Decizia nr. 5 din 31 ianuarie 2022

Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 14 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.136/252/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.721/1/2021.

Prin Încheierea din 14 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 8.988/325/2021, aceeaşi instanţă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă referitor la dezlegarea aceleiaşi probleme de drept. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.722/1/2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.722/1/2021 la Dosarul nr. 2.721/1/2021, urmând ca sesizările conexe să fie soluţionate de acelaşi complet de judecată. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă din 1865 Art. 376 alin. 1: „Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.” Art. 377 alin. 1: „Sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel; (…)” Art. 405 alin. 2: „Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.”

Codul de procedură civilă Art. 634: „(1) Sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; (…)” Art. 706: „(2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.”

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 76/2012 Art. 3: „(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.” Art. 8: „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă».” III. Expunerea succintă a proceselor

Prin Contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj, la 29 martie 2021, cu nr. 1.136/252/2021, contestatorul A în contradictoriu cu intimata B a solicitat anularea executării silite înseşi pornite în Dosarul de executare nr. 13/2020, anularea tuturor actelor şi formelor de executare prezente şi viitoare, inclusiv a Somaţiei nr. 588/2021, a încheierilor pronunţate în acest dosar execuţional şi încetarea executării silite, precum şi constatarea intervenirii prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită pornită în acest dosar execuţional.

Judecătoria Lugoj, prin Încheierea civilă nr. 2.020/2021 din 22 iunie 2021, a respins atât excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, cât şi contestaţia la executare, ca neîntemeiate.

În motivare, s-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 4.310/30/2010*, a fost admisă cererea formulată de B în contradictoriu cu mai mulţi debitori, printre care şi contestatorul A, şi s-a dispus întoarcerea executării silite, cu obligarea debitorului la restituirea către intimată a sumei de 13.687,87 de lei.

Faţă de obiectul creanţei executate silit, constând în drepturi de natură salarială, termenul de prescripţie pentru punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014 este termenul general de trei ani, în speţă nefiind vorba de creanţe fiscale sau bugetare.

Deşi procesul civil care s-a soldat cu pronunţarea hotărârii ce constituie titlu executoriu ce a declanşat executarea silită în Dosarul execuţional nr. 13/2020 a început sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, acest act normativ este aplicabil numai în ceea ce priveşte faza de judecată, legea procesual civilă neputând ultraactiva în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens. Faţă de momentul declanşării executării silite prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, respectiv 22 aprilie 2019, instanţa a reţinut că faza de executare silită ce face obiectul Dosarului nr. 13/2020, precum şi contestaţia la executare cad sub incidenţa dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă.

Conform art. 706 din Codul de procedură civilă: „Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. (…) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.”

Hotărârile definitive sunt, potrivit art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului, hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs, hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii, precum şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Aşadar, în viziunea Codului de procedură civilă, „hotărârea definitivă” este acea hotărâre care nu mai poate fi atacată cu recurs, întrucât fie această cale de atac nu este prevăzută de lege, fie termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului sau a recursului a expirat.

Aplicând acest raţionament şi apreciind că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă la momentul pronunţării soluţiei din recurs, respectiv 23 ianuarie 2018, când prin Decizia civilă nr. 3/2018 Tribunalul Timiş a respins recursul ca perimat, raportat la această dată şi la momentul înregistrării cererii de executare silită de către intimată, respectiv 22 aprilie 2019, instanţa a apreciat că dreptul intimatei de a obţine executarea silită a debitorului nu era prescris.

Împotriva Încheierii civile nr. 2.020/2021 din 22 iunie 2021 a declarat apel A, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea contestaţiei la executare astfel cum a fost formulată, susţinând că nu momentul declanşării executării silite de către creditor determină momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în contextul în care art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile noului cod se aplică doar proceselor şi executărilor începute după intrarea acestuia în vigoare.

Dreptul creditoarei de a cere executarea silită a luat naştere la data pronunţării Sentinţei civile nr. 4.905 din 28 martie 2014, hotărâre rămasă definitivă, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, şi devenită executorie, potrivit art. 376 alin. 1 din acelaşi act normativ, încă de la pronunţare, instanţa de fond omiţând să analizeze efectele perimării recursului, deşi acest aspect a fost invocat prin contestaţie în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Prin urmare, efectul constatării perimării recursului este acela că recursul se consideră nedeclarat, iar hotărârea rămâne irevocabilă prin nerecurare la împlinirea termenului de recurs, dată de la care începe să curgă şi termenul de trei ani de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, indiferent de norma aplicabilă executării silite.

Prescripţia executării silite este o cauză legală de stingere a forţei executorii a unui titlu executoriu şi are ca efecte juridice stingerea obligaţiei organului de executare de a da curs executării, stingerea dreptului creditorului de a obţine executarea silită şi stingerea obligaţiei debitorului de a se supune executării silite.

În cadrul soluţionării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul Dosarului nr. 2.721/1/2021.

Prin Contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara cu nr. 8.988/325/2021, contestatorul C, în contradictoriu cu aceeaşi intimată B, a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în Dosarul de executare nr. 13/2020, având în vedere că dreptul intimatei de a solicita executarea silită era prescris.

Prin Încheierea civilă nr. 7.978/2021 din 29 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 8.988/352/2021, Judecătoria Timişoara a respins contestaţia la executare formulată de C în contradictoriu cu B, ca neîntemeiată, cu aceeaşi motivare, dat fiind faptul că titlul executoriu este tot Sentinţa civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 4.310/30/2010*.

Încheierea civilă nr. 7.978/2021 din 29 iunie 2021 a fost atacată cu apel de contestator, în motivarea căii de atac fiind invocate aceleaşi aspecte privind durata termenului de prescripţie şi momentul de la care acesta începe să curgă.

În cadrul soluţionării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul Dosarului nr. 2.722/1/2021. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierile de sesizare s-a reţinut admisibilitatea sesizărilor, motivată de următoarele aspecte: a) litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în faţa instanţei de apel – Tribunalul Timiş – Secţia I civilă; b) tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze; c) problemele de drept invocate de apelanţi sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere că pe calea contestaţiei la executare ce face obiectul prezentului litigiu s-a invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită a Sentinţei civile nr. 4.905 din 28 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 4.310/30/2010*, prin care a fost admisă cererea formulată de intimata creditoare Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş în contradictoriu cu mai mulţi debitori, printre care şi contestatorii A şi C. În apelurile declarate împotriva încheierii civile prin care s-a respins în primă instanţă contestaţia la executare contestatorii şi-au reiterat solicitarea de a se constata ca fiind prescris dreptul intimatei de a pune în executare Sentinţa civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, susţinând că termenul de prescripţie de trei ani a început să curgă de la pronunţarea respectivei sentinţe; Intimata creditoare B a susţinut că, în temeiul art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi al art. 8 din Legea nr. 76/2012, termenul de prescripţie a executării Sentinţei civile nr. 4.905 din 28 martie 2014 a început să curgă după pronunţarea Deciziei civile nr. 3 din 23 ianuarie 2018, prin care s-a constatat perimat recursul declarat în cauză, dată la care sentinţa a rămas irevocabilă. Prin urmare, soluţionarea pe fond a prezentei cauze depinde de clarificarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate sub incidenţa Codului de procedură civilă din 1865, a cărei punere în executare s-a făcut după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă – aceasta fiind principala problemă juridică asupra căreia va avea a se pronunţa instanţa de apel. d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă, fiind ivită recent pe rolul instanţelor şi nu a făcut obiectul dezlegării printr-o altă hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor rezultate din datele publice afişate pe portalul de internet al instanţei supreme.

Raportat la considerentele Deciziei nr. 50 din 26 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 28 iulie 2017 (paragrafele 45 şi 46), şi ale Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, s-a apreciat ca fiind îndeplinită în cauză cerinţa noutăţii chestiunii de drept invocate, problemă care a primit interpretări diferite din partea instanţelor de judecată şi este susceptibilă a crea în continuare controverse, după cum reiese din jurisprudenţa invocată de părţile litigante.

Astfel, s-a constatat că practica la nivelul Curţii de Apel Timişoara nu este unitară cu privire la chestiunea de drept în discuţie, fiind pronunţate soluţii contradictorii.

În acest sens, tribunalul a arătat că au fost introduse la Judecătoria Timişoara acţiuni în constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a două titluri executorii şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în aceste litigii, fie în apel de către Tribunalul Timiş, fie în recurs de către Curtea de Apel Timişoara, s-au reţinut două opinii contrare cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a celor două titluri executorii.

Într-o primă opinie, instanţele au reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârilor de întoarcere a executării, respectiv data pronunţării deciziilor din recurs, prin care au fost constatate ca fiind perimate recursurile declarate în cauză. Pentru a ajunge la această concluzie instanţele au reţinut, în esenţă, că din moment ce sentinţa civilă prin care s-a stabilit obligarea angajaţilor la restituirea sumelor încasate este din anul 2014, sunt incidente prevederile noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, termenul de prescripţie este de trei ani, conform dispoziţiilor art. 706 din Codul de procedură civilă. Alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul hotărârilor judecătoreşti, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acestea rămân definitive.

Într-o altă opinie s-a considerat că termenul de prescripţie a executării silite a creanţei pârâtei-intimate a început să curgă la data pronunţării sentinţei, respectiv la 8 octombrie 2014, împlinindu-se la 8 octombrie 2017, astfel încât, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul pârâtei de a-şi recupera creanţa este prescris. În sprijinul acestei concluzii s-a reţinut că natura şi caracterul executoriu ale Sentinţei nr. 14.155 din 8 octombrie 2014 sunt reglementate de Codul de procedură civilă din 1865. Plecând de la această premisă, rezultă că ultima teză a art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică doar hotărârilor pronunţate în temeiul acestuia. Ca atare, Sentinţa civilă nr. 14.155 din 8 octombrie 2014 este definitivă, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, şi executorie, conform art. 376 alin. 1 din acelaşi act normativ. Recursul formulat nu a suspendat executarea sentinţei civile, conform art. 300 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, iar art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, reluat în prima teză a art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prevede că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Deşi această a doua opinie s-a concretizat într-o singură hotărâre judecătorească definitivă dată în recurs, anume Decizia civilă nr. 643 din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 18.003/325/2018*, raţionamentul expus în aceasta se regăseşte şi în cadrul opiniilor separate formulate în alte câteva dosare cu acelaşi obiect.

Aspectul de care s-a prevalat intimata B, în sensul că Decizia civilă nr. 643 din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara vizează un alt titlu executoriu decât cel ce face obiectul contestaţiei la executare pendinte, nu prezintă relevanţă din perspectiva finalităţii cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constând în declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, precum şi a verificării cerinţei noutăţii, adică a dificultăţii de interpretare a chestiunii de drept în discuţie.

În afară de litigiile având ca obiect constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, tribunalul a constatat că în prezent există un număr mare de contestaţii la executare aflate în apel pe rolul Tribunalului Timiş, prin care s-a invocat prescripţia dreptului creditoarei B de a cere executarea silită a celor două titluri executorii.

Soluţiile date de judecătoriile din raza teritorială a Tribunalului Timiş respectivelor contestaţii la executare nu sunt unitare, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti de primă instanţă regăsindu-se cele două puncte de vedere divergente cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti executorii în primă instanţă, pronunţate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865.

S-a învederat în acest context necesitatea sesizării instanţei supreme din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie, fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudenţe suficient de bine închegate astfel încât să lipsească de obiect şi de efect real, util, prezenta sesizare.

Având în vedere că Tribunalul Timiş urmează să se pronunţe în ultimă instanţă într-un număr semnificativ de astfel de cauze şi dată fiind dificultatea problemei de drept supuse interpretării reflectată de divergenţele de jurisprudenţă întâlnite până în prezent, s-a apreciat necesară activarea mecanismului de control a priori instituit de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, cu scopul de a se preîntâmpina apariţia unei practici neunitare în apel. V. Punctul de vedere al completurilor de judecată

S-a constatat, cu titlu preliminar, că executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013) li se aplică prevederile acestei legi, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora „Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”.

În conformitate cu art. 706 din Codul de procedură civilă, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea termenului de trei ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită. În cazul hotărârii judecătoreşti, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii ei definitive, astfel cum este această noţiune definită în Codul de procedură civilă.

În reglementarea Codului de procedură civilă, hotărârile definitive sunt echivalentul celor irevocabile în accepţiunea Codului de procedură civilă din 1865.

Deşi în Codul de procedură civilă din 1865 nu se regăseşte expres soluţia legislativă redată în cuprinsul celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă, această concluzie se impune şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în sensul că şi în cazul lor prescripţia dreptului de a cere executarea silită începe să curgă întotdeauna de la data rămânerii irevocabile a acestora.

În acest sens, tribunalul are în vedere faptul că prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu poate să înceapă a curge cât timp efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată nu este epuizat, adică până când hotărârea nu a intrat în puterea lucrului judecat. Numai în acest moment, după epuizarea căilor de atac la care este îndreptăţită partea adversă, reclamantul poate avea certitudinea dreptului câştigat.

În sprijinul acestui argument sunt dispoziţiile art. 637 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti, conform cărora: „Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.”

Creditorul care deţine o hotărâre judecătorească executorie, dar susceptibilă de a fi desfiinţată de către instanţa de control judiciar pe calea apelului sau a recursului, nu poate fi constrâns să demareze executarea silită în baza acestui titlu executoriu. Legea procesual civilă, atât cea veche, cât şi cea nouă, instituie doar o posibilitate în acest sens, a cărei neexercitare nu poate fi însă sancţionată cu pierderea dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri executorii, în cazul în care creditorul alege să aştepte consolidarea ei definitivă în urma finalizării litigiului în calea de atac. Această stare de pasivitate a creditorului nu poate fi considerată culpabilă şi sancţionată prin prescrierea dreptului de a cere executarea silită. VI. Punctul de vedere al părţilor

Contestatorul A a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive (în accepţiunea art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865) şi executorii (conform art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865), pronunţate sub imperiului Codului de procedură civilă din 1865, începe să curgă de la pronunţarea respectivei sentinţe. În opinia acestuia, pentru a determina natura şi caracterul unei hotărâri judecătoreşti, aspect esenţial în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, este irelevant momentul declanşării executării silite. Nu momentul declanşării executării silite de către creditor determină momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, iar unei sentinţe reglementate de dispoziţiile vechiului cod nu i se pot aplica noile reglementări în ceea ce priveşte momentul rămânerii definitive, nici nu i se poate da o altă interpretare sintagmei „definitivă şi executorie” decât aceea avută în vedere de legiuitor prin normele incidente la data pronunţării. Plecând de la premisa că natura şi caracterul executoriu ale unei sentinţe pronunţate în temeiul Codului de procedură civilă din 1865 sunt reglementate de acesta, şi nu de Codul de procedură civilă, apelantul a concluzionat că ultima teză a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă se aplică doar hotărârilor pronunţate în temeiul acestuia. Nu se poate face abstracţie de caracterul executoriu al unei hotărâri reglementate de legea veche şi de faptul că, în virtutea acestui efect, la momentul pronunţării s-a născut şi dreptul de a obţine executarea silită şi a început să curgă şi termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Intimata B a susţinut că, în situaţia în care acţiunii condamnatorii (în urma căreia a fost pronunţat titlul executoriu) i s-a aplicat Codul de procedură civilă din 1865, iar acţiunea executorie s-a născut după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, acesta din urmă constituie legea aplicabilă în executarea silită a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească pronunţată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este Codul de procedură civilă, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă, B a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, adică de la momentul rămânerii ei irevocabile, fiind vorba de o hotărâre reglementată de Codul de procedură civilă din 1865, noţiunea de hotărâre definitivă fiind echivalentă cu noţiunea de hotărâre irevocabilă, conform art. 8 din Legea nr. 76/2012. În opinia intimatei, nu se poate aprecia că executorialitatea unei hotărâri judecătoreşti determină începerea curgerii termenului de prescripţie de la o altă dată decât momentul rămânerii ei definitive (irevocabile, în cazul hotărârilor pronunţate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa şi punctele de vedere înaintate de curţile de apel au relevat orientări diferite cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Astfel, cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a Codului de procedură civilă din 2013, s-a apreciat că acesta este data pronunţării hotărârii de primă instanţă, definitive şi executorii, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 şi art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865. În acest sens s-au pronunţat Tribunalul Argeş – Secţia civilă, Tribunalul Suceava – secţiile I şi a II-a civilă, Judecătoria Suceava, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Huşi, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Braşov, Tribunalul Arad – Secţia I civilă, Tribunalul Timiş (există şi opinia contrară), Tribunalul Hunedoara (opinie majoritară), Judecătoria Deva (opinie majoritară), Judecătoria Petroşani, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a Codului de procedură civilă din 2013, este data pronunţării deciziei de respingere a recursului declarat împotriva ei, aşa cum rezultă din hotărârile şi punctele de vedere înaintate de Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Vatra Dornei, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Paşcani, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui (fiind exprimată şi opinia contrară), Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Hunedoara, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Tribunalul Mehedinţi.

Referitor la cea de-a doua problemă de drept, la nivelul Tribunalului Argeş, Tribunalului Suceava – secţiile I şi a II-a civile, Judecătoriei Suceava, Judecătoriei Dorohoi, Judecătoriei Vatra Dornei, Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoriei Iaşi – Secţia civilă, Judecătoriei Paşcani, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Huşi, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Buhuşi, Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Tribunalului Arad – Secţia I civilă, Tribunalului Caraş-Severin, Tribunalului Timiş (există şi opinia contrară), Judecătoriei Timişoara, Tribunalului Hunedoara (opinie majoritară), Judecătoriei Deva (opinie majoritară), Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ialomiţa, Judecătoriei Caracal, Tribunalului Gorj şi Curţii de Apel Cluj s-a conturat opinia potrivit căreia teza a doua a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă se aplică doar hotărârilor pronunţate în temeiul Codului de procedură civilă.

La nivelul Judecătoriei Fălticeni, Judecătoriei Darabani, Tribunalului Galaţi, Judecătoriei Constanţa, Judecătoriei Moineşti, Judecătoriei Oneşti, Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Bolintin-Vale, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea, Judecătoriei Roşiori de Vede, Judecătoriei Turnu Măgurele, Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalului Dolj şi Judecătoriei Slatina s-a exprimat punctul de vedere conform căruia teza a doua a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă se aplică şi hotărârilor pronunţate în temeiul Codului de procedură civilă din 1865.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.932/C/5.095/III-5/2021 din 23 noiembrie 2021, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu au fost pronunţate decizii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării trebuie îndeplinite cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor trei condiţii enunţate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, iar instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece contestaţia la executare în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 46 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018; Decizia nr. 39 din 23 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 11 noiembrie 2019; Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una calificată, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (ultraactivitate).

Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, pct. 62 şi 65) s-a reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei”.

Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că, pentru a fi în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 42).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

În speţă, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a noului Cod de procedură civilă, din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă.

Dispoziţiile legale care reglementează începutul termenului de prescripţie sunt cele ale art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă în vigoare şi fac referire la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită, în ambele reglementări legiuitorul făcând aplicarea principiului de drept conform căruia prescripţia nu curge atât timp cât nu există interesul de a acţiona.

Cu referire la începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită se impune precizarea că, în doctrină, s-a subliniat faptul că, atât timp cât judecata nu este desăvârşită şi dreptul nu este confirmat cu putere de lucru judecat, reclamantul nu are certitudinea dreptului câştigat, siguranţă pe care o dobândeşte abia după epuizarea căilor de atac la care adversarul este îndreptăţit. Desigur, dacă trece la executare silită, o poate face dacă hotărârea este executorie, dar starea de pasivitate nu poate fi socotită culpabilă şi, în plus, sancţionată prin prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, fiind de principiu că instituţia prescripţiei reprezintă o sancţiune care intervine în cazul în care titularul unui drept, în mod culpabil şi neglijent, are o atitudine pasivă şi nu îşi exercită dreptul într-un termen prevăzut de lege.

Aşadar, începutul prescripţiei este reprezentat de momentul dobândirii de către hotărârea judecătorească a deplinei puteri de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât „executorialitatea” este unul din caracterele puterii de lucru judecat, şi nu invers.

De altfel, din modul în care instanţa de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale la circumstanţele litigiului cu care a fost învestit. Punctul de vedere al instanţei de trimitere conţine o analiză complexă şi un examen real al cauzei, o argumentaţie clară, cu indicarea metodelor de interpretare utilizate, ceea ce reflectă un raţionament logico-juridic asumat şi solid al judecătorului, în cadrul căruia nu sunt identificate dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii la circumstanţele de fapt ale cauzei deduse judecăţii.

Deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procesual al întrebării preliminare pentru lămurirea dispoziţiilor legale aplicabile titlului executoriu emis sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 şi pus în executare după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în încheierea de sesizare instanţa de trimitere a justificat dificultatea chestiunii de drept doar prin existenţa unei practici neunitare. Or, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că acest singur criteriu nu este suficient pentru declanşarea mecanismului de asigurare a unei practici unitare în forma sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 61 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.062 din 5 noiembrie 2021, pct. 45).

Distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat niciun impediment în interpretarea acestora, aspect care rezultă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, fără nicio dificultate de identificare a textului legal de la care trebuie pornit pentru lămurirea problemei cu care a fost sesizată instanţa supremă, instanţa de trimitere a arătat că executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă li se aplică prevederile acestei legi, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Determinând în mod corect legea care guvernează executarea silită a hotărârii judecătoreşti pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, judecătorul nu are nicio dificultate în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, de vreme ce, aşa cum rezultă din considerentele anterior reţinute, în ambele reglementări, începutul prescripţiei este legat de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti puse în executare.

Instanţa de trimitere a arătat în cuprinsul încheierii de sesizare că, în cazul executării silite a hotărârilor judecătoreşti, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a acestora, în reglementarea noului Cod de procedură civilă, hotărârile definitive fiind echivalentul hotărârilor irevocabile în accepţiunea Codului de procedură civilă din 1865. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 76/2012, conform cărora „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă»”.

Totodată, a reţinut că, deşi în Codul de procedură civilă din 1865 nu se regăseşte expres soluţia legislativă redată în cuprinsul celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă, această concluzie se impune şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în sensul că şi în cazul acestor hotărâri prescripţia dreptului de a cere executarea silită începe să curgă întotdeauna de la data rămânerii lor irevocabile, numai în acest moment reclamantul având certitudinea dreptului câştigat.

În sprijinul acestei interpretări, instanţa de trimitere a invocat dispoziţiile art. 637 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 referitoare la executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti, conform cărora: „Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.”

Aşadar, instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziţii neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac.

Chestiunea aplicării în timp a legii şi consecinţele juridice ale abrogării unor dispoziţii legale sunt în competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi art. 22 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă se apreciază că rămâne atributul exclusiv al instanţei de judecată operaţiunea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente la diferitele circumstanţe de fapt care caracterizează fiecare litigiu, această operaţiune fiind ridicată la rang de principiu fundamental şi găsindu-şi consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,