de protecţie neacordate în natură, ce poate fi solicitată în cadrul mecanismului de angajare a răspunderii patrimoniale, conform dispoziţiilor art. 253 din Codul muncii.

Or, această convergenţă a punctelor de vedere exprimate întăreşte concluzia în sensul că norma legală incidentă în cauză este clară, accesibilă şi nu ridică dificultăţi de interpretare.

Având în vedere aceste împrejurări, în contextul în care instanţa de trimitere se limitează în încheierea de sesizare să expună doar opiniile diferite ale părţilor în litigiu cu privire la chestiunea în discuţie, fără a exprima care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, se reţine că revine instanţei de trimitere să răspundă susţinerilor diferite exprimate de părţi, neputând delega aceste atribuţii instanţei supreme, pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,