Decizia nr. 24/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 458/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 458/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 8.720/299/2019.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 31 ianuarie 2022, în Dosarul nr. 8.720/299/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modalitatea de interpretare a incidenţei dispoziţiilor art. 2.551-2.553 din Codul civil în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenţia părţilor.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 martie 2022, cu nr. 458/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 9 mai 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil ” Art. 2.551. – Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu. Art. 2.552. – (1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. (2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. (3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. (4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. Art. 2.553. – (1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. (2) Termenul se va împlini la ora 24.00 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2.556 rămân aplicabile.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. 8.720/299/2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – Secţia I civilă, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. a solicitat obligarea pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. la plata sumei de 195.667,07 lei, reprezentând penalităţi calculate pe zile de întârziere în executarea obligaţiei şi datorate în temeiul a două facturi fiscale emise la data de 18 ianuarie 2019.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.938 din 4 septembrie 2019, prima instanţă a admis cererea formulată şi a reţinut că în contractul încheiat de părţi s-a prevăzut în mod expres modalitatea de calcul al termenelor, acestea fiind termene pe zile calendaristice, în calculul cărora se iau în considerare ziua în care încep să curgă şi ziua în care se împlinesc. S-a reţinut de către prima instanţă că pentru calculul termenelor pe zile calendaristice nu prezintă relevanţă zilele lucrătoare sau nelucrătoare, iar împrejurarea că ultima zi a termenului ar fi nelucrătoare nu poate atrage prorogarea acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

Prin Decizia nr. 2.736 din 6 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a respins apelul, menţinând aceeaşi modalitate de interpretare a convenţiei părţilor.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs pârâta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material. Astfel, în opinia recurentei-pârâte, speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil potrivit cărora, atunci când termenul este stabilit pe zile, nu se ia în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului, în condiţiile în care prin contract nu s-a stabilit un alt mod de calcul al termenului decât cel prevăzut de lege. Se invocă, totodată, incidenţa dispoziţiilor art. 2.551 din Codul civil, care reglementează durata termenelor în materie civilă, indiferent de izvorul acestora.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a susţinut că părţile au derogat de la noţiunea de termen pe zile şi au stabilit termenul pe zile calendaristice. Or, dispoziţiile art. 2.551-2.553 din Codul civil se aplică doar termenelor stabilite pe zile, care sunt distincte de termenele pe zile calendaristice.

La termenul din 19 noiembrie 2021, repunând cauza pe rol, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă a pus în discuţia contradictorie a părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenţei dispoziţiilor art. 2.551- 2.553 din Codul civil în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenţia părţilor. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Curtea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în recurs, iar disputa părţilor vizează interpretarea unei chestiuni de drept, anume dacă modul de calcul al termenelor pe zile este sau nu aplicabil noţiunii de zile calendaristice, stabilite prin convenţia părţilor.

Elementul de noutate este reprezentat de faptul că problema de drept a cărei lămurire se solicită nu a format obiectul unei analize sau al unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, nefiind cristalizată o practică unitară la nivelul instanţelor naţionale. Mai mult decât atât, chiar la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în anul 2021 există decizii contradictorii sub acest aspect, relevând îndeplinirea condiţiilor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Totodată, nu există decizii în interesul legii pronunţate asupra acestei probleme de drept şi nici hotărâri prealabile anterioare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-pârâtă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că este oportună interpelarea instanţei supreme în scopul clarificării chestiunii de drept a calculului termenului pe zile calendaristice prin neluarea în considerare a primei şi a ultimei zile ale termenului, conform dispoziţiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil. În acest sens, a ataşat Decizia nr. 1.056 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă.

Intimata-reclamată a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea instanţei supreme în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă. A invocat, la rândul său, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 2.653 din 8 decembrie 2021, pronunţată de Secţia a II-a civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă şi că este necesară lămurirea chestiunii de drept, având în vedere existenţa unei practici neunitare la nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocate de părţi în cursul procesului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 8.720/299/2019 a arătat că interpretarea noţiunilor legale în discuţie constituie unicul motiv de recurs, astfel încât o eventuală prezentare a opiniei instanţei de recurs ar echivala cu o antepronunţare în cauză asupra dezlegării căii de atac. Cu toate acestea, având în vedere Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1051 din 3 noiembrie 2021, trebuie observat că instanţa supremă a apreciat ca admisibilă sesizarea, fără o exprimare a punctului de vedere al instanţei, în contextul în care o atare opinie ar fi echivalat cu dezlegarea efectivă a unui motiv prezentat de părţi în calea de atac.

Instanţa de trimitere a apreciat că punctul său de vedere asupra chestiunii de fond nu constituie o cerinţă indispensabilă, ci are mai mult un rol consultativ în procedura stabilită de legiuitor. Principalul motiv al absenţei prezentării unei opinii pe fondul sesizării rămâne însă riscul unei vădite antepronunţări. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că modalitatea de calcul al termenelor, reglementată în cartea a VI-a titlul III din Codul civil, se aplică oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenţionale, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul art. 2.551. Nu s-ar putea concluziona că natura acestor dispoziţii este una imperativă, având în vedere că reglementarea substanţială de drept civil este una, în general, supletivă, de ordine privată. Excepţiile de la acest caracter al normelor, cazurile în care dispoziţiile sunt de ordine publică pot fi identificate, printre altele, prin aceea că legiuitorul ataşează diferite sancţiuni în caz de nerespectare, ceea ce nu este cazul în raport cu dispoziţiile legale analizate. Faptul că legiuitorul foloseşte expresia fără deosebire de natura sau izvorul lor întăreşte opinia potrivit căreia acest titlu al Codului civil este sediul materiei, dreptul comun în ceea ce priveşte calculul termenelor.

În aplicarea principiului libertăţii de a contracta, părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Codul civil; în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

În cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice prin convenţia părţilor nu are loc o derogare de la dispoziţiile art. 2.551-2.553 din Codul civil. Problema se pune, mai degrabă, cu privire la înţelegerea cuvântului „calendaristic”, care înseamnă conform calendarului, deci cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Această interpretare nu adaugă şi nu se îndepărtează cu nimic de modul de calcul al termenului „pe zile libere” reglementat de art. 2.553 din Codul civil, deci nu constituie o derogare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului „calendaristic” nu se poate desprinde concluzia că prima şi ultima zi trebuie să fie luate în calcul, faţă de semnificaţia acestui cuvânt.

În acest sens au transmis opinii teoretice judecătorii Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Braşov, o parte dintre judecătorii Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, majoritatea judecătorilor Tribunalului Bucureşti şi ai judecătoriilor arondate, judecătorii Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Ilfov, judecătoriilor Buftea, Cornetu, Turnu Măgurele, Curţii de Apel Cluj, Tribunalului Maramureş, Judecătoriei Baia Mare, Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalului Dolj – Secţia I civilă, judecătoriilor Slatina şi Caracal, Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă, judecătoriilor Iaşi – Secţia civilă, Vaslui, Huşi, Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, Judecătoriei Fălticeni, Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, o parte a judecătorilor Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă şi ai Judecătoriei Lugoj.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a comunicat deciziile nr. 1.056 din 21 aprilie 2021, nr. 1.677 din 14 septembrie 2021, nr. 1.876 din 28 septembrie 2021, menţionând că în această problemă de drept practica judiciară a secţiei s-a unificat. Astfel, în şedinţa din 3 martie 2022, judecătorii acestei instanţe au hotărât, în unanimitate, că modalitatea de calcul al termenelor pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun cuprinsă în art. 2.553 alin. (1) din Codul civil.

Într-o altă opinie, exprimată de judecătorii Tribunalului Teleorman – Secţia civilă, ai judecătoriilor Roşiori de Vede, Zimnicea, Videle, Alexandria, Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă şi o parte a judecătorilor Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă, s-a apreciat că, în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenţia părţilor, dispoziţiile art. 2.551- 2.553 din Codul civil nu sunt aplicabile, având în vedere că acestea reglementează calculul termenelor stabilite pe zile libere, iar prin convenţia lor părţile au stabilit că termenul este pe zile calendaristice.

S-a opinat şi că modul de calcul al termenelor este o problemă de drept care nu poate face obiectul convenţiei părţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 2.551 coroborat cu art. 2.515 din Codul civil, părţile pot modifica prin convenţia lor durata termenelor (spre exemplu, în loc de 30 de zile pot conveni 45 de zile, în loc de o lună pot conveni 2 luni etc.), fixarea datei de început a curgerii termenului, suspendarea ori întreruperea termenului, dar nu pot modifica modul de calcul al termenelor.

În acest sens au apreciat judecătorii Tribunalului Galaţi, Tribunalului Brăila, Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, această din urmă instanţă comunicând şi Sentinţa civilă nr. 240 din 16 martie 2020.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, sesizarea nu priveşte o veritabilă chestiune de drept şi nu sunt întrunite cerinţele privind noutatea şi nestatuarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aşadar, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, şi anume: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, sesizarea fiind formulată de un complet al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, care judecă în recurs un litigiu cu profesionişti, în care va pronunţa o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Nu este însă îndeplinită condiţia ca sesizarea să privească o veritabilă chestiune de drept.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării (s.n.) potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

În sensul acestor dispoziţii este necesar ca instanţa de sesizare să definească în mod clar atât cadrul factual în care s-a ivit problema de drept, cât şi problema de drept în sine, acestea fiind elemente care susţin admisibilitatea sesizării.

În cazul trimiterii de faţă, instanţa se limitează la două constatări, şi anume, disputa părţilor priveşte aplicabilitatea/inaplicabilitatea modului de calcul al termenului pe zile prevăzut de art. 2.553 din Codul civil în cazul unui termen stipulat în convenţia părţilor ca termen pe zile calendaristice şi această chestiune a fost soluţionată diferit în practica instanţelor, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă. Instanţa de trimitere apreciază că existenţa unor decizii contradictorii cu privire la aspectul menţionat relevă îndeplinirea condiţiilor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Nefiind prezentate reperele întrebării, nu este clară dilema instanţei de trimitere, respectiv dacă întrebarea priveşte posibilitatea derogării prin clauză convenţională de la modalitatea de calcul al termenului pe zile prevăzut de art. 2.553 din Codul civil sau se cere un răspuns la întrebarea dacă art. 2.553 din Codul civil se aplică şi termenelor convenţionale, în lipsă de stipulaţie contrară, ori instanţa întreabă cum ar trebui interpretată, în cauză, din perspectiva modului de calcul al termenului, clauza contractuală privitoare la stipularea termenelor pe zile calendaristice.

Din puţinele coordonate ale încheierii de sesizare rezultă că problema instanţei de trimitere nu o reprezintă interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor art. 2.551-2.553 din Codul civil, la care face referire în dispozitivul încheierii, ci aplicabilitatea modului de calcul al termenului pe zile prevăzut de Codul civil în cazul unui termen denumit contractual „pe zile calendaristice”.

Or, aceasta este o chestiune care vizează interpretarea clauzelor contractului părţilor, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind chemată să stabilească dacă părţile au înţeles să deroge sau nu de la modalitatea legală de calcul al termenului pe zile, ceea ce reprezintă o problemă de fond a judecăţii şi se rezolvă prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266 şi următoarele din Codul civil.

De altminteri, completul de recurs nu şi-a îndeplinit rolul de a arăta în ce constau dificultatea, caracterul serios şi veritabil al chestiunii de drept şi de unde ar decurge caracterul neclar al dispoziţiilor legale vizate de sesizare sau al modului de aplicare a acestora.

Se constată că ceea ce se solicită, în realitate, de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, prin intermediul procedurii prealabile, nu este o dezlegare de principiu cu valoare teoretică şi generală a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la elementele cauzei, a incidenţei dispoziţiilor art. 2.553 din Codul civil.

În acest fel, instanţa de trimitere se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea mecanismului privind asigurarea unei practici unitare reglementat de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind acela de a se substitui atribuţiilor instanţei în ceea ce priveşte judecarea procesului. Lămurirea modului de interpretare şi aplicare a normelor legale în cadrul mecanismului hotărârii prealabile are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, însă rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecarea căreia a fost învestită. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale la diferite circumstanţe, care caracterizează fiecare litigiu, face parte din activitatea curentă a instanţei de judecată şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (a se vedea în acest sens deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; nr. 5 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021; nr. 16 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 11 mai 2021; nr. 25 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 23 iunie 2021 etc.).

Nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiţii de admisibilitate privind nestatuarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi noutatea problemei de drept.

Astfel, sub rezerva celor reţinute anterior, în sensul că pretinsa chestiune de drept nu este definită în mod clar, se constată că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă s-a cristalizat şi consolidat o practică judiciară (în acest sens sunt de menţionat Decizia nr. 1.056 din 21 aprilie 2021, Decizia nr. 1.677 din 14 septembrie 2021, Decizia nr. 1.876 din 28 septembrie 2021), prin care s-au reţinut următoarele: – în raport cu prevederile art. 2.551 din Codul civil, conform cărora „durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”, pentru modalitatea de calcul al oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale, se aplică regulile stabilite în titlul III – Calculul termenelor din cartea a VI-a a Codului civil; – în aplicarea principiului libertăţii contractuale, părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de titlul III din cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Mai mult, deciziile de speţă amintite, fiind pronunţate în cauze care privesc aceleaşi părţi cu cele din cauza cu care este învestită instanţa de trimitere, relevă şi repere de analiză şi interpretare a clauzelor din contractele părţilor referitoare la stipularea termenelor pe zile calendaristice.

Drept urmare, aspectele care prezintă interes pentru instanţa de trimitere şi-au găsit o rezolvare în practica instanţei supreme, iar existenţa unei practici cristalizate la nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face ca problema de drept supusă dezbaterii, pe de o parte, să îşi fi pierdut caracterul de noutate, iar, pe de altă parte, să nu îndeplinească cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, sesizarea se va respinge, ca inadmisibilă.