Decizia nr. 55 din 3 octombrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.206/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 10.474/3/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 5 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 10.474/3/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017), în corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), se interpretează în sensul că nu pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidenţa acestora?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 iunie 2022, cu nr. 1.206/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 3 octombrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare Art. 7. – ” (…) (2) Sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 38. – Aplicarea legii „(…) (3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28 martie 2018, cu nr. 10.474/3/2018, reclamantul X a solicitat obligarea pârâtei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti la stabilirea cuantumului brut al salariului de bază începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuţiilor din sarcina angajatorului în cea a salariatului să îi fie menţinut în plată salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu data de 1 decembrie 2017, în baza Legii nr. 274/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2017 privind completarea art. II din Legea nr. 152/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare (Legea nr. 274/2017) şi calculul şi plata diferenţelor salariale cuvenite începând cu data de 1 ianuarie 2018 până la data stabilirii nivelului salariului conform primului capăt de cerere, solicitând totodată şi plata dobânzii legale la debitele restante, calculată începând cu data scadenţei, până la plata efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 7.096 din 2 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la stabilirea cuantumului brut al salariului de bază al reclamantului, începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuţiilor din sarcina angajatorului în cea a salariatului să îi fie menţinut reclamantului în plată salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu 1 decembrie 2017, a obligat pârâta la calcularea şi plata diferenţelor salariale cuvenite reclamantului în acord cu cele dispuse anterior, începând cu 1 ianuarie 2018, până la data stabilirii salariului conform sentinţei, diferenţe salariale la care se va calcula şi dobânda legală, începând cu data scadenţei, până la data plăţii efective.

Tribunalul a reţinut că, în urma stabilirii drepturilor salariale în aplicarea art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, reclamantului – funcţionar public cu funcţie de conducere în cadrul instituţiei pârâte – i-a fost diminuat salariul net în luna ianuarie 2018, prin raportare la lunile noiembrie şi decembrie 2017, când salariul net crescuse.

Soluţia a avut la bază interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în contextul succesiunii cronologice a legislaţiei, cu luarea în considerare a intenţiei legiuitorului, precum şi prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special fiind avute în vedere cauzele S.C. Antares Transport – S.A. şi S.C. Transroby – S.R.L. împotriva României (paragraful 48), Bock şi Palade împotriva României, tribunalul concluzionând că o micşorare a salariului net al reclamantului în urma aplicării art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate fi considerată convenţională, fiind operată în temeiul unui text de lege imprecis şi lipsit de previzibilitate, în contextul întregii reglementări care vorbeşte de majorări, iar nu de reduceri, precum şi faţă de expunerea de motive prin care legiuitorul se arăta îngrijorat ca modificările legislative privind contribuţiile sociale obligatorii să nu conducă la scăderea semnificativă a veniturilor nete.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat casarea sentinţei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, că tribunalul a apreciat greşit că din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului textul naţional nu ar putea justifica micşorarea salariului net al reclamantului, iar instanţa de fond s-a pronunţat nejustificat asupra calităţii unui act normativ, apreciind că textul legal incident este „imprecis şi lipsit de previzibilitate”.

Recurenta-pârâtă a mai menţionat că în dosarele nr. 23.078/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi nr. 27.888/3/2018 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse definitiv acţiunile formulate împotriva sa în speţe similare.

În cauză, în şedinţa publică din 8 octombrie 2020, Curtea a pus în discuţia contradictorie a părţilor, potrivit art. 519 şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept redată la paragraful 8 din prezenta decizie.

Prin încheierea pronunţată la 5 noiembrie 2020 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, completul de judecată este învestit cu soluţionarea unui recurs, urmând să se pronunţe în ultimă instanţă.

De modul de lămurire a acestei chestiuni de drept, care este nouă, referitoare la interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă acestea se interpretează în sensul că nu pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidenţa acestora, depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, aceasta fiind esenţa controversei supuse analizei.

Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dispoziţiile în legătură cu care se solicită pronunţarea unei hotărâri potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă au primit o interpretare diferită din partea instanţelor de judecată învestite cu acţiuni similare, cum ar fi cele care au format obiectul dosarelor nr. 23078/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi nr. 27888/3/2018 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, soluţionate definitiv în sensul respingerii acţiunilor promovate împotriva deciziilor emise de pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, în care prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 în corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 au primit o interpretare diametral opusă faţă de cea reţinută în sentinţa ce face obiectul recursului în cadrul Dosarului nr. 10.474/3/2018.

De asemenea, Curtea a apreciat că o rezolvare de principiu a acestei chestiuni de drept depăşeşte cadrul strict al speţei de faţă, putând prezenta interes în situaţiile în care instanţele sunt chemate să soluţioneze cauze în materie de drepturi salariale, în care, la fel ca în speţa de faţă, deşi întreg contextul legislativ converge spre ideea creşterii generalizate a drepturilor salariale, totuşi apar situaţii în care se ajunge la un rezultat diametral opus, fără să fie relevat un scop legitim care să fi fost urmărit prin respectiva reducere a drepturilor salariale pentru anumite categorii profesionale şi care ar putea justifica această diferenţiere potrivit exigenţelor art. 53 din Constituţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 10.474/3/2018 a expus pe larg considerentele reţinute prin sentinţa recurată, referitoare la argumentele legiuitorului din preambulul şi expunerea de motive ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind necesitatea reglementării posibilităţii de creştere a remuneraţiilor brute ale administratorilor şi directorilor întreprinderilor publice, ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuţiilor sociale obligatorii prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017), astfel încât venitul net al acestora să nu se diminueze şi la neclaritatea succesiunii de aplicare a actelor normative în ce priveşte stabilirea salariului de bază la data de 1 ianuarie 2018 pentru personalul remunerat la nivelul salariului de bază minim brut, observând că opiniile diametral opuse ale părţilor litigante referitor la interpretarea şi aplicarea legii în legătură cu salarizarea reclamantului sunt justificate de modalitatea de legiferare care lasă loc interpretărilor, aspect constatat chiar de către iniţiatorul reglementării adoptate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

De asemenea, a expus pe larg şi opinia contrară, regăsită în Decizia civilă nr. 2.326 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 23.078/3/2018, dar şi în Sentinţa nr. 8.296 din 11 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 27.888/3/2018, definitivă prin nerecurare, prin care s-a apreciat, referitor la art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, că această dispoziţie nu are rolul de a crea în sarcina angajatorului obligaţia de a asigura o creştere salarială, ci dimpotrivă exprimă ideea că majorările salariale acordate potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 vor acoperi pierderea venitului născută din plata contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice.

Instanţa de trimitere a arătat că nu este însă convinsă de această din urmă interpretare, care pare să nu ţină cont de interpretarea teleologică şi care pare să lase fără efect prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, ca şi prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, care stabilesc că începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă creşteri salariale.

Or, se observă că, în cazul concret din speţă, aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a condus la reducerea salariului net al reclamantului (prin raportare la nivelul avut în noiembrie 2017, în condiţiile în care în decembrie 2017 salariul net fusese mărit), deşi din art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 ar rezulta că acestea ar fi trebuit să aibă măcar un efect neutru, în sensul de a nu afecta valoarea salariului plătit efectiv reclamantului în decembrie 2017.

Deşi excepţiile sunt de strictă interpretare, nu se înţelege care ar fi raţiunea pentru care norma, potrivit căreia aplicarea modificărilor legislative privind contribuţiile sociale obligatorii nu conduce la diminuări ale venitului net, ar fi fost edictată doar în favoarea administratorilor şi directorilor care au contractele de mandat încheiate conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011), şi nu ar avea vocaţia de a se aplica şi celorlalte categorii de funcţionari (intimatul-reclamant fiind şi el ocupantul unui post de conducere în perioada relevantă), în contextul în care nu a fost prezentat un scop legitim care ar fi fost urmărit şi ar justifica această diferenţiere, iar sensul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 ar fi acela că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, se acordă creşteri salariale.

Instanţei de trimitere îi este cunoscută jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Kopecky împotriva Slovaciei, Ketchko împotriva Ucrainei, Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, potrivit căreia în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum, fiind de competenţa statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi. Cu toate acestea reţine că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, ingerinţa în dreptul la salariu ar trebui să urmărească un interes public şi să păstreze un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului şi, în mod special, ar trebui să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de acest drept.

Or, contrar situaţiei avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia pronunţării Deciziei de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11, Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, în care s-a reţinut că raţiunea măsurii dispuse de legiuitor îşi avea izvorul într-o situaţie de excepţie – criza economică a ţării -, iar ingerinţa statului a urmărit un interes public constând în protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, pe fondul crizei economice din ţară, în cauza de faţă restrângerea dreptului la salariu se aplică doar pentru o categorie restrânsă de salariaţi, fiind o situaţie de excepţie, în timp ce pentru larga majoritate a funcţionarilor a operat majorarea substanţială a drepturilor salariale şi nu a fost prezentată vreo raţiune, respectiv un interes public pentru care, pentru persoanele aflate în situaţii similare cu reclamantul, ar fi fost necesară, în acest context economicojuridic, diminuarea veniturilor nete. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor din care a rezultat existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se interpretează în sensul că pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidenţa acestora.

S-a argumentat că determinarea salariului net se realizează având în vedere noile prevederi fiscale, aplicabile începând cu luna ianuarie 2018. Reclamanţii nu sunt supuşi niciunei forme de discriminare, iar prevederile legale invocate nu le garantează menţinerea şi acordarea aceloraşi drepturi de natură salarială, mai ales că prin prevederile art. 25 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a instituit un plafon al majorărilor ce pot fi acordate.

Reducerea veniturilor nete ale recurenţilor a fost urmarea aplicării dispoziţiilor legale, iar nicio hotărâre judecătorească nu a recunoscut în favoarea acestora un nivel salarial superior, astfel că nu se poate susţine că posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În sprijinul acestei opinii au fost invocate şi considerentele Curţii Constituţionale exprimate în Decizia nr. 448 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2021, de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens au transmis opinii teoretice Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Craiova – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Au fost depuse următoarele hotărâri judecătoreşti: deciziile pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 449 din 9 aprilie 2019, în Dosarul nr. 922/114/2018; nr. 1.281 din 22 octombrie 2019, în Dosarul nr. 899/114/2018, şi nr. 110 din 11 februarie 2019, în Dosarul nr. 894/114/2018; Decizia nr. 2.326 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 23.078/3/2018; Decizia nr. 500/R din 31 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 184/64/2019; Decizia nr. 3.666 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; sentinţele Tribunalului Gorj – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 927 din 12 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 977/95/2018, şi nr. 593 din 22 septembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 103/63/2021, definitive prin respingerea recursurilor.

Într-o a doua opinie, s-a considerat că interpretarea concertată a prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 conduce la concluzia că salariul net al personalului plătit din fonduri publice nu poate înregistra reduceri în raport cu salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu data de 1 decembrie 2017.

S-a argumentat că, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu ianuarie 2018, reclamantului i se recunoaşte o majorare a salariului brut, iar prin grija legiuitorului, interesat ca modificările legislative privind contribuţiile sociale obligatorii să nu conducă la diminuări ale venitului net, s-a prevăzut că sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Codului fiscal, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, singura interpretare şi aplicare legitimă a art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 fiind aceea prin care reclamantului nu i se poate reduce salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu 1 decembrie 2017.

În ceea ce priveşte art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, analizat şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că această lege nu poate justifica în mod convenţional micşorarea venitului (salariului) net al reclamantului, fiind imprecisă.

În plus, potrivit statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza S.C. Antares Transport – S.A. şi S.C. Transroby – S.R.L. împotriva României (paragraful 48), greşelile sau erorile ce aparţin autorităţilor statului ar trebui să fie în beneficiul celor afectaţi, în special în situaţiile în care nu există alte interese private contrare în joc. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă.

Această opinie teoretică a fost exprimată de Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Dolj, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

S-a exprimat şi o a treia opinie, nuanţată, potrivit căreia nu se poate considera de plano că acordarea majorărilor salariale prevăzute de dispoziţiile legale privind salarizarea funcţionarilor publici nu poate avea ca efect diminuarea venitului net al persoanelor cărora li se acordă majorările respective, astfel cum susţine titularul sesizării, fiind necesar a se ţine seama de limitările pe care le conţine Legea-cadru nr. 153/2017.

Chiar textul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede două limitări în privinţa majorării salariului de bază cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, respectiv „fără a depăşi limita prevăzută la art. 25” şi „în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”, ceea ce înseamnă că, per a contrario, atunci când se depăşeşte limita prevăzută la art. 25 din legea-cadru sau când personalul nu îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, veniturile salariale nete ale persoanelor în cauză pot fi diminuate.

Mai mult, atunci când legiuitorul a intenţionat ca, prin aplicarea etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017 să nu se diminueze salariile nete ale destinatarilor legii, a prevăzut, cu caracter de excepţie, acordarea unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, prin dispoziţiile art. 38 alin. (6 1 ) din legea-cadru menţionată, ceea ce înseamnă că, în celelalte cazuri, este posibilă diminuarea veniturilor salariale nete ale beneficiarilor legii-cadru, în condiţiile incidenţei celorlalte dispoziţii legale privind limitarea drepturilor salariale.

În aceste condiţii, este necesar ca instanţa învestită cu soluţionarea cauzei să aprecieze, de la caz la caz, dacă aplicarea majorărilor salariale de către instituţia publică angajatoare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, fără a se considera de plano că acordarea acestor majorări salariale nu ar putea avea ca efect diminuarea venitului net al persoanelor cărora li se acordă majorările respective, astfel cum susţine titularul sesizării.

În acest sens, curţile de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal au apreciat că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 230 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1321 din 31 decembrie 2020, Curtea Constituţională, respingând excepţiile de constituţionalitate invocate, care priveau şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a reţinut că: ” 117. (…) în preambulul ordonanţei de urgenţă se stipulează, printre altele, că adoptarea acesteia a fost necesară în vederea adoptării, în cel mai scurt timp, a legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat. S-a mai menţionat că exista riscul ca unele categorii de personal bugetar să nu îşi poată primi salariile şi că neadoptarea acestor măsuri ar fi generat un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat de 5,14% din produsul intern brut în anul 2018, dezechilibrând în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice, ceea ce ar fi afectat echilibrele bugetare. Aşadar, sunt motivate în mod obiectiv şi convingător atât existenţa unei situaţii extraordinare, cât şi urgenţa, răspunzând, astfel, exigenţelor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie. 118. De asemenea, concepţia de ansamblu a textului analizat este aceea ca ordonanţa de urgenţă să nu antreneze consecinţe negative/lezeze/vatăme/prejudicieze instituţiile fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi drepturile electorale. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu au afectat drepturile şi libertăţile fundamentale.”

De asemenea, prin Decizia nr. 662 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2021, Curtea a reţinut că: ” 41. (…) autorii excepţiei deduc pretinsa neconstituţionalitate din compararea soluţiilor legislative consacrate prin prevederile art. 24, art. 25 alin. (1) şi ale art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Or, aşa cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (exemplu fiind Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013), examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. 42. În continuare, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, Curtea reţine că aceste dispoziţii legale stabilesc reguli de ordin tehnic în materie fiscală privind sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, realizând o corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul transferului contribuţiilor sociale din sarcina angajatorului în sarcina angajatului, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Astfel, legiuitorul a redimensionat politica sa fiscală, aspect care se înscrie în marja sa de apreciere, potrivit art. 139 din Constituţie, în scopul îmbunătăţirii colectării contribuţiilor la bugetul de asigurări sociale şi, implicit, al protejării drepturilor fundamentale ale salariaţilor.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile şi că întrebarea adresată instanţei supreme vizează realizarea unui raţionament judiciar, care este atributul instanţei învestite cu judecarea litigiului. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că primele cerinţe referitoare la titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în ultimă instanţă sunt îndeplinite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, în primă instanţă, într-un litigiu în legătură cu raporturile de serviciu ale unui funcţionar public cu funcţie de conducere în cadrul instituţiei pârâte, care solicită stabilirea cuantumului brut al salariului de bază începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuţiilor de asigurări sociale din sarcina angajatorului în sarcina sa să fie menţinut în plată salariul majorat net, stabilit începând cu data de 1 decembrie 2017, precum şi plata diferenţelor salariale cuvenite, cu dobânda legală.

Curtea de apel judecă în ultimă instanţă astfel de cauze, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare [„Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel (…)”], cu referire la art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege specială („Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”), coroborat cu art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, dar şi cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, conform căruia „(1) Sunt hotărâri definitive: (…) 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.

De asemenea, este relevată şi legătura chestiunii de drept cu soluţionarea cauzei în calea de atac declarată de pârâtă împotriva sentinţei prin care acţiunea introductivă a fost admisă, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziţii legale în legătură cu care este sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea hotărârii prealabile.

Totodată, după consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că asupra problemei de drept sesizate de curtea de apel instanţa supremă nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nu există un recurs în interesul legii având acelaşi obiect care să se afle în curs de soluţionare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată însă că nu este îndeplinită condiţia ca prin sesizare să fie dedusă o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă de o dezlegare de principiu.

În acord cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura hotărârii prealabile a fost rezervată „chestiunilor de drept” care prezintă caracter de noutate şi dificultate legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în legătură cu sintagma „chestiune de drept” (spre exemplu, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015) că: ” 41. (…) întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, aşa încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai întrebarea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. (…) 42. În doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile”.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a sa, atunci când este susceptibilă de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Totodată, este vorba, aşadar, despre o interpretare în drept cu caracter de principiu asupra unei norme de drept stabilite ca incidentă cauzei, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu de determinarea, în concret, a acestei norme de către instanţa supremă, pe care ulterior să o interpreteze, iar instanţa de trimitere, având norma astfel stabilită şi interpretată, să îi facă aplicarea tale quale la speţă, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea vizează dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 în corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, solicitându-se să se stabilească dacă pot avea ca efect diminuarea venitului net al personalului aflat sub incidenţa acestora.

Legea-cadru nr. 153/2017 a creat cadrul pentru dezvoltarea unui sistem de fundamentare a politicilor salariale în sectorul bugetar şi de supraveghere a aplicării acestora şi a asigurat dezvoltarea unui sistem de distribuire a resurselor bugetare alocate pentru cheltuielile de personal, prin stabilirea salariilor de bază în sectorul bugetar.

În vederea atingerii scopului său, Legea-cadru nr. 153/2017, prin art. 38 intitulat „aplicarea legii”, a instituit o aplicare etapizată a acesteia, începând cu data de 1 iulie 2017, însă cu excepţiile şi derogările prevăzute în dispoziţiile iniţiale ale legii, precum şi prin actele normative ulterioare.

Astfel, pentru etapa prevăzută la art. 38 alin. (2) lit. a) din legea-cadru menţionată, legiuitorul a prevăzut că, „Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017: „Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Este de reţinut deci că, în ceea ce priveşte creşterile salariale, aşa cum sunt ele menţionate în întreg cuprinsul art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a impus ca la acordarea acestora să fie îndeplinite anumite cerinţe, fiind stabilite, totodată, şi anumite limitări.

Textul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede limitarea în privinţa majorării salariului de bază cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, prin trimiterea la dispoziţiile art. 25 din aceeaşi lege-cadru (articol care se referă la limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor, indemnizaţiilor şi a altor drepturi).

Pe de altă parte, prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 [„Sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.”] stabilesc regulile de ordin tehnic în materie fiscală privind sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice.

Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 realizează o corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul transferului contribuţiilor sociale din sarcina angajatorului în sarcina angajatului, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017, intrată în vigoare ulterior legii-cadru privind salarizarea, iar referitor la impactul acesteia în raport cu creşterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 se constată că nu conţin nicio referire la păstrarea unui anumit nivel al venitului salarial net.

Obiectul procedurii îl reprezintă, fără excepţie, o normă de drept care, ca urmare a interpretării printr-o argumentaţie juridică consistentă şi divergentă, poate primi o aplicare diferită în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, jurisprudenţa neunitară.

Clarificarea sensului unei norme legale prin interpretare se realizează în situaţia în care legea conţine ambiguităţi, fiind susceptibilă de interpretări diferite, nu şi în situaţia în care se constată că soluţia legislativă adoptată conţine o configurare clară a conceptelor şi noţiunilor folosite, aşa cum este cazul în ipoteza analizată, sesizarea privind, de fapt, stabilirea de către instanţa supremă, prin pronunţarea hotărârii prealabile, a consecinţelor efective ale aplicării concomitente a prevederilor legale incidente în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Implicaţiile pe care noua reglementare de redimensionare a politicii fiscale le-a produs asupra unei părţi a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv asupra categoriei funcţionarilor publici cu funcţie de conducere în care se încadrează reclamantul, sub aspectul unei scăderi a cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 faţă de luna decembrie 2017, în pofida majorării salariului de bază, erau previzibile şi, contrar celor reţinute de instanţa de trimitere, nu pot prin ele însele să ducă la concluzia că norma legală este neclară.

Sesizarea nu prezintă nicio dificultate şi nu impune o rezolvare pe calea unei hotărâri interpretative de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, găsindu-şi răspunsul, de altfel identificat ca atare şi de curtea de apel, expres în lege.

O primă confirmare în sensul că venitul salarial net poate scădea ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuţiilor sociale obligatorii prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 se regăseşte chiar în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind „necesitatea reglementării posibilităţii de creştere a remuneraţiilor brute ale administratorilor şi directorilor întreprinderilor publice ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuţiilor sociale obligatorii prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel încât venitul net al acestora să nu se diminueze”.

În acest sens este prevăzută la art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 soluţia oferită de legiuitor pentru remedierea acestei situaţii, anume că „remuneraţiile brute ale administratorilor şi directorilor prevăzute în contractele de mandat încheiate conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările ulterioare, pot fi recalculate pentru a fi puse în acord cu noile contribuţii sociale obligatorii datorate conform Legii nr. 227/2015, cu mo