Decizia nr. 27/2021 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 2618/1/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.618/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București ce formează obiectul Dosarului nr. 2.618/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, punctul de vedere al procurorului general și raportul întocmit de judecătoriiraportori.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază, ca fiind în litera și spiritul legii, orientarea jurisprudențială conform căreia instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale și, în consecință, poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței, dacă nu este competentă să soluționeze cauza pe fond. În fundamentarea acestei opinii susține că, în lipsa unei norme derogatorii de la art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acest text de lege este aplicabil și cererii de suspendare provizorie a executării. Totodată, menționează că adoptarea acestei soluții ar asigura respectarea principiului unicității instanței de executare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel București cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept: " Instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își stabilească competența potrivit dispozițiilor generale? În cazul unui răspuns pozitiv la prima întrebare, în situația în care constată că nu este competentă să soluționeze cauza pe fond, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței?" II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Codul de procedură civilă Art. 131. - Verificarea competenței " (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (...)" Art. 712. - Obiectul contestației " (1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii. (2) Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu. (3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale. (4) Împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare." Art. 714. - Instanța competentă " (1) Contestația se introduce la instanța de executare. (2) În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului. (3) Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare." Art. 719. - Suspendarea executării " (1) Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată. (...) (7) Dacă există urgență și dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauțiunea, instanța poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă și este deductibilă din cauțiunea finală stabilită de instanță, dacă este cazul." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a menționat că la nivelul unei instanțe din circumscripția Curții de Apel București există practică neunitară cu privire la problemele de drept aflate în divergență. În acest sens a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării nu este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale și nici nu poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței, chiar dacă nu este competentă să soluționeze cauza pe fond.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că soluția de declinare a competenței este incompatibilă cu urgența deosebită a cererii de suspendare provizorie a executării. În plus, această cerere se judecă într-un moment procesual în care contestația la executare nu a ajuns încă la primul termen de judecată la care competența să se verifice în condiții de contradictorialitate, cu părțile legal citate, astfel cum impune art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești nesupuse niciunei căi de atac: - încheierea din 5 aprilie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 8.549/302/2019, prin care a fost soluționată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentința civilă nr. 5.433/2019 din 25 iulie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.548/302/2019, aceeași instanță a declinat competența de soluționare a contestației la executare; - încheierea din 24 mai 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 12.197/302/2019, prin care a fost soluționată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentința civilă nr. 6.897 din 10 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 12.196/302/2019, aceeași instanță a declinat competența de soluționare a contestației la executare; - încheierea din 12 iunie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 12.766/302/2019, prin care a fost soluționată cererea de suspendare provizorie a executării silite, iar ulterior, prin Sentința civilă nr. 5.716 din 28 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. 12.765/302/2019, aceeași instanță a declinat competența de soluționare a contestației la executare.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale și, în consecință, poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței, dacă nu este competentă să soluționeze cauza pe fond.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că lipsa citării părților și urgența specifică unei asemenea cereri nu dispensează judecătorul de obligația de verificare a competenței la primul termen de judecată, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Aceasta deoarece cererea de suspendare provizorie a executării silite are natura unei cereri în materie contencioasă, iar art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu face nicio distincție în privința domeniului său de aplicare. De asemenea, verificarea competenței în privința acestei cereri exclude riscul încălcării normelor de competență de ordine publică. În plus, soluția de declinare a competenței se impune și pentru a se asigura unicitatea instanței de executare, evitându-se astfel pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la același dosar execuțional. Dacă s-ar admite soluția contrară, partea interesată ar putea să introducă în mod discreționar cererea de suspendare provizorie a executării silite pe rolul unui tribunal sau al unei curți de apel, iar aceste instanțe ar fi obligate să o soluționeze.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești nesupuse niciunei căi de atac: - Sentința civilă nr. 5.638 din 23 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. 19.672/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cererii de suspendare provizorie a executării silite; - Sentința civilă nr. 5.644 din 27 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. 19.789/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cererii de suspendare provizorie a executării silite; - Sentința civilă nr. 28 din 6 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 30.844/302/2019, prin care Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cererii de suspendare provizorie a executării silite. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 362 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 9 octombrie 2018, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, reținând că: "(...) spre deosebire de cererea de suspendare a executării, dispozițiile legale criticate nu impun citarea părților, justificat de faptul că cererea de suspendare provizorie a executării reclamă o soluționare urgentă în vederea evitării unor consecințe prejudiciabile (...)".

Aceleași considerente se regăsesc și în cuprinsul Deciziei nr. 352 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1011 din 22 octombrie 2021. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 și următoarele și art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă: "cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători; instanța se pronunță asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac."

Prin Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea și aplicarea sintagmei "până la soluționarea contestației la executare" din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluționarea în primă instanță a contestației la executare.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din Codul de procedură civilă, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel." VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii.

În argumentarea punctului său de vedere a arătat că dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă, care consacră obligația instanței de a-și verifica competența la primul termen de judecată, sunt plasate în cartea I a Codului de procedură civilă, fiind astfel aplicabile cu titlu de drept comun tuturor materiilor reglementate în celelalte cărți ale codului, în măsura în care nu există dispoziții derogatorii.

Or, în materia care formează obiect al reglementării conținute în cartea a V-a din Codul de procedură civilă nu există prevederi derogatorii de la dispozițiile generale conținute în cartea I a aceluiași cod sub aspectul obligației instanței învestite cu o cerere referitoare la executarea silită, de a-și verifica competența.

În plus, verificarea competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării asigură respectarea principiului unicității instanței de executare, evitându-se astfel pronunțarea unor hotărâri contradictorii în cadrul aceluiași dosar de executare.

S-a mai arătat că cererea de suspendare provizorie a executării are caracter dublu incidental, atât față de cererea de suspendare a executării silite, cât și față de contestația la executare.

De asemenea, analiza art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă relevă că, în cazul cererii incidentale, prorogarea legală de competență operează în favoarea instanței competente pentru cererea principală, iar nu în favoarea instanței "învestite" cu cererea principală.

În consecință, întrucât competența instanței de executare este unică și exclusivă, prorogarea legală de competență în privința cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate opera în favoarea instanței învestite cu soluționarea contestației la executare, dacă aceasta din urmă nu ar fi competentă potrivit art. 651 alin. (1)-(3) și art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluționeze cauza pe fond, trebuie să pronunțe o soluție de declinare a competenței în favoarea instanței de executare. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție VIII.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curții de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Recursul în interesul legii este formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București, iar problema de drept privește modalitatea de soluționare a excepției de necompetență în cadrul cererii de suspendare provizorie a executării silite, și anume dacă instanța este obligată să își stabilească din oficiu competența, respectiv dacă în situația în care constată că nu este competentă să soluționeze cauza pe fond, această instanță poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

În acest sens, pentru exemplificarea caracterului neunitar al jurisprudenței, autorul sesizării a indicat și atașat un număr de șase hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București.

În ceea ce privește întinderea practicii neunitare cu privire la problema de drept cu a cărei dezlegare este sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de recursul în interesul legii, în jurisprudența sa a statuat că este suficientă demonstrarea acestei condiții și în cazul în care practica neunitară este cuprinsă în hotărâri judecătorești definitive provenind de la o singură curte de apel ori de la un număr restrâns de curți de apel. Aceasta deoarece legea nu stabilește, drept condiție de admisibilitate, numărul instanțelor aflate în divergență cu privire la o problemă de drept.

Totuși, pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, jurisprudența neunitară trebuie să fie reflectată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătorești definitive în care să se fi analizat problema de drept disputată. Or, hotărârile judecătorești anexate sesizării relevă existența unei practici judiciare neunitare cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin urmare, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea problemei de drept aflate în divergență prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Situația premisă care a generat prezentul recurs în interesul legii a fost determinată de modul diferit de soluționare a unor cereri similare de suspendare provizorie a executării silite în ceea ce privește obligativitatea instanței de a-și verifica competența în aceste cereri cu caracter incidental, anterior primului termen de judecată fixat pentru soluționarea contestației la executare/altei cereri referitoare la executarea silită, și, în situația în care se constată că această competență, materială ori teritorială, nu îi aparține, de a declina competența în favoarea instanței competente.

Hotărârile judecătorești anexate relevă o primă opinie jurisprudențială în care instanțele învestite cu soluționarea unor cereri de suspendare provizorie a executării silite au apreciat că se impune soluționarea acestora, chiar dacă nu erau competente potrivit legii, în timp ce alte instanțe au apreciat că, inclusiv în ipoteza cererilor cu acest obiect, subzistă obligația acestora de a-și verifica competența și, ulterior, de a pronunța hotărâri de declinare în situația în care constatau că nu sunt competente, conturându-se astfel cele două curente divergente.

Susținătorii primului curent jurisprudențial au avut în vedere că atât suspendarea provizorie a executării silite, cât și suspendarea propriu-zisă a executării silite, chiar dacă sunt solicitate prin cereri separate, se judecă de către completul învestit cu soluționarea contestației la executare, având în vedere caracterul accesoriu al acestor cereri față de acțiunea principală reprezentată de contestația la executare. Sunt invocate și dispozițiile art. 111 alin. (12) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care prevăd că, dacă există contestație la executare depusă la instanță, cererea de suspendare provizorie a executării silite, chiar formulată separat, se va judeca de către completul care soluționează contestația la executare. Un alt argument avut în vedere se bazează pe caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării, declinarea competenței fiind apreciată ca incompatibilă cu acest caracter.

În justificarea celei de-a doua orientări jurisprudențiale se afirmă că, independent dacă pe rolul instanței s-a formulat o contestație la executare, competența soluționării cererii de suspendare provizorie a executării silite va aparține instanței competente să soluționeze, în abstract, contestația la executare, instanța urmând să examineze dispozițiile legale ce reglementează competența în materie. Conform acestei orientări, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite este obligată să își verifice competența, potrivit regulilor generale, și poate să pronunțe o soluție de declinare a competenței în situația în care nu este competentă să soluționeze cauza pe fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această ultimă orientare jurisprudențială este susținută de argumente de interpretare logică și sistematică, fiind și în acord cu spiritul reglementării în privința competenței instanței de executare, ca unică instanță care, după încuviințarea executării silite, soluționează toate incidentele legate de executare.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în materia procedurii contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Verificarea competenței instanței de soluționare a cererilor aflate pe rol exclude riscul încălcării regulilor de competență de ordine publică, constituind o garanție că va fi rezolvată într-un stadiu incipient al procesului chestiunea competenței.

Aplicarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este limitată, aceste norme fiind aplicabile inclusiv cererilor adresate instanței de executare, câtă vreme nu există prevederi legale exprese derogatorii, precum cele cuprinse în art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora contestația la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător, dispozițiile art. 200 nefiind aplicabile în acest caz.

Lipsa citării părților la soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării silite nu contravine obligației instanței de a-și verifica competența și nu constituie un argument pentru ca prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă să fie înlăturate de la aplicare. Câtă vreme nici prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă și nici cele ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu instituie derogări de la obligația verificării competenței de soluționare a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, această regulă de procedură nu este de natură a împiedica instanța să își verifice competența și, în caz de necompetență, să decline soluționarea cererii cu acest obiect în favoarea instanței competente.

Legiuitorul a prevăzut și alte situații în care instanța este obligată să își verifice din oficiu competența, chiar dacă judecata se face fără citarea părților, cum este, de pildă, cazul ordonanței președințiale, care se poate judeca și fără citarea părților, potrivit art. 999 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, și care nu a generat divergențe de interpretare în ceea ce privește subzistența obligației judecătorului de a-și verifica competența.

Fără citarea părților se poate desfășura și procedura necontencioasă, dispozițiile art. 529 alin. (1) din Codul de procedură civilă impunând instanței să își verifice din oficiu competența, chiar dacă este de ordine privată.

Nici în cazul încuviințării executării silite părțile nu sunt citate, dar acest aspect nu exclude ca judecătorul să își verifice competența din oficiu, și în această situație textul de lege, respectiv art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabilind că executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de către instanța de executare.

În concluzie, limitarea contradictorialității decurgând din lipsa citării părților în cazul cererilor de suspendare provizorie nu determină inaplicabilitatea celorlalte reguli de procedură incidente și nu dispensează instanța de obligația stabilită prin art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a proceda la verificarea, din oficiu, a competenței generale, materiale și teritoriale de soluționare a cererii de suspendare provizorie a executării silite.

Problema calificării caracterului cererii de suspendare provizorie a executării silite a suscitat controverse în doctrină, însă a primit o dezlegare unitară în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare, în sensul recunoașterii caracterului incidental al acestor cereri.

În acest sens se impune a fi evocată Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1000 din Codul de procedură civilă și ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunță și calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunțată.

În considerentele deciziei menționate anterior s-a reținut că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanță președințială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiției legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri, și că de esența cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces aflat pe rol.

S-a considerat că cererea de suspendare provizorie îndeplinește aceste condiții având în vedere că se grefează atât pe cererea de apel, cât și pe cererea de suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neputând fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispozițiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii primei instanțe și nici în lipsa cererii de suspendare a executării.

Astfel, s-a stabilit caracterul exclusiv incidental al acestor cereri și, ca efect al prorogării legale de competență, s-a statuat că cererea prevăzută la art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se judecă de instanța de apel.

Prin decizia menționată mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale principală, fiind o cerere exclusiv incidentală, de competența tribunalului sau a curții de apel, ca instanță de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a apelului.

În consecință, caracterul cererilor de suspendare provizorie a executării silite nu se determină în funcție de calea procedurală aleasă de parte și nu influențează incidența art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ipoteza acestor cereri.

Potrivit art. 719 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate opta pentru modalitatea în care deduce spre soluționare cererile de suspendare provizorie a executării silite, respectiv pe cale separată ori în cadrul contestației la executare sau al altei cereri privind executarea silită.

În oricare dintre situații, cererile de suspendare provizorie a executării silite au caracterul unor cereri incidentale, fiind formulate în cadrul unui proces aflat în desfășurare, respectiv în procedura executării silite în sens larg, iar în sens restrâns în cadrul unei contestații la executare.

O cerere de suspendare provizorie a executării silite, indiferent dacă este formulată separat ori în cadrul contestației la executare, nu poate avea caracterul unei cereri principale, existența pe rolul instanței a unei contestații la executare ori a altei cereri privind executarea silită reprezentând o condiție de admisibilitate. Suspendarea provizorie a unei executări silite reprezintă un incident ivit în cadrul acestei proceduri astfel încât, fie și doar în considerarea acestui argument, nu poate fi calificată o cerere de suspendare, provizorie sau nu, formulată pe cale principală ori nu, altfel decât o cerere cu caracter incidental.

Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite a fost, de altfel, tranșat și în considerentele Deciziei nr. 2 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (paragraful 60) prin care, în interpretarea și aplicarea sintagmei "până la soluționarea contestației la executare" din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluționarea în primă instanță a contestației la executare.

Astfel, este în afară de orice dubiu că și cererea de suspendare provizorie a executării silite are caracter dublu incidental, atât față de cererea de suspendare a executării până la soluționarea contestației la executare, cât și față de contestația la executare.

Acest caracter al cererii de suspendare provizorie rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 719 alin. (1) și (7) teza I din Codul de procedură civilă, care reglementează condițiile pentru formularea cererii de suspendare și a celei de suspendare provizorie a executării silite.

Dezlegările unitare constante cuprinse în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește caracterul incidental al cererilor de suspendare provizorie a executării sunt obligatorii și în soluționarea prezentei sesizări.

Având caracterul unei cereri incidentale, cererea de suspendare provizorie a executării silite se judecă de instanța competentă să soluționeze cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În consecință, prorogarea legală de competență operează în favoarea instanței competente să soluționeze cererea principală (instanța de executare), iar nu în favoarea instanței învestite cu cererea principală.

De altfel, dacă până acum exista posibilitatea ca instanța să aprecieze la momentul soluționării cererii de suspendare provizorie a executării silite că este competentă material să soluționeze o atare cerere, iar ulterior, la primul termen fixat pentru soluționarea contestației la executare, să constate că nu este competentă să judece contestația, ulterior dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare silită formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În considerarea principiului unicității instanței de executare s-a stabilit că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanță fiind calificată drept instanță de executare de către legiuitor.

În cadrul considerentelor deciziei sus-menționate s-a reținut că, de regulă, nu pot exista două instanțe de executare în cadrul aceleiași executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere și altei instanțe competența de a soluționa o contestație la executare a indicat în mod expres acest lucru [în acest sens s-a făcut trimitere la art. 714 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Astfel, încă din momentul încuviințării executării silite este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe tot parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În acest context, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite este obligată să își verifice competența cu privire la cererea cu care a fost sesizată, în temeiul art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, analizându-și competența în funcție de art. 714 din același cod.

Caracterul unic și exclusiv al instanței de executare prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă nu doar că justifică, ci impune instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În contextul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, prin care a fost stabilită instanța competentă material să soluționeze contestația la executare, respectarea dezlegării date prin această decizie impune instanței învestite cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite obligația de a-și verifica competența pentru a se asigura respectarea principiului unicității instanței de executare.

Sunt astfel eliminate orice eventuale abuzuri care ar putea fi săvârșite de petenți prin înregistrarea pe rolul mai multor instanțe a unor cereri de suspendare provizorie a executării silite, în scopul obținerii în cele din urmă a unei suspendări.

Caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate constitui un motiv în sine care să se opună unei soluții de declinare a competenței în favoarea instanței de executare.

Chiar dacă urgența este de esența cererii de suspendare provizorie a executării silite și cu siguranță este motivul principal pentru care este formulată de către persoanele interesate, acest argument nu poate constitui în sine o justificare pentru instanță de a pronunța o hotărâre favorabilă de suspendare, cu ignorarea normelor de ordine publică referitoare la competența generală, materială ori teritorială, neputându-se ajunge pe cale de interpretare la stabilirea unor criterii de determinare a competenței care nu au suport în dispozițiile Codului de procedură civilă, contrar prevederilor art. 122 din acest act normativ.

Prin urmare, toate deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, care au fost indicate în considerentele acestei decizii, oferă părților criteriile necesare în determinarea instanței de executare competente pentru obținerea unei soluții de suspendare, cu respectarea atât a normelor de competență, cât și a dezideratului principal avut în vedere de părți, și anume urgența cererii.

Față de considerentele expuse anterior, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,