Decizia nr. 27/2021 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 2618/1/2021

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.618/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti ce formează obiectul Dosarului nr. 2.618/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, punctul de vedere al procurorului general şi raportul întocmit de judecătoriiraportori.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază, ca fiind în litera şi spiritul legii, orientarea jurisprudenţială conform căreia instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale şi, în consecinţă, poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei, dacă nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond. În fundamentarea acestei opinii susţine că, în lipsa unei norme derogatorii de la art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acest text de lege este aplicabil şi cererii de suspendare provizorie a executării. Totodată, menţionează că adoptarea acestei soluţii ar asigura respectarea principiului unicităţii instanţei de executare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept: ” Instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi stabilească competenţa potrivit dispoziţiilor generale? În cazul unui răspuns pozitiv la prima întrebare, în situaţia în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă Art. 131. – Verificarea competenţei ” (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (…)” Art. 712. – Obiectul contestaţiei ” (1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii. (2) Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu. (3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. (4) Împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.” Art. 714. – Instanţa competentă ” (1) Contestaţia se introduce la instanţa de executare. (2) În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului. (3) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.” Art. 719. – Suspendarea executării ” (1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată. (…) (7) Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a menţionat că la nivelul unei instanţe din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti există practică neunitară cu privire la problemele de drept aflate în divergenţă. În acest sens a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării nu este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale şi nici nu poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei, chiar dacă nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că soluţia de declinare a competenţei este incompatibilă cu urgenţa deosebită a cererii de suspendare provizorie a executării. În plus, această cerere se judecă într-un moment procesual în care contestaţia la executare nu a ajuns încă la primul termen de judecată la care competenţa să se verifice în condiţii de contradictorialitate, cu părţile legal citate, astfel cum impune art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti nesupuse niciunei căi de atac: – încheierea din 5 aprilie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 8.549/302/2019, prin care a fost soluţionată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 5.433/2019 din 25 iulie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.548/302/2019, aceeaşi instanţă a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare; – încheierea din 24 mai 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 12.197/302/2019, prin care a fost soluţionată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 6.897 din 10 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 12.196/302/2019, aceeaşi instanţă a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare; – încheierea din 12 iunie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 12.766/302/2019, prin care a fost soluţionată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 5.716 din 28 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 12.765/302/2019, aceeaşi instanţă a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale şi, în consecinţă, poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei, dacă nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că lipsa citării părţilor şi urgenţa specifică unei asemenea cereri nu dispensează judecătorul de obligaţia de verificare a competenţei la primul termen de judecată, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Aceasta deoarece cererea de suspendare provizorie a executării silite are natura unei cereri în materie contencioasă, iar art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu face nicio distincţie în privinţa domeniului său de aplicare. De asemenea, verificarea competenţei în privinţa acestei cereri exclude riscul încălcării normelor de competenţă de ordine publică. În plus, soluţia de declinare a competenţei se impune şi pentru a se asigura unicitatea instanţei de executare, evitându-se astfel pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii cu privire la acelaşi dosar execuţional. Dacă s-ar admite soluţia contrară, partea interesată ar putea să introducă în mod discreţionar cererea de suspendare provizorie a executării silite pe rolul unui tribunal sau al unei curţi de apel, iar aceste instanţe ar fi obligate să o soluţioneze.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti nesupuse niciunei căi de atac: – Sentinţa civilă nr. 5.638 din 23 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 19.672/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite; – Sentinţa civilă nr. 5.644 din 27 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 19.789/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite; – Sentinţa civilă nr. 28 din 6 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 30.844/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 362 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 9 octombrie 2018, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, reţinând că: „(…) spre deosebire de cererea de suspendare a executării, dispoziţiile legale criticate nu impun citarea părţilor, justificat de faptul că cererea de suspendare provizorie a executării reclamă o soluţionare urgentă în vederea evitării unor consecinţe prejudiciabile (…)”.

Aceleaşi considerente se regăsesc şi în cuprinsul Deciziei nr. 352 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1011 din 22 octombrie 2021. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi următoarele şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă: „cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători; instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.”

Prin Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.” VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii.

În argumentarea punctului său de vedere a arătat că dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, care consacră obligaţia instanţei de a-şi verifica competenţa la primul termen de judecată, sunt plasate în cartea I a Codului de procedură civilă, fiind astfel aplicabile cu titlu de drept comun tuturor materiilor reglementate în celelalte cărţi ale codului, în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii.

Or, în materia care formează obiect al reglementării conţinute în cartea a V-a din Codul de procedură civilă nu există prevederi derogatorii de la dispoziţiile generale conţinute în cartea I a aceluiaşi cod sub aspectul obligaţiei instanţei învestite cu o cerere referitoare la executarea silită, de a-şi verifica competenţa.

În plus, verificarea competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării asigură respectarea principiului unicităţii instanţei de executare, evitându-se astfel pronunţarea unor hotărâri contradictorii în cadrul aceluiaşi dosar de executare.

S-a mai arătat că cererea de suspendare provizorie a executării are caracter dublu incidental, atât faţă de cererea de suspendare a executării silite, cât şi faţă de contestaţia la executare.

De asemenea, analiza art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă relevă că, în cazul cererii incidentale, prorogarea legală de competenţă operează în favoarea instanţei competente pentru cererea principală, iar nu în favoarea instanţei „învestite” cu cererea principală.

În consecinţă, întrucât competenţa instanţei de executare este unică şi exclusivă, prorogarea legală de competenţă în privinţa cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate opera în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei la executare, dacă aceasta din urmă nu ar fi competentă potrivit art. 651 alin. (1)-(3) şi art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, trebuie să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie VIII.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Recursul în interesul legii este formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, iar problema de drept priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă în cadrul cererii de suspendare provizorie a executării silite, şi anume dacă instanţa este obligată să îşi stabilească din oficiu competenţa, respectiv dacă în situaţia în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, această instanţă poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

În acest sens, pentru exemplificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, autorul sesizării a indicat şi ataşat un număr de şase hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

În ceea ce priveşte întinderea practicii neunitare cu privire la problema de drept cu a cărei dezlegare este sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de recursul în interesul legii, în jurisprudenţa sa a statuat că este suficientă demonstrarea acestei condiţii şi în cazul în care practica neunitară este cuprinsă în hotărâri judecătoreşti definitive provenind de la o singură curte de apel ori de la un număr restrâns de curţi de apel. Aceasta deoarece legea nu stabileşte, drept condiţie de admisibilitate, numărul instanţelor aflate în divergenţă cu privire la o problemă de drept.

Totuşi, pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, jurisprudenţa neunitară trebuie să fie reflectată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive în care să se fi analizat problema de drept disputată. Or, hotărârile judecătoreşti anexate sesizării relevă existenţa unei practici judiciare neunitare cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea problemei de drept aflate în divergenţă prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Situaţia premisă care a generat prezentul recurs în interesul legii a fost determinată de modul diferit de soluţionare a unor cereri similare de suspendare provizorie a executării silite în ceea ce priveşte obligativitatea instanţei de a-şi verifica competenţa în aceste cereri cu caracter incidental, anterior primului termen de judecată fixat pentru soluţionarea contestaţiei la executare/altei cereri referitoare la executarea silită, şi, în situaţia în care se constată că această competenţă, materială ori teritorială, nu îi aparţine, de a declina competenţa în favoarea instanţei competente.

Hotărârile judecătoreşti anexate relevă o primă opinie jurisprudenţială în care instanţele învestite cu soluţionarea unor cereri de suspendare provizorie a executării silite au apreciat că se impune soluţionarea acestora, chiar dacă nu erau competente potrivit legii, în timp ce alte instanţe au apreciat că, inclusiv în ipoteza cererilor cu acest obiect, subzistă obligaţia acestora de a-şi verifica competenţa şi, ulterior, de a pronunţa hotărâri de declinare în situaţia în care constatau că nu sunt competente, conturându-se astfel cele două curente divergente.

Susţinătorii primului curent jurisprudenţial au avut în vedere că atât suspendarea provizorie a executării silite, cât şi suspendarea propriu-zisă a executării silite, chiar dacă sunt solicitate prin cereri separate, se judecă de către completul învestit cu soluţionarea contestaţiei la executare, având în vedere caracterul accesoriu al acestor cereri faţă de acţiunea principală reprezentată de contestaţia la executare. Sunt invocate şi dispoziţiile art. 111 alin. (12) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care prevăd că, dacă există contestaţie la executare depusă la instanţă, cererea de suspendare provizorie a executării silite, chiar formulată separat, se va judeca de către completul care soluţionează contestaţia la executare. Un alt argument avut în vedere se bazează pe caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării, declinarea competenţei fiind apreciată ca incompatibilă cu acest caracter.

În justificarea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale se afirmă că, independent dacă pe rolul instanţei s-a formulat o contestaţie la executare, competenţa soluţionării cererii de suspendare provizorie a executării silite va aparţine instanţei competente să soluţioneze, în abstract, contestaţia la executare, instanţa urmând să examineze dispoziţiile legale ce reglementează competenţa în materie. Conform acestei orientări, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite este obligată să îşi verifice competenţa, potrivit regulilor generale, şi poate să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei în situaţia în care nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că această ultimă orientare jurisprudenţială este susţinută de argumente de interpretare logică şi sistematică, fiind şi în acord cu spiritul reglementării în privinţa competenţei instanţei de executare, ca unică instanţă care, după încuviinţarea executării silite, soluţionează toate incidentele legate de executare.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în materia procedurii contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Verificarea competenţei instanţei de soluţionare a cererilor aflate pe rol exclude riscul încălcării regulilor de competenţă de ordine publică, constituind o garanţie că va fi rezolvată într-un stadiu incipient al procesului chestiunea competenţei.

Aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este limitată, aceste norme fiind aplicabile inclusiv cererilor adresate instanţei de executare, câtă vreme nu există prevederi legale exprese derogatorii, precum cele cuprinse în art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 200 nefiind aplicabile în acest caz.

Lipsa citării părţilor la soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării silite nu contravine obligaţiei instanţei de a-şi verifica competenţa şi nu constituie un argument pentru ca prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă să fie înlăturate de la aplicare. Câtă vreme nici prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici cele ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu instituie derogări de la obligaţia verificării competenţei de soluţionare a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, această regulă de procedură nu este de natură a împiedica instanţa să îşi verifice competenţa şi, în caz de necompetenţă, să decline soluţionarea cererii cu acest obiect în favoarea instanţei competente.

Legiuitorul a prevăzut şi alte situaţii în care instanţa este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa, chiar dacă judecata se face fără citarea părţilor, cum este, de pildă, cazul ordonanţei preşedinţiale, care se poate judeca şi fără citarea părţilor, potrivit art. 999 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, şi care nu a generat divergenţe de interpretare în ceea ce priveşte subzistenţa obligaţiei judecătorului de a-şi verifica competenţa.

Fără citarea părţilor se poate desfăşura şi procedura necontencioasă, dispoziţiile art. 529 alin. (1) din Codul de procedură civilă impunând instanţei să îşi verifice din oficiu competenţa, chiar dacă este de ordine privată.

Nici în cazul încuviinţării executării silite părţile nu sunt citate, dar acest aspect nu exclude ca judecătorul să îşi verifice competenţa din oficiu, şi în această situaţie textul de lege, respectiv art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabilind că executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare.

În concluzie, limitarea contradictorialităţii decurgând din lipsa citării părţilor în cazul cererilor de suspendare provizorie nu determină inaplicabilitatea celorlalte reguli de procedură incidente şi nu dispensează instanţa de obligaţia stabilită prin art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a proceda la verificarea, din oficiu, a competenţei generale, materiale şi teritoriale de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite.

Problema calificării caracterului cererii de suspendare provizorie a executării silite a suscitat controverse în doctrină, însă a primit o dezlegare unitară în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare, în sensul recunoaşterii caracterului incidental al acestor cereri.

În acest sens se impune a fi evocată Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.

În considerentele deciziei menţionate anterior s-a reţinut că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiţiei legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri, şi că de esenţa cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces aflat pe rol.

S-a considerat că cererea de suspendare provizorie îndeplineşte aceste condiţii având în vedere că se grefează atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neputând fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii primei instanţe şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării.

Astfel, s-a stabilit caracterul exclusiv incidental al acestor cereri şi, ca efect al prorogării legale de competenţă, s-a statuat că cererea prevăzută la art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se judecă de instanţa de apel.

Prin decizia menţionată mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale principală, fiind o cerere exclusiv incidentală, de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, ca instanţă de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a apelului.

În consecinţă, caracterul cererilor de suspendare provizorie a executării silite nu se determină în funcţie de calea procedurală aleasă de parte şi nu influenţează incidenţa art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ipoteza acestor cereri.

Potrivit art. 719 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate opta pentru modalitatea în care deduce spre soluţionare cererile de suspendare provizorie a executării silite, respectiv pe cale separată ori în cadrul contestaţiei la executare sau al altei cereri privind executarea silită.

În oricare dintre situaţii, cererile de suspendare provizorie a executării silite au caracterul unor cereri incidentale, fiind formulate în cadrul unui proces aflat în desfăşurare, respectiv în procedura executării silite în sens larg, iar în sens restrâns în cadrul unei contestaţii la executare.

O cerere de suspendare provizorie a executării silite, indiferent dacă este formulată separat ori în cadrul contestaţiei la executare, nu poate avea caracterul unei cereri principale, existenţa pe rolul instanţei a unei contestaţii la executare ori a altei cereri privind executarea silită reprezentând o condiţie de admisibilitate. Suspendarea provizorie a unei executări silite reprezintă un incident ivit în cadrul acestei proceduri astfel încât, fie şi doar în considerarea acestui argument, nu poate fi calificată o cerere de suspendare, provizorie sau nu, formulată pe cale principală ori nu, altfel decât o cerere cu caracter incidental.

Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite a fost, de altfel, tranşat şi în considerentele Deciziei nr. 2 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (paragraful 60) prin care, în interpretarea şi aplicarea sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.

Astfel, este în afară de orice dubiu că şi cererea de suspendare provizorie a executării silite are caracter dublu incidental, atât faţă de cererea de suspendare a executării până la soluţionarea contestaţiei la executare, cât şi faţă de contestaţia la executare.

Acest caracter al cererii de suspendare provizorie rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 719 alin. (1) şi (7) teza I din Codul de procedură civilă, care reglementează condiţiile pentru formularea cererii de suspendare şi a celei de suspendare provizorie a executării silite.

Dezlegările unitare constante cuprinse în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte caracterul incidental al cererilor de suspendare provizorie a executării sunt obligatorii şi în soluţionarea prezentei sesizări.

Având caracterul unei cereri incidentale, cererea de suspendare provizorie a executării silite se judecă de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, prorogarea legală de competenţă operează în favoarea instanţei competente să soluţioneze cererea principală (instanţa de executare), iar nu în favoarea instanţei învestite cu cererea principală.

De altfel, dacă până acum exista posibilitatea ca instanţa să aprecieze la momentul soluţionării cererii de suspendare provizorie a executării silite că este competentă material să soluţioneze o atare cerere, iar ulterior, la primul termen fixat pentru soluţionarea contestaţiei la executare, să constate că nu este competentă să judece contestaţia, ulterior dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanţele de judecată nu vor mai putea face abstracţie de considerentele care au justificat pronunţarea acestei decizii menite să unifice jurisprudenţa divergentă existentă anterior în ceea ce priveşte determinarea instanţei de executare.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare silită formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În considerarea principiului unicităţii instanţei de executare s-a stabilit că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată drept instanţă de executare de către legiuitor.

În cadrul considerentelor deciziei sus-menţionate s-a reţinut că, de regulă, nu pot exista două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest lucru [în acest sens s-a făcut trimitere la art. 714 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Astfel, încă din momentul încuviinţării executării silite este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe tot parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În acest context, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite este obligată să îşi verifice competenţa cu privire la cererea cu care a fost sesizată, în temeiul art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, analizându-şi competenţa în funcţie de art. 714 din acelaşi cod.

Caracterul unic şi exclusiv al instanţei de executare prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă nu doar că justifică, ci impune instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În contextul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, prin care a fost stabilită instanţa competentă material să soluţioneze contestaţia la executare, respectarea dezlegării date prin această decizie impune instanţei învestite cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite obligaţia de a-şi verifica competenţa pentru a se asigura respectarea principiului unicităţii instanţei de executare.

Sunt astfel eliminate orice eventuale abuzuri care ar putea fi săvârşite de petenţi prin înregistrarea pe rolul mai multor instanţe a unor cereri de suspendare provizorie a executării silite, în scopul obţinerii în cele din urmă a unei suspendări.

Caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate constitui un motiv în sine care să se opună unei soluţii de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare.

Chiar dacă urgenţa este de esenţa cererii de suspendare provizorie a executării silite şi cu siguranţă este motivul principal pentru care este formulată de către persoanele interesate, acest argument nu poate constitui în sine o justificare pentru instanţă de a pronunţa o hotărâre favorabilă de suspendare, cu ignorarea normelor de ordine publică referitoare la competenţa generală, materială ori teritorială, neputându-se ajunge pe cale de interpretare la stabilirea unor criterii de determinare a competenţei care nu au suport în dispoziţiile Codului de procedură civilă, contrar prevederilor art. 122 din acest act normativ.

Prin urmare, toate deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, care au fost indicate în considerentele acestei decizii, oferă părţilor criteriile necesare în determinarea instanţei de executare competente pentru obţinerea unei soluţii de suspendare, cu respectarea atât a normelor de competenţă, cât şi a dezideratului principal avut în vedere de părţi, şi anume urgenţa cererii.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,