Decizia nr. 54 din 3 octombrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.153/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.316/103/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 aprilie 2022, în Dosarul nr. 2.316/103/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (ipoteza comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare), coroborat cu art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, care este efectul revizuirii deciziei de pensie care a stat la baza emiterii deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă, respectiv dacă intervine ca o consecinţă reluarea raporturilor de muncă. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) : ” Art. 56. – (1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: (…) c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepţional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II;(…) (2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare. (…)”

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) : ” Art. 107. – (1) În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la 5 decembrie 2019, cu nr. 2.316/103/2019, reclamantul a solicitat să se constate că nu mai subzistă cazul de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în condiţiile în care casa teritorială de pensii a revizuit decizia de pensie în sensul respingerii acesteia, obligarea pârâtei la reintegrarea pe postul deţinut anterior, precum şi constatarea nulităţii deciziei de încetare a contractului individual de muncă. Totodată, a solicitat obligarea angajatorului la plata tuturor drepturilor salariale indexate calculate de la momentul comunicării deciziei de revizuire şi al cererii de reintegrare şi până la momentul reintegrării efective, cu obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr. 245 din 18 iunie 2020, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis acţiunea şi a constatat nulitatea deciziei de încetare a Contractului individual de muncă nr. xxx/17.05.2019. A fost obligată pârâta să-l reintegreze pe reclamant pe postul deţinut anterior şi să îi plătească toate drepturile indexate calculate începând cu data de 4 decembrie 2019 şi până la momentul reintegrării efective.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. xxxxxx/8.05.2019, emisă de casa teritorială de pensii, s-a admis cererea reclamantului de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, stabilindu-se în favoarea acestuia o pensie în cuantum de 1.570 de lei începând cu data de 14 martie 2019, cu reducerea vârstei standard de pensionare pentru condiţii speciale, deosebite şi/sau alte condiţii de muncă (13 ani).

Această decizie a fost comunicată angajatorului pârât care, prin Decizia nr. xxx/17.05.2019, a stabilit încetarea de drept, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, a contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul, începând cu 20 mai 2019.

Prin Decizia nr. xxxxxx/4.11.2019, casa teritorială de pensii a revizuit Decizia de acordare a pensiei pentru limită de vârstă nr. xxxxxx/8.05.2019, în sensul respingerii cererii reclamantului de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, reţinându-se că reducerea vârstei standard de pensionare pentru condiţii speciale, deosebite ori alte condiţii este de 12 ani, aşa încât reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea pensiei solicitate.

La data de 4 decembrie 2019, reclamantul a comunicat pârâtei cererea sa de reintegrare pe postul avut anterior, având în vedere situaţia expusă mai sus şi învederând că în privinţa sa nu mai subzistă cazul de încetare de drept al contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Prima instanţă a constatat că, în realitate, nu mai există motivul încetării de drept a contractului de muncă, nefiind întrunite condiţiile de pensionare cu reducerea limitei de vârstă în persoana reclamantului. Având în vedere decizia de revizuire emisă de casa teritorială de pensii, aceste condiţii nu erau întrunite nici la 14 martie 2019, dată de la care iniţial s-au acordat drepturile de pensie, nici la 20 mai 2019, dată la care s-a emis decizia angajatorului de încetare de drept a contractului individual de muncă al reclamantului, şi nici în prezent, emiterea deciziei iniţiale fiind rezultatul fie a unei simple erori materiale, fie a unei greşeli de interpretare legislativă. Cu toate acestea, având în vedere decizia iniţială de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă a fost legal emisă.

Pe de altă parte, chiar dacă în cauză nu se poate vorbi despre nulitatea Deciziei nr. xxx/17.05.2019, de vreme ce condiţiile de validitate necesare au fost îndeplinite la momentul întocmirii sale, în realitate există o cauză de ineficacitate, produsă ulterior din punct de vedere formal, ca efect al emiterii deciziei de revizuire, iar decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă şi-a pierdut eficienţa.

Astfel, prima instanţă a considerat că a intervenit ineficacitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, efect al emiterii deciziei de revizuire a pensiei pentru limită de vârstă, situaţia fiind similară cu cea a instituţiei caducităţii din dreptul civil. În speţă s-a reţinut că este vorba despre o cauză de ineficacitate a actului juridic civil analizat, ce a intervenit independent de culpa vreuneia din părţi, pentru un motiv ulterior emiterii actului (decizia de revizuire a dreptului de pensie). Cu alte cuvinte, motivul pentru care a încetat de drept raportul de muncă al părţilor nu mai subzistă odată cu emiterea deciziei de revizuire, ca atare încetarea de drept, obligatorie, în temeiul legii şi dincolo de voinţa părţilor, a dispărut odată cu întocmirea deciziei prin care cererea de pensie a fost respinsă.

Reţinând că raportul de muncă încetează de drept la comunicarea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare şi având în vedere că decizia iniţială de acordare a acestui drept a fost revizuită, dreptul de pensie solicitat fiind în esenţă respins, ulterior încetării raporturilor de muncă şi independent de culpa părţilor, motivul pentru care contractul individual de muncă se impunea a fi încetat de drept a dispărut începând cu data de 4 noiembrie 2019.

Dacă terţul care a produs această situaţie, respectiv casa teritorială de pensii, ar fi întocmit actele necesare acordării dreptului la pensie în mod judicios, cauza ce conduce la ineficacitatea deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă nu ar fi existat, iar salariatul nu s-ar fi aflat în circumstanţa lipsei oricărei surse de venit.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, care a formulat critici cu privire la trimiterea la instituţia caducităţii, ca fiind străină de obiectul dedus judecăţii, de argumentele şi apărările formulate de părţi.

Caducitatea, cauză de ineficacitate a actului juridic, are în vedere lipsirea de efecte juridice a unui act juridic valid încheiat care încă nu a produs efecte. Or, Decizia nr. xxx/17.05.2019 a produs efecte juridice depline, a fost comunicată salariatului şi a avut ca efect încetarea contractului individual de muncă al acestuia.

Per a contrario, dacă un act juridic a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, nu poate fi pusă în discuţie caducitatea acestuia, ci, eventual, nulitatea absolută.

A mai arătat apelantul că momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic, aşadar cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau cel mult concomitente încheierii/emiterii actului juridic.

Or, decizia prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit c) din Codul muncii, a fost emisă de angajator în mod legal, în baza deciziei prin care reclamantului i-a fost acordată, iniţial, pensia pentru limită de vârstă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a arătat că este legal învestită cu soluţionarea apelului, cauza fiind în curs de judecată, urmând a fi pronunţată o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 274 din Codul muncii.

Dezlegarea solicitată este necesară în vederea soluţionării apelului, nefiind prevăzută de legiuitor posibilitatea reactivării contractului individual de muncă încetat de drept în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii la data emiterii de către casa teritorială de pensii a unei decizii de revizuire a deciziei de pensie.

Chestiunea de drept are caracter de noutate întrucât nu a primit o rezolvare nici pe cale jurisprudenţială (prin intermediul unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aplicarea prevederilor art. 517 sau art. 521 din Codul de procedură civilă) şi nici prin intervenţia legiuitorului român. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-reclamant a arătat că anularea/revocarea deciziei de pensie lasă practic lipsită de obiect decizia emisă de angajator în baza dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul muncii, fundamentul legal al emiterii acesteia dispărând independent de voinţa pensionarului şi a fostului angajator.

În situaţia în care angajatorul refuză reintegrarea, prevalându-se totodată de decizia emisă de încetare de drept a contractului individual de muncă, se pune problema dacă se mai impune contestarea sau nu a acesteia.

Într-o primă ipoteză, în cazul în care decizia de pensie care a justificat încetarea de drept a contractului individual de muncă a fost anulată, a considerat că actul subsecvent (decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă) a devenit lipsit de orice efecte, nemaifiind nevoie să fie contestat, însă această situaţie nu a fost prevăzută şi reglementată de legiuitor.

Aşadar, în a doua ipoteză, dacă se consideră necesară anularea deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă, o eventuală contestaţie ar putea fi formulată în termenul prevăzut de art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), care curge de la data la care fostul salariat cunoaşte voinţa angajatorului de a aplica în continuare decizia, chiar şi în situaţia anulării actului care a generat emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

O astfel de optică ar fi corectă şi logică, deoarece la momentul emiterii iniţiale a deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă fostul salariat nu avea niciun motiv de a o contesta, existând o decizie de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare valabilă. După momentul anulării/revocării acesteia salariatul nu are reprezentarea dacă fostul angajator va înţelege să ţină cont de noua decizie emisă de casa teritorială de pensii şi să nu mai valorifice decizia de încetare a raporturilor de muncă sau va continua să se prevaleze de aceasta.

Anularea deciziei de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare nu constituie un motiv temeinic justificat care a împiedicat partea să formuleze o contestaţie, art. 186 alin. (1) din Codul de procedură civilă referindu-se la o situaţie total diferită, aceea că partea cunoştea că trebuie să formuleze contestaţia, dar a fost împiedicată să o facă. Aşadar, în situaţia în care se consideră necesară anularea deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă, motivele de contestaţie se nasc din momentul în care salariatul ia cunoştinţă de poziţia fostului angajator de a se prevala sau nu în continuare de decizia deja emisă, şi nu mai devreme.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Opinia instanţei de trimitere este ca, în situaţia în care decizia de încetare a raporturilor de muncă a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii unei decizii de revizuire de către casa teritorială de pensii a deciziei iniţiale de pensie, în acţiunea privind anularea deciziei de încetare de drept a contratului individual de muncă, angajatul să fie repus în termenul prevăzut de art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, cu consecinţa reluării raporturilor de muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat aspectele ce se vor arăta în continuare.

Într-o opinie s-a apreciat că efectul revizuirii deciziei de pensie care a stat la baza emiterii deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă este reluarea raporturilor de muncă încetate de drept, fiind incidentă instituţia juridică a nulităţii. Repunerea părţilor în situaţia anterioară s-a făcut fără acordarea de despăgubiri, întrucât angajatorului nu îi revine nicio culpă în ceea ce priveşte emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

În sprijinul acestei opinii au identificat câte o decizie definitivă Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale [cu precizarea că problema de drept a fost analizată prin prisma cazului de încetare a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. g) din Codul muncii]. Judecătorii de la Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Vaslui şi Tribunalul Bihor – Secţia I civilă au formulat puncte de vedere teoretice în acelaşi sens.

Într-o altă opinie, exprimată doar la nivel teoretic, s-a considerat că este incidentă caducitatea (majoritatea judecătorilor Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti) sau ineficacitatea (judecătorii de la Tribunalul Ilfov), şi nu nulitatea, în situaţia dată, având în vedere că fundamentul legal care a stat la baza emiterii deciziei angajatorului a dispărut ulterior încheierii actului juridic, şi nu anterior sau concomitent cu încheierea/emiterea acestuia. Şi în această opinie s-a arătat că raporturile de muncă vor fi reluate, fără plata de despăgubiri.

S-a exprimat şi opinia că o astfel de solicitare nu poate fi soluţionată favorabil, întrucât contractul individual de muncă a încetat de plin drept, decizia angajatorului având doar rol constatator, astfel că modificările ulterioare în situaţia juridică a titularului dreptului de pensie sunt indiferente din punctul de vedere al aplicării cazurilor de încetare de drept (o decizie a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în complet de divergenţă şi opinii teoretice ale judecătorilor Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Iaşi şi ai Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi).

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Constanţa, Cluj, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară şi nu au formulat nici puncte de vedere teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara (prin conferenţiar dr. Daniela Moţiu) a opinat că, în interpretarea prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii coroborat cu art. 107 din Legea nr. 263/2010, efectul revizuirii deciziei de pensie care a stat la baza emiterii deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă are drept consecinţă reluarea raporturilor de muncă.

Lipsit de calitate procesuală activă şi de orice drept sau interes legitim în invocarea vreunei neregularităţi în privinţa deciziei de pensie, angajatorului îi este impusă conduita de conformitate în faţa caracterului imperativ al efectelor produse de cuprinsul deciziei de pensie. Similar, ca urmare a revizuirii/rectificării deciziei de pensie care a avut ca rezultat respingerea dreptului la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, angajatorul nu poate adopta decât aceeaşi poziţie de acceptare de plano a situaţiei juridice noi care i-a fost adusă la cunoştinţă.

Măsura emiterii deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă se goleşte de conţinut la momentul stabilirii situaţiei reale şi lipseşte de orice alte mijloace legale angajatorul care este obligat să recunoască nulitatea acestei decizii şi să dea eficienţă contractului individual de muncă reactivat, cu recunoaşterea tuturor drepturilor care decurg din calitatea de salariat în favoarea reclamantului. Cu toate acestea, este de necontestat legalitatea deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă prin raportare la actele care au stat la baza emiterii sale, la momentul respectiv.

Dreptul la despăgubiri constând în salariile indexate, reactualizate şi majorate de la data încetării de drept a contractului individual de muncă şi până la data solicitării privind reintegrarea pe postul de finisator laminate şi constatarea nulităţii deciziei de încetare a contractului individual de muncă, datorate de statul român în temeiul normelor şi principiilor răspunderii patrimoniale, iar, ulterior, până la data reintegrării, de către angajator, ilustrează tocmai concepţia legiuitorului despre nulitatea actului juridic civil şi protecţia oferită salariatului în cadrul raporturilor juridice de muncă.

În temeiul art. 106 alin. (5) din Legea nr. 263/2010 există obligaţia legală expresă a casei teritoriale de pensii de a comunica o informare referitoare la decizia de pensie, inclusiv actele modificatoare ale acesteia, atât către persoana solicitantă, cât şi angajatorului său.

Ca urmare a dispariţiei fundamentului legal al deciziei de pensie va dispărea şi fundamentul legal al deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă, motiv pentru care reintegrarea fostului pensionar nu este lăsată de legiuitor la dispoziţia angajatorului, prin raportare la aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, respectiv concedierea salariatului.

Rectificarea/Revizuirea deciziei de pensie lipseşte de obiect şi de orice efecte decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă, motiv pentru care intervine sancţiunea nulităţii absolute a acesteia.

Decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă are natura juridică a unui act juridic unilateral. Odată intrată în circuitul civil, nu este supusă revocării.

Angajatorul nu este înzestrat cu puterea juridică legală de constatare a nulităţii deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă, validitatea acesteia intrând în competenţa instanţei de judecată.

În privinţa termenului în care salariatul poate solicita constatarea nulităţii absolute a deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă s-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 759 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 5 februarie 2018, în majoritate, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua prima ipoteză din Codul muncii sunt neconstituţionale, apreciindu-se, în ceea ce priveşte contractele de muncă cu normă întreagă, că încetarea de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de grad III, deşi adecvată raţiunilor avute în vedere de legiuitor, este o măsură excesivă, disproporţionată şi creează un dezechilibru sub aspectul protecţiei acordate celor două părţi ale raportului de muncă, fiind astfel înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţia României.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 387 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 24 iulie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „condiţii de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Prin Decizia nr. 840 din 13 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 martie 2019, şi Decizia nr. 321 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 27 septembrie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua ultima ipoteză din Codul muncii.

Dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, excepţiile invocate fiind respinse ca neîntemeiate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 7 august 2015, şi Decizia nr. 715 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 23 februarie 2018. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar asupra fondului au arătat că respingerea cererii de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare în procedura revizuirii prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010 atrage – în privinţa deciziei de constatare a cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă emise de angajator în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii – aplicarea normelor din Codul civil ce reglementează efectele nulităţii actului juridic. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunţat, a instituit mai multe condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Pentru a stabili dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea jurisprudenţei care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea jurisprudenţei interne într-una predictibilă, se impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare, cât şi a circumstanţelor care o generează, ştiut fiind că doar o chestiune de drept reală şi care să prezinte un grad sporit de dificultate poate face obiectul unei astfel de sesizări.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate menţionate se constată că sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, anume în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă (titularul sesizării), învestit cu soluţionarea apelului, care urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit art. 274 din Codul muncii. De asemenea, soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea chestiunii de drept, care este nouă şi nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu constituie obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Admisibilitatea sesizării implică, deopotrivă, verificări pentru a se statua asupra existenţei unei chestiuni de drept reale, în înţelesul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu caracter de generalitate, a cărei lămurire se impune cu necesitate în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare într-o anumită materie.

Instanţa supremă a statuat constant că este necesar ca problema de drept a cărei dezlegare se cere prin sesizare să nu fie ipotetică şi să decurgă din interpretarea conţinutului normelor de drept, iar nu din aplicarea respectivelor norme de drept la circumstanţele particulare ale unei speţe date (în acest sens, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 14 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 12 aprilie 2021; Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019).

Verificându-se, din această perspectivă, cerinţa legată de învestirea instanţei supreme cu o chestiune de drept reală, se constată aspectele ce urmează.

Problema de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează statuarea asupra efectelor juridice pe care le produce respingerea cererii de pensionare de către casa teritorială de pensii, în procedura de revizuire prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010, ulterior emiterii de către angajator, conform dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Codul muncii, a deciziei prin care a constatat intervenirea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzut la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prin pensionarea pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare.

Dificultatea rezolvării chestiunii de drept rezidă în faptul că statuarea asupra existenţei faptului juridic al pensionării se realizează de casele teritoriale de pensii, abilitate a constata naşterea dreptului la pensie şi a emite decizia de admitere/respingere a cererii de pensionare formulate de angajat, potrivit dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 263/2010, în timp ce constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă în urma pensionării, cu consecinţa stingerii raportului juridic de muncă, se face de către angajator, prin emiterea unei decizii distincte, în temeiul art. 56 alin. (2) din Codul muncii, pe de o parte, şi în absenţa unor norme juridice speciale care să reglementeze raportul de interdependenţă între cele două decizii, de pensionare şi, respectiv, de încetare de drept a contractului individual de muncă prin pensionare, pe de altă parte.

Examinarea practicii judiciare ivite (o hotărâre judecătorească pronunţată în complet de divergenţă într-o cauză similară şi două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare vizând alte cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă) şi a punctelor de vedere teoretice transmise de curţile de apel evidenţiază divergenţe în ceea ce priveşte rezolvarea chestiunii de drept supuse analizei, determinate, în absenţa unor norme de drept speciale, de faptul asimilării ca fiind situaţii asemănătoare, în înţelesul art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a unor situaţii juridice diferite, reglementate în dreptul comun prin norme de drept deosebite, cum sunt cele referitoare la nulitatea, caducitatea, ineficacitatea ori inopozabilitatea actului juridic civil, aspect ce impune, cu necesitate, lămurirea acestei chestiuni pe calea hotărârii prealabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare. Asupra fondului sesizării

Obiectul chestiunii de drept îl constituie, în esenţă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) şi art. 56 alin. (2) din Codul muncii (ipoteza comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare) în coroborare cu prevederile art. 107 din Legea nr. 263/2010.

Cu titlu prealabil, se impune constatarea că încetarea de drept a contractului individual de muncă, în considerarea protecţiei juridice de care beneficiază dreptul la muncă, este reglementată de legiuitor prin norme juridice imperative, a căror aplicare nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. În consecinţă, o astfel de măsură poate fi dispusă de angajator exclusiv în situaţia constatării actelor şi faptelor juridice prevăzute limitativ la art. 56 alin. (1) lit. a) -j) din Codul muncii, întrucât, în absenţa acestora, decizia de constatare a încetării contractului individual de muncă ar echivala cu o decizie de concediere.

În acest sens, art. 56 alin. (2) din Codul muncii prevede explicit că angajatorul constată cazul de încetare de drept a contractului individual de muncă în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, printr-o decizie care se comunică persoanelor îndreptăţite în termen de 5 zile lucrătoare.

Rezultă că decizia emisă de angajator în temeiul art. 56 alin. (2) din Codul muncii nu semnifică un act prin care se dispune încetarea de drept a contractului individual de muncă, ci reprezintă, astfel cum prevede explicit norma de drept, un act constatator al intervenirii unuia dintre cazurile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c) -j) din cod. Emiterea acestei decizii are însă ca efect încetarea raporturilor de muncă dintre angajat şi angajator, astfel cum s-a arătat.

În privinţa cazului de încetare a contractului individual de muncă reglementat la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, legiuitorul a prevăzut că angajatorul este îndrituit să emită decizia de constatare prevăzută la art. 56 alin. (2) din Codul muncii la data comunicării deciziei de pensionare.

Din economia textelor legale menţionate reiese că faptul juridic ce atrage incidenţa normei de drept prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este pensionarea angajatului pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, fapt care se probează prin decizia de admitere a cererii de pensionare emisă de casa teritorială de pensii competentă, potrivit dispoziţiilor art. 106 raportat la art. 55 din Legea nr. 263/2010.

Per a contrario, ipoteza în care casa teritorială de pensii emite decizie de respingere a cererii de pensionare nu se circumscrie normei de drept menţionate şi nu atrage încetarea de drept a contractului individual de muncă al angajatului.

Revizuirea deciziei de pensie poate fi dispusă în condiţiile art. 107 alin. (1) şi (1 1 ) din Legea nr. 263/2010, anume în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, respectiv, în situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV din aceeaşi lege, care au depus declaraţia individuală de asigurare, dacă la definitivarea anului fiscal, pe baza datelor comunicate de organul fiscal central, se constată diferenţe între venitul lunar asigurat utilizat la stabilirea punctajelor lunare avute în vedere la calculul pensiei şi cel ales de contribuabil în declaraţia individuală de asigurare.

În situaţia sesizată, examinarea circumstanţelor particulare ale cauzei a relevat faptul că angajatul a formulat cerere de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, ce a fost admisă de casa teritorială de pensii printr-o decizie în baza căreia angajatorul a emis, la rândul său, decizia de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă prin pensionare.

Ulterior, în procedura revizuirii prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010, casa teritorială de pensii a emis decizia de revizuire prin care a respins cererea de pensionare, motivat de faptul că reducerea vârstei standard de pensionare pentru condiţii speciale, deosebite ori alte condiţii de care beneficiază angajatul este de 12 ani, şi nu de 13 ani, cum eronat stabilise iniţial, precum şi decizia privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale.

Decizia de revizuire a fost comunicată angajatorului, care, prevalându-se de decizia prin care constatase anterior încetarea de drept a contractului individual de muncă în baza deciziei iniţiale de admitere a cererii de pensionare, a refuzat solicitarea de reluare a raporturilor de muncă formulată de fostul angajat.

Contestaţia formulată de fostul angajat împotriva deciziei de revizuire a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, reţinându-se că procedura de revizuire prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010 poate fi folosită nu doar pentru corectarea erorilor de calcul privind cuantumul pensiei, ci şi a erorilor privind condiţiile de acordare a dreptului la pensie, în speţă apreciindu-se că revizuirea se impunea pentru îndreptarea erorilor materiale generate de sistemul electronic de prelucrare a datelor, care a avut în vedere o formă a legii ce nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de pensionare, ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 221/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Se constată că situaţia conflictuală generată de respingerea cererii de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare printr-o decizie de revizuire, emisă în temeiul art. 107 din Legea nr. 263/2010 ulterior emiterii de către angajator a deciziei de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă drept urmare a pensionării, nu este reglementată prin normele de drept din legislaţia muncii ori de asigurări sociale.

Codul muncii se completează însă cu normele de drept comun cuprinse în Codul civil. În acest sens, dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii prevăd următoarele: „Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.”

Tot astfel, Legea nr. 263/2010 se completează cu normele de drept comun prevăzute de Codul civil, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul civil care prevăd că „Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” şi ale art. 3 alin. (1) care statuează cu privire la aplicarea generală a Codului civil „raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.

Jurisprudenţa face trimitere şi la dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.”

Cu valoare de principiu, se impune şi constatarea că dispoziţiile constituţionale protejează atât dreptul la muncă, ce nu poate fi îngrădit (art. 41 din Constituţia României), cât şi dreptul la pensie, care, potrivit art. 47 alin. (2) din Constituţie, este recunoscut cetăţenilor doar în condiţiile prevăzute de lege, regimul juridic al acestor drepturi fiind reglementat prin norme juridice imperative a căror încălcare, în absenţa unor sancţiuni specifice instituite prin normele din legislaţia specială, atrage aplicarea sancţiunilor din dreptul civil comun.

În acest context, în ceea ce priveşte problema de drept supusă analizei, se constată că divergenţa de opinii şi soluţii vizează instituţia juridică incidentă în privinţa deciziei de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă emise de angajator, respectiv dacă este aplicabilă nulitatea sau caducitatea, chestiunea reluării raporturilor juridice de muncă fiind una subsecventă dezlegării chestiunii de drept enunţate şi care urmează a fi apreciată în concret, în funcţie de particularităţile speţei, de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei.

În analiza chestiunii de drept propriu-zise mai trebuie observat, în ceea ce priveşte caducitatea, că aceasta este o cauză de ineficacitate a actului juridic (iar nu o sancţiune de drept civil) ce presupune un act juridic valabil încheiat şi o cauză ulterioară încheierii actului juridic şi străină de voinţa autorului acestuia de încetare a consecinţelor în vederea cărora a fost întocmit, care produce efecte numai pentru viitor, deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu şi-a produs niciun efect.

Or, este de necontestat împrejurarea că decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă emisă de angajator a produs efecte juridice încă de la momentul emiterii/comunicării sale, angajatul pierzând această calitate în favoarea calităţii de pensionar dobândite în baza deciziei de pensionare emise iniţial de casa teritorială de pensii.

Actul juridic prin care casa teritorială de pensii recunoaşte angajatului dreptul la pensie (decizia de pensie) este un act juridic unilateral, în înţelesul art. 1.324 şi următoarele din Codul civil, supus însă reglementărilor speciale prevăzute de Legea nr. 263/2010, iar actul juridic de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă este un act juridic unilateral subsecvent, întrucât se întocmeşte de angajator în temeiul legii şi exclusiv în baza comunicării deciziei de pensie.

Decizia de revizuire emisă în procedura prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010, prin care este respinsă cererea de pensionare, este, de asemenea, un act juridic unilateral, care stinge retroactiv un drept recunoscut destinatarului, anume dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare iniţial stabilit, lipsind de efecte juridice decizia de pensie de la data emiterii sale.

Desfiinţarea retroactivă a deciziei iniţiale de pensionare fundamentează restituirea prestaţiilor executate în baza sa de către angajatul care dobândise anterior calitatea de pensionar. În aplicarea acestui efect se emite de către casa teritorială de pensii, astfel cum s-a procedat şi în speţă, decizia privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale.

În considerarea efectelor juridice pe care le produce decizia de revizuire asupra deciziei prin care anterior fusese admisă cererea de pensionare, anume lipsirea de orice efecte juridice, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, rezultă că, sub acest aspect, revizuirea actelor juridice dispusă de casa teritorială de pensii se aseamănă cu sancţiunea nulităţii din dreptul comun.

În consecinţă, în privinţa efectelor juridice pe care le produce desfiinţarea deciziei de pensie asupra actelor subsecvente întocmite/emise în baza sa, instanţele judecătoreşti trebuie să aibă în vedere dispoziţiile legale ce reglementează efectele nulităţii, potrivit art. 1.325 raportat la art. 1.254 din Codul civil.

Aşa fiind, se constată că, prin finalitatea urmărită, sesizarea de faţă are ca scop lămurirea unei chestiuni de drept reale, susceptibile a primi interpretări diferite, astfel că, în vederea preîntâmpinării ivirii unei practici judiciare neunitare, urmează a fi admisă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,