Decizia nr. 26/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1938/1/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Luminița Nicolescu, procuror-șef al Biroului de recursuri civile în interesul legii.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Luminița Nicolescu susține punctul de vedere formulat în scris, în sensul că dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, sunt aplicabile cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021, întrucât normele de drept material sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării lor în vigoare, reclamanții din situațiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanșării procesului.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 28 din 12 septembrie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acest temei legal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, este aplicabil cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021". II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare - în forma inițială de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020 (O.U.G. nr. 43/2020): " Art. 7. - (1) Se aprobă decontarea din fonduri europene aferente Programului operațional «Capital uman», conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului și, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a cheltuielilor salariale, transportului, echipamentelor de protecție medicală, precum și altor categorii de cheltuieli cu personalul în domeniul asistenței sociale și comunitare implicat în sprijinirea persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricții de deplasare, a persoanelor cu dizabilități și a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilități, pe perioada de epidemie cu COVID-19, și a altor grupuri vulnerabile identificate. (2) Măsura este eligibilă atât pentru acele comunități în care este implicat personalul în cadrul proiectelor noncompetitive sau competitive aflate în derulare, finanțate prin Programul operațional «Capital uman», cât și în alte comunități unde sunt identificate categoriile de beneficiari prevăzute la alin. (1). (3) În situația proiectelor prevăzute la alin. (2), beneficiarii pot solicita modificarea contractelor de finanțare prin notificare electronică în vederea actualizării activităților eligibile în cadrul proiectelor, pentru a asigura măsurile de sprijinire a persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricții de deplasare, a persoanelor cu dizabilități și a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilități, pe perioada de epidemie cu COVID-19, și a altor grupuri vulnerabile. Ulterior, Autoritatea de management va încheia act adițional potrivit procedurilor în vigoare. (4) Decontarea prevăzută la alin. (1) se face în limita sumelor alocate în acest scop în cadrul Programului operațional «Capital uman»."

Articolul unic pct. 2 din Legea nr. 82/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 82/2020): " Articol unic. - Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43 din 6 aprilie 2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, cu modificările și completările ulterioare, cu următoarele modificări și completări: (...) 2. La articolul 7, după alineatul (4) se introduc trei noi alineate, alineatele (5)-(7), cu următorul cuprins: " (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene. (6) Stimulentul de risc acordat conform alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale, contribuției de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuției asiguratorii pentru muncă, reglementată la titlul V «Contribuții sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. (7) Pentru furnizorii de servicii sociale privați, prevăzuți la alin. (5), decontarea stimulentului de risc se face la cerere, prin agențiile teritoriale ale Agenției Naționale de Plăți și Inspecție Socială, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene, conform unei proceduri stabilite prin ordin al ministrului muncii și protecției sociale."

Art. I pct. 1, art. II și art. III din Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 166/2021): " Art. I. - Articolul 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: 1. Alineatele (5)-(7) se modifică și vor avea următorul cuprins: (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat. (6) Stimulentul de risc acordat potrivit dispozițiilor alin. (5) se plătește din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale. Sumele necesare plății stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, de la poziții distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice și transferuri către furnizorii de servicii sociale private. (7) Stimulentul de risc acordat potrivit dispozițiilor alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale, contribuției de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuției asiguratorii pentru muncă, reglementate la titlul V «Contribuții sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Asupra stimulentului de risc se datorează numai impozitul prevăzut de Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare." (...) Art. II. - Pentru solicitarea stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, furnizorul de servicii sociale are la dispoziție maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Art. III. - (1) În situația în care au fost efectuate plăți în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență, personalul care a beneficiat de stimulentul de risc va primi diferența dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, și cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020. (2) În situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în temeiul dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează." III. Practica judiciară neunitară invocată de titularul sesizării

Titularul sesizării a arătat că, în urma analizării practicii judiciare existente la nivel național, a rezultat că problema de drept enunțată a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești.

Astfel, într-o primă orientare a practicii judiciare, s-a apreciat că Legea nr. 166/2021 nu este aplicabilă cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 82/2020, ci se aplică dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului în discuție, arătându-se că dreptul reclamanților la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.

Reclamanții au solicitat angajatorului acordarea stimulentului de risc prevăzut de lege, iar refuzul angajatorului de a plăti aceste sume de bani a generat litigiile în cadrul cărora instanța este ținută să aplice dispozițiile legale în vigoare la data sesizării sale, dispoziții ce prevedeau acordarea stimulentului de risc de 2.500 lei brut, lunar, pentru perioada stării de urgență, iar tezele privind imposibilitatea acordării stimulentului în forma prevăzută de lege anterior datei de 23 iunie 2021, motivat de necesitatea respectării dispozițiilor în vigoare la data pronunțării hotărârii, nu pot fi primite, situația juridică a reclamanților fiind supusă legii în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 166/2021. Interpretarea contrară ar valida concluzia că modificarea dispozițiilor legale are semnificația stingerii retroactive a dreptului recunoscut de lege reclamanților.

Totodată, instanțele au reținut că, în condițiile în care dreptul la stimulentul de risc a fost reglementat ca un drept pur și simplu, și nu unul condiționat, activitatea prestată de reclamanți pe perioada stării de urgență îi îndreptățește la plata stimulentului în forma prevăzută de Legea nr. 82/2020, iar în cauză nu este întrunită ipoteza unei situații juridice în curs de constituire, astfel încât dispozițiile Legii nr. 166/2021 să fie aplicabile, în considerarea principiului aplicării imediate a legii noi.

S-a mai reținut că dreptul la acordarea stimulentului de risc și obligația de plată corelativă s-au născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 82/2020, pentru o activitate prestată anterior (în perioada 16 martie-14 mai 2020), prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situații juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, reglementând aplicarea legii în timp, dispun expres faptul că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, iar față de succesiunea în timp a acestor reglementări, dreptul reclamanților la acordarea stimulentului de 2.500 lei brut, pe lună, pe perioada stării de urgență s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 și exista la data sesizării instanței, noua restrângere a domeniului de aplicare și a cuantumului stimulentului acordat neputând avea efecte asupra drepturilor născute anterior, chiar dacă acestea nu erau recunoscute și achitate la data intervenirii ultimei modificări legislative.

În sensul acestei prime opinii, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Alba Iulia, Brașov, București, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Ploiești și Suceava.

Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare a instanțelor naționale, s-a considerat că Legea nr. 166/2021, respectiv art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021, este aplicabilă și în cazul litigiilor în curs de soluționare.

În susținerea acestei opinii, s-a arătat că, în ceea ce privește succesiunea actelor normative care au modificat în mod repetat condițiile de acordare a dreptului solicitat, se impune precizarea că O.U.G. nr. 43/2020, în forma inițială, prevedea acordarea stimulentului pentru medici, personalul medicosanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților infectați cu COVID-19, pe perioada stării de urgență.

Ulterior, prin Legea nr. 82/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 43/2020, a fost introdus alin. (5) în conținutul art. 7 al ordonanței de urgență, iar o nouă intervenție a legiuitorului asupra textului art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020 a avut loc prin Legea nr. 166/2021, când s-a modificat din nou alin. (5) al acestui articol.

În această opinie, instanțele au înlăturat criticile vizând pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii prin care se susține că în mod eronat s-a acordat eficiență noilor prevederi ale Legii nr. 166/2021 care restrâng cuantumul stimulentului de risc stabilit anterior prin O.U.G. nr. 43/2020 (forma în vigoare la momentul introducerii acțiunii).

S-a observat că, pentru a stabili întinderea efectelor noilor modificări aduse O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021, din perspectiva restrângerii sferei persoanelor beneficiare ale stimulentului de risc, dar și a cuantumului dreptului, prin comparație cu forma anterioară a ordonanței de urgență, se impune a se porni de la prevederile legale care guvernează aplicarea în timp a legii civile, conținute de normele art. 6 din Codul civil.

Or, prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma aprobată prin Legea nr. 82/2020, care lărgesc sfera beneficiarilor stimulentului stabilit în forma inițială doar pentru o parte a personalului medical și auxiliar medical, se abat de la principiile expuse prin art. 6 din Codul civil, deoarece reglementează o formă de recompensare pentru situații juridice epuizate la momentul intrării sale în vigoare. Astfel, starea de urgență instituită și, respectiv, menținută prin decrete succesive ale Președintelui României se încheiase în data de 15 mai 2020, iar modificarea legislativă a intervenit abia în luna iunie 2020, când Legea nr. 82/2020 a intrat în vigoare. Altfel spus, prevederile art. 7 alin. (5) introduse prin Legea nr. 82/2020 au retroactivat încă de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deoarece au prevăzut în mod expres ca efectele lor juridice, reprezentate de acordarea stimulentului de risc și unei părți a personalului din instituțiile publice sau private, din domeniul asistenței sociale, să se extindă și asupra faptelor juridice începute și consumate anterior, pe perioada stării de urgență.

Intenția emitentului Legii nr. 82/2020 de a introduce în corpul O.U.G. nr. 43/2020 prevederi legale aplicabile unor situații juridice născute și epuizate anterior intrării sale în vigoare rezultă din modul de exprimare la timpul trecut atunci când face referire la starea de urgență, dar devine evidentă prin conținutul pct. 5 al articolului unic din Legea nr. 82/2020 care introduce la art. 8 un nou alineat, cu următorul cuprins: "(8) Stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei, prevăzut de prezenta ordonanță de urgență, se acordă pentru toată perioada stării de urgență, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituția României, republicată."

În această opinie se mai arată că, așa cum în mod constant s-a acceptat în doctrina și practica de specialitate, principiul neretroactivității legii civile nu este unul absolut, de la acest principiu existând și unele excepții în care actele normative pot produce efecte retroactive, în special dacă în corpul acestora se prevede în mod expres că ele se aplică pentru situații juridice trecute, cum este cazul normelor care își propun să îi recompenseze pe destinatari pentru privațiunile, interdicțiile sau limitările drepturilor, rezultate dintr-o situație juridică trecută.

Or, stimulentul de risc a fost conceput de legiuitor tocmai ca o formă de recompensare cu efect retroactiv a salariaților din domeniul asistenței sociale pentru privațiunile inerente măsurii cu caracter excepțional a izolării la locul de muncă, pe perioada stării de urgență generate de pandemia COVID-19, aspect care justifică aplicarea sa retroactivă.

Dacă, din rațiunile ce au fost arătate, legiuitorul a dorit ca prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 să retroactiveze, modificările aduse acestor norme prin Legea nr. 166/2021 vor produce în mod evident aceleași efecte retroactive. Prin urmare, dacă în perioada de activitate a normelor, în varianta introdusă prin Legea nr. 82/2020, beneficiarii stimulentului de risc din categoria în litigiu nu au primit drepturile bănești, după intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, ei trebuie să îndeplinească noile condiții de acordare. Că este așa rezultă cu claritate din interpretarea a contrario a art. III alin. (2) al Legii nr. 166/2021.

De asemenea, în această opinie se reține că, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. Acest principiu nu este consacrat expressis verbis, ci este o consecință firească a principiului neretroactivității, pe care îl completează.

De la acest principiu există o excepție, anume ultraactivitatea legii vechi, care poate fi prevăzută de legiuitor, în mod expres, în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea legii. Inserarea unei astfel de prevederi își găsește justificarea în necesitatea aplicării legii vechi, pentru acele situații juridice în curs de desfășurare și până la momentul consumării lor.

Atunci când legiuitorul dorește ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluționare, dispune expres sau implicit acest lucru.

În acest context, analizând dispozițiile tranzitorii introduse prin art. III al Legii nr. 166/2021, se constată că acestea nu conțin norme exprese sau implicite privind ultraactivitatea legii vechi în privința proceselor aflate pe rol la data intervenirii modificărilor.

Dimpotrivă, este reglementată doar situația plăților integrale/parțiale efectuate sub imperiul vechilor reglementări care, după caz, nu se mai recuperează (este vizată situația în care s-a plătit integral până la data modificării legii stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru lunile aprilie și mai 2020) ori se plătește diferența dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut de noile reglementări și cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de urgență nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență (O.U.G. nr. 82/2020).

Prin urmare, toate actele normative, atât cel care recunoștea acordarea stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, cât și cele care recunoșteau acordarea aceluiași drept bănesc numai în favoarea angajaților centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență socială, au intrat în vigoare după expirarea perioadei în care a fost decretată starea de urgență pe teritoriul României și reglementau asupra recunoașterii, respectiv suprimării beneficiului acestui stimulent în favoarea asistenților sociali care nu erau angajați ai unor centre rezidențiale, stimulent aferent perioadei în care a fost reglementată starea de urgență.

Astfel, nu se poate considera că acest drept a fost recunoscut pentru perioada în care starea de urgență era în desfășurare, pentru a se putea considera că suprimarea dreptului a intervenit după consumarea situației care a determinat acordarea lui.

Dimpotrivă, atât recunoașterea dreptului, cât și suprimarea lui au intervenit după încetarea stării de urgență, astfel încât nu se poate stabili că stingerea situației care a determinat acordarea stimulentului s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, pentru a putea vorbi de o aplicare retroactivă a Legii nr. 166/2021.

Se mai reține că actele normative succesiv adoptate au reglementat un efect pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după epuizarea sa, respectiv recunoașterea beneficiului acordării stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali, pentru început, indiferent de forma de organizare a prestatorului de servicii sociale, respectiv prin Legea nr. 82/2020, iar ulterior, prin Legea nr. 166/2021, numai asistenților sociali angajați ai unor centre rezidențiale, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.

Prin urmare, ceea ce aparține trecutului este efectul produs înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, respectiv plata stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale, plată care a fost făcută în temeiul Legii nr. 82/2020, deoarece numai în cazul acestora legea nouă nu se aplică, întrucât, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În schimb, legea nouă, respectiv Legea nr. 166/2021, se va aplica de la data intrării ei în vigoare, fără a putea fi considerată retroactivă, efectului pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după încetarea sa. Recunoașterea beneficiului stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale nu mai poate fi făcută după modificarea legiferată prin actul normativ mai sus indicat.

Acest raționament se desprinde și din prevederile exprese ale art. III alin. (2) din Legea nr. 166/2021, potrivit cărora, "În situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în temeiul dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează".

Plățile făcute până la intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021 echivalează cu stingerea efectului pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după epuizarea ei, stingere care s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, astfel încât ele scapă aplicării noului act normativ care nu mai recunoaște beneficiul dreptului în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale și, prin urmare, aceste plăți nu sunt supuse restituirii.

Însă, dacă ceea ce s-a plătit până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 se consideră valabil achitat, de la acest moment, acest stimulent nu mai poate fi recunoscut și, implicit, achitat asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale, întrucât se opun prevederile acestui nou act normativ care recunoaște efectul pe care starea de urgență l-a produs și ulterior încetării sale numai în favoarea asistenților sociali angajați ai unor centre rezidențiale care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.

Prin urmare, dispozițiile legale în vigoare la data soluționării litigiului sunt cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, și acestea își găsesc aplicare în cauzele aflate pe rolul instanțelor, judecata neputând fi întemeiată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.

Se mai arată că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul civil și art. 15 din Constituția României, o consecință firească a principiului neretroactivității legii civile este tocmai aplicarea imediată a legii noi, respectiv asupra situațiilor și efectelor care iau naștere după intrarea ei în vigoare.

În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive ale curților de apel Timișoara, Ploiești și Suceava. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate care să vizeze dispozițiile legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Cu toate acestea, este util a se preciza că instanța constituțională a avut prilejul a se pronunța în soluționarea unor excepții de neconstituționalitate fundamentate pe circumstanțe similare celor din cauzele în care s-a ivit practica judiciară cu a cărei unificare este sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în acest recurs în interesul legii (adoptarea, în cursul procesului, a unei dispoziții legale sau a unui nou act normativ de natură a schimba radical cursul litigiului în raport cu soluția ce se prefigura la data formulării acțiunii, întemeiate pe normele în vigoare la data declanșării litigiului).

În acest sens, semnificative (și) pentru dezlegarea problemei de drept din prezentul recurs în interesul legii sunt paragrafele 22-29 și 32 din Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, decizie interpretativă, potrivit cărora: " 22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul cauzelor în care aceasta a fost ridicată îl reprezintă, astfel cum rezultă din acțiunile introductive, soluționarea cererilor prin care se solicită instanțelor judecătorești să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să ia măsurile necesare pentru stabilirea și plata - potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 - a despăgubirilor aferente unor imobile a căror restituire în natură nu mai este posibilă, revendicate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cererile de chemare în judecată au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 23. După intrarea în vigoare a legii menționate, instanțele au ridicat din oficiu excepția prematurității cererilor de chemare în judecată, în considerarea faptului că prin dispozițiile art. 34 alin. (1) din aceasta s-au stabilit anumite termene în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor [autoritate nou-constituită, care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] poate emite titlurile de compensare prin puncte. Aceste termene sunt de 60 de luni pentru soluționarea dosarelor referitoare la imobilele revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 și de 36 de luni pentru dosarele de fond funciar. Termenele menționate au început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), iar instanțele de judecată au apreciat că, înăuntrul acestora, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu pot formula acțiuni îndreptate împotriva refuzului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarele de despăgubire, refuz dedus din lipsa oricărui răspuns cu privire la emiterea titlului de despăgubire cuvenit. Este vorba despre acțiunile în contencios administrativ întemeiate pe prevederile art. 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permiteau persoanelor îndreptățite ca, în condițiile inexistenței - în legislația anterioară Legii nr. 165/2013 - a unui termen impus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, să conteste în instanță refuzul nejustificat al autorității administrative de a soluționa dosarul de stabilire a despăgubirilor cuvenite. 24. În acest context, Curtea observă că se ridică problema constituționalității prevederilor de lege criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, și în care instanțele pun în discuție aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea amintită. În ce privește acest tip de cauze, Curtea constată că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii. 25. (...) Aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate să le aplice, respingerea ca «devenite premature» a acțiunilor introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea procedurii administrative, reglementate în prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege. În acest context, Curtea observă că, deși desfășurarea și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea observă că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profită unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces. 26. Cu privire la influențarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanșării acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunțată în Cauza Agrati și alții împotriva Italiei (paragraful 58), că «principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 [din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] se opun - cu excepția situațiilor când există motive imperioase de interes general - ingerinței puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența deznodământul judiciar al unui litigiu». În același sens s-a pronunțat și prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 49, sau prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței, paragraful 57. În concepția Curții de la Strasbourg, «exigența egalității armelor implică obligația de a oferi fiecăreia dintre părțile unui proces posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu partea adversă» (Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, și Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 46). 27. Or, în condițiile în care un nou text de lege devine aplicabil proceselor în curs de desfășurare, riscul apariției unui dezechilibru procesual între părțile din litigiu trebuie înlăturat de instanțele de judecată printr-o interpretare a acestuia în respectul exigențelor impuse de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 care consacră dreptul la un proces echitabil, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora «Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte». 28. În acest sens, Curtea reține că, pentru a contracara riscul menționat al apariției unui dezechilibru procesual și pentru a conferi, în același timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanța de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunțe - în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care precizează soluțiile pe care le poate da instanța - o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse de instanță în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 29. Curtea reține, totodată, că, prin constatarea constituționalității prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea dată acestora prin prezenta decizie, se valorifică premisele legale existente pentru soluționarea definitivă, cu celeritate, a cauzelor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ la data intrării în vigoare a legii. (...) 32. Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate și va constata că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunțarea unei astfel de soluții îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii."

În același sens este și raționamentul expus în Decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, și Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a constatat că problema de drept supusă analizei a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești naționale și a considerat că este necesar să se stabilească un mod unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în discuție printr-o decizie obligatorie.

Nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept, Curtea de Apel Suceava pronunțând hotărâri în sensul ambelor orientări jurisprudențiale. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin punctul de vedere formulat în scris, Ministerul Public a considerat că cea de-a doua orientare a practicii judiciare este în litera și spiritul legii, apreciind că dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt aplicabile cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.

În acest sens, a arătat că dispozițiile legale în vigoare la data soluționării situațiilor litigioase fiind cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, judecata nu poate fi întemeiată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.

Fiind vorba despre norme de drept material, prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestei legi, reclamanții din situațiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanșării procesului.

Raporturile juridice litigioase aflate pe rolul instanțelor care nu au fost soluționate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 reprezintă fapte în desfășurare (facta pendentia), urmând a se soluționa conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, dat fiind "legea nouă", respectiv forma legii după data la care Legea nr. 166/2021 a intrat în vigoare.

Instanța de judecată este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data soluționării cauzei, dat fiind că legea veche nu ultraactivează.

Prin urmare, în procesele în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, se aplică legea în vigoare de la momentul soluționării lor. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, aceste raporturi se vor putea consolida doar în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.

Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau modificarea legii vechi.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului normativ anterior, nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de obligativitate uniformă pentru toți destinatarii normei juridice. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, iar cu privire la problema de drept au arătat că dispozițiile Legii nr. 166/2021 nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a acesteia, astfel cum s-a procedat în cadrul primei orientări a practicii judiciare. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție IX.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii", precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului în interesul legii și titularul dreptului de sesizare.

Din conținutul normelor procedurale menționate reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiții pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: - sesizarea să provină de la titularii expres menționați de legiuitor; - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; - problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri definitive, care să fie anexate sesizării.

Din analiza memoriului de recurs în interesul legii, precum și a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate anterior enumerate.

Astfel, sesizarea este formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, având anexate hotărâri judecătorești definitive prin care a fost tranșată diferit îndreptățirea reclamanților la stimulentul de risc în cuantumul și sfera de aplicare reglementate de O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a modificării acestui act normativ prin Legea nr. 166/2021, intervenite în cursul proceselor prin care se tindea la sancționarea conduitei omisive a angajatorului sau a subiectului de drept debitor al obligației de plată, de a acorda în mod efectiv aceste stimulente.

Este vorba, în mod evident, de o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a suscitat interpretări și soluții diferite, iar dovada unor astfel de dezlegări divergente, prin hotărâri definitive, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării de recurs în interesul legii.

Prin urmare, se constată că recursul în interesul legii este admisibil. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Instanța supremă este chemată să se pronunțe, în cadrul procedurii de unificare a practicii ju