Decizia nr. 26/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 259/1/2022 — chestiunea de drept: a. Interpretarea efectelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021 (Decizi

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 259/1/2022 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 30.797/3/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2021, în Dosarul nr. 30.797/3/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: A. Interpretarea efectelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021 (Decizia nr. 189 din 18 martie 2021), privitoare la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Legea nr. 219/2020), în sensul de a stabili dacă declararea neconstituționalității acestor dispoziții legale are ca efect repunerea în vigoare a normei juridice în forma sa anterioară modificării declarate neconstituțională, adică a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum aceasta a fost modificată prin art. I pct. 2 din Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea articolului 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (Legea nr. 22/2020); B. În situația în care răspunsul la prima întrebare este negativ, în baza art. 5 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 1 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 165/2013, determinarea valorii măsurilor compensatorii se poate realiza în conformitate cu dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, prevăzute de art. 566 sau art. 1.640 din Codul civil, ori în conformitate cu principiile generale ale dreptului sau prin aplicarea grilelor notariale în vigoare la data soluționării definitive a cauzei?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 8 februarie 2022, cu nr. 259/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 9 mai 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare - forma în vigoare la 21 martie 2020, potrivit art. I pct. 2 din Legea nr. 22/2020 Art. 21. - "(...) (6) Evaluarea imobilului care face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile la data emiterii deciziei de către Comisia Națională și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (...)"

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituționale. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, cu nr. 30.797/3/2018, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea care se va pronunța să fie soluționat pe fond dosarul administrativ, în sensul validării Dispoziției nr. xxxxx din 7 iunie 2012, emisă de Municipiul București prin primarul general, prin care s-a soluționat Notificarea nr. xxxx din 1 noiembrie 2001, pentru imobilul situat în municipiul București, sectorul 3, compus din teren în suprafață de 280 mp, imposibil de restituit în natură, astfel: acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv stabilirea numărului de puncte pentru imobilul care face obiectul Dispoziției nr. xxxxx din 7 iunie 2012; obligarea pârâtei să emită decizia de compensare, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 165/2013, prin acordarea numărului de puncte aferent valorii imobilului notificat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea procesului.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat, în esență, faptul că dosarul de despăgubire nu este complet și că nu există identitate între imobilul menționat în actul de proprietate al autorilor reclamantei și imobilul preluat de stat.

Prin Sentința civilă nr. 854 din 23 aprilie 2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să valideze dispoziția emisă de primarul general al municipiului București și să emită decizie de compensare prin puncte în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul în litigiu, respingând celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, deși dispoziția prin care s-a soluționat notificarea a fost emisă în 2012, beneficiarii acesteia nu au primit nici în prezent drepturile acordate.

Tribunalul a verificat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri compensatorii, reținând că imobilul ce face obiectul notificării a aparținut autorilor acesteia, iar calitatea de unic moștenitor a reclamantei a fost constatată prin certificat de moștenitor.

De asemenea, a reținut că reclamanta a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor săi și imobilul expropriat, pentru care s-a formulat notificarea ce a stat la baza emiterii dispoziției a cărei validare se solicită.

În aceste condiții, prima instanță a obligat pârâta să soluționeze dosarul de despăgubiri prin validarea dispoziției emise de primarul municipiului București pentru imobilul teren în suprafață de 280 mp situat în București, sectorul 3.

Din interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, instanța a apreciat că soluționarea dosarului de despăgubiri presupune două etape: verificarea existenței și întinderii dreptului de proprietate, finalizată prin validarea sau invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și evaluarea bunului, în condițiile prevăzute de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în sensul aprobării de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a punctajului stabilit de către Secretariatul Comisiei Naționale.

În același timp, în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a apreciat că aspectele obligatorii asupra cărora trebuie să se pronunțe instanța în acest caz se referă numai la existența și întinderea dreptului de proprietate, iar asupra măsurilor reparatorii instanța dispune acordarea în condițiile legii, prin stabilirea în sarcina pârâtei a acestei obligații.

În consecință, pârâta a fost obligată să emită decizie de compensare prin puncte, în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul ce a făcut obiectul Dispoziției nr. xxxxx din 7 iunie 2012.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile.

Reclamanta a criticat sentința apelată, susținând că este parțial nelegală și netemeinică, deoarece, deși instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele, efectuând controlul de legalitate asupra dispoziției a cărei validitate a constatat-o, statuând asupra întinderii și existenței dreptului, prin dispozitivul sentinței apelate a obligat pârâta să valideze propunerea cuprinsă în dispoziție.

Această dispoziție tinde la schimbarea regimului juridic al acțiunii, dintr-o acțiune în realizare întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 într-o acțiune în obligație de a face, aceasta din urmă nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată. Atâta vreme cât instanța de judecată a constatat ea însăși că dispoziția emisă de primarul general al municipiului București îndeplinește toate condițiile de validitate, este lipsită de eficiență obligarea intimatei să efectueze aceeași operațiune de verificare, în scopul validării dispoziției. Aceasta ar conduce la al treilea control de legalitate a dispoziției, punând la îndoială controlul judecătoresc care a fost efectuat în condiții de perfectă legalitate și cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor prevăzute de Constituția României și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Raportat la aceste critici, apelanta-reclamantă a solicitat ca prin dispozitivul deciziei ce se va pronunța să fie obligată pârâta să emită decizia de compensare.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv stabilirea numărului de puncte, respins ca neîntemeiat prin sentința apelată, apelanta a arătat că prima instanță nu a înțeles actul dedus judecății, astfel încât întreaga motivare nu se înscrie în rațiunea respingerii lui ca neîntemeiat. Temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 vizează ipoteza prevăzută de alin. (3) al textului legal, iar cuantumul se stabilește în modalitatea prevăzută de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea imobilului.

Totodată, a menționat că a înțeles să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare, prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (9) din aceeași lege, potrivit cărora: "În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv."

Atât în cererea de chemare în judecată, cât și pe parcursul soluționării dosarului, reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză de evaluare, având ca obiectiv stabilirea valorii imobilului în raport cu grila notarială din anul 2013, efectuând conversia leului la data efectuării raportului de expertiză, însă prin Încheierea din data de 2 aprilie 2019 instanța de fond a respins încuviințarea acestei probe, motivat de faptul că nu ar fi utilă cauzei.

Instanța de fond a apreciat în mod eronat că evaluarea trebuie făcută cu respectarea art. 21 alin. (1) și (6) din Legea nr. 165/2013, în sensul aprobării de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a punctajului stabilit de către Secretariatul Comisiei Naționale, sens în care apelanta a făcut trimitere la conținutul art. 34 și 35 din Legea nr. 165/2013.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a lăsa în sarcina instanței de judecată să soluționeze dosarul sub toate aspectele, în conformitate cu dispozițiile legii, întrucât aceasta este finalitatea sintagmei "acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi", iar nu să lase în sarcina pârâtei obligația de stabilire a numărului de puncte. Această posibilitate de stabilire a numărului de puncte direct de către instanță a fost acordată și pentru a reduce timpul de așteptare și pentru ca după această lungă perioadă de timp scursă de la data depunerii notificării și până în prezent, cu ultime termene de grație acordate pârâtei, persoanele care se consideră îndreptățite să poată obține efectiv măsurile reparatorii.

Pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a criticat sentința, apreciind că admiterea cererii de chemare în judecată ar echivala cu eludarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 165/2013, instituindu-se un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

De asemenea, a criticat modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din 18 iunie 2021, instanța, din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, curtea de apel este legal învestită cu soluționarea a două apeluri, cauza fiind în curs de judecată, urmând a fi pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Răspunsul la solicitarea instanței este necesar în vederea soluționării pe fond a apelului declarat de reclamantă, întrucât interpretarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 constituie premisa problemei de drept puse în discuția instanței de apel, anume stabilirea pe cale judecătorească a întinderii măsurilor reparatorii în echivalent în procedura restituirii imobilelor preluate abuziv de statul român.

Chestiunea în cauză are caracter de noutate, întrucât termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României s-a împlinit la 17 iunie 2021, iar chestiunea de drept pusă în discuție nu a primit o rezolvare nici pe cale jurisprudențială (prin intermediul unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea art. 517 sau 521 din Codul de procedură civilă) și nici prin intervenția legiuitorului român. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 30.797/3/2018 apreciază că declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2020, nu readuce în dreptul pozitiv forma legii anterioară declarării neconstituționalității - anume art. 21 alin. (6) în forma sa modificată prin Legea nr. 22/2020.

Pentru a conchide astfel, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României, "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. (...)". Încetarea efectelor juridice ale normei declarate neconstituțională se impune a fi interpretată, pentru identitate de rațiune, în nota prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), care prevăd că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. (...)".

În atare situație, Curtea a apreciat că la data sesizării, prin declararea neconstituționalității art. 21 alin. (6), Legea nr. 165/2013 nu prevede expres o modalitate în care se pot cuantifica măsurile reparatorii în echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite, sens în care devin incidente, în aplicarea art. 5 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, dispozițiile dreptului comun privitoare la modalitățile de restituire prin echivalent a bunurilor primite fără drept - în cazul de față apropriate fără drept de statul român - prevăzute de Codul civil. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești și opinii teoretice ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, cu privire la prima întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, opinia care se conturează cu caracter majoritar este aceea că, față de dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 ("Dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază."), neconstituționalitatea constatată prin Decizia nr. 189 din 18 martie 2021 a privit norma art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în forma în vigoare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale și nu este posibilă repunerea în vigoare a prevederilor Legii nr. 20/2020, care au modificat anterior norma în discuție, conținutul lor fiind încorporat în actul de bază.

Au fost transmise, în mai mică măsură, și opinii contrare sub acest aspect (judecători de la tribunalele Neamț, Ialomița, Teleorman, Constanța, Argeș, Prahova, Curtea de Apel Târgu Mureș și Judecătoria Reșița), care au considerat că devin aplicabile prevederile Legii nr. 22/2020, iar pentru ambele soluții au fost identificate hotărâri judecătorești în număr redus.

O parte dintre răspunsurile comunicate a cuprins aprecierea că, în prezența rămânerii fără efecte a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, pentru dezlegarea celei de-a doua întrebări se impune fie utilizarea unor dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare, fie aplicarea principiilor generale ale dreptului și utilizarea grilelor notariale de la data soluționării cauzei, fie aplicarea dispozițiilor art. 566 sau art. 1.640 din Codul civil.

Pentru cea de-a doua întrebare, răspunsul cvasiunanim al instanțelor a relevat adoptarea Legii nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii (Legea nr. 193/2021), normă care a tranșat legislativ chestiunea în discuție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

La data de 18 martie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 189, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituționale.

Instanța de contencios constituțional a reținut că: " 28. Ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.011 din 30 octombrie 2020, care, prin art. I pct. 1, a menținut, de principiu, soluția legislativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată de Curtea Constituțională, consacrând o modalitate de reglementare similară celei cuprinse în Legea privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020 - în sensul că a instituit același dublu standard în privința modalității de evaluare a bunului imobil, în funcție de calitatea persoanei căreia i se acordă măsuri compensatorii -, soluție legislativă asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia mai sus menționată. 29. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, astfel că, în situația în care instanța de control constituțional a constatat neconstituționalitatea unei anumite soluții legislative în controlul a priori de constituționalitate, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ, diferit de cel cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat. Or, în cazul de față, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 20 octombrie 2020, Legea nr. 219/2020 a intrat în vigoare și a transpus în dreptul pozitiv o soluție legislativă care conservă viciul de neconstituționalitate al art. I pct. 1 din Legea privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020. O asemenea reglementare este contrară Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020 și, prin urmare, nesocotește art. 147 alin. (4) din Constituție." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o chestiune de drept care să prezinte caracter de noutate, față de adoptarea Legii nr. 193/2021. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cu privire la primele două condiții, acestea sunt îndeplinite, fără a fi necesară o analiză suplimentară: pe rolul instanței de trimitere - Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie - se află cauza în cadrul căreia s-a formulat întrebarea, iar instanța de apel judecă în ultimă instanță, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Cea de-a treia condiție este, de asemenea, îndeplinită, pentru că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluționarea pe fond a cauzei, de vreme ce rezultă din expunerea ce precedă că instanța de apel este învestită cu calea de atac devolutivă declarată de reclamantă și prin care se solicită, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, aplicarea în beneficiul persoanei ce se pretinde îndreptățită la reparație a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din același act normativ, în procesul de determinare a întinderii despăgubirilor cuvenite cu acest titlu.

Cu privire la cerința existenței unei chestiuni de drept care să prezinte caracter de noutate, se constată însă că o asemenea problemă de drept nu există la data întocmirii prezentului raport.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudența sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept".

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, a reținut că: "37. (...) În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare."

Din analiza conținutului art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă nu rezultă că aceste norme impun cerința ca problema de drept soluționată diferit de instanțe să decurgă exclusiv din interpretarea și aplicarea diferită a unui text de lege, întrucât conceptul de "problemă de drept" este mai cuprinzător decât atât.

Printr-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare s-a reținut că noțiunea de "problemă de drept" (în ceea ce privește recursul în interesul legii) și cea de "chestiune de drept" (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit a se decide: dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau evenimente legislative succesive, în absența unei abrogări exprese; identificarea efectelor legale ale unor decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional, respectiv statuarea cu privire la incidența unei norme de drept într-o anumită categorie de cauze, având un anumit obiect (exempli gratia, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, paragrafele 56 și 57; deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii: nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, paragraful 41; nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011 și nr. 5 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2020, paragrafele 43-45).

Or, în cauză, chestiunea de drept apreciată de instanța de trimitere a justifica sesizarea a fost determinată de pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarele nr. 36.366/3/2018, nr. 38.833/3/2018, nr. 39.119/3/2018, nr. 39.389/3/2018, nr. 40.081/3/2018, nr. 40.259/3/2018, nr. 41.069/3/2018, nr. 3.925/3/2020, nr. 7.718/3/2020 și nr. 30.264/3/2018 și de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în Dosarul nr. 3.005/120/2019 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă și în Dosarul nr. 16.352/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituționale.

Consecutiv împlinirii la data de 17 iunie 2021 a termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei evocate, prevăzut de art. 147 din Constituția României, în absența intervenției legiuitorului, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, nu au mai produs efecte.

Cu toate acestea, după pronunțarea încheierii de sesizare (la data de 18 iunie 2021), legiuitorul a adoptat Legea nr. 193/2021, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021.

Potrivit articolului unic al Legii nr. 193/2021: " Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72 din 14 mai 2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 19 mai 2020, cu următoarele modificări și completări: 1. Titlul ordonanței se modifică și va avea următorul cuprins: " Ordonanță de urgență pentru modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii» 2. După articolul 2 se introduce un nou articol, articolul 2 1 , cu următorul cuprins: " Art. 2 1 . - La articolul 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare, alineatul (6) se modifică și va avea următorul cuprins: (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu.»"

Prin urmare, la data pronunțării prezentei decizii, art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 are cuprinsul mai sus evocat, iar chestiunea modalității de determinare a valorii măsurilor compensatorii ce pot fi acordate pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură a fost rezolvată de legiuitor prin adoptarea prevederii legale menționate.

Prezintă relevanță din perspectiva aplicării în timp a dispozițiilor legale nou-adoptate [cu observația că, în mod evident, la data adoptării Legii nr. 193/2021 mai există pe rolul instanțelor cauze - în etapa judecății în primă instanță sau a apelului - în care se pune problema aplicării art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013] dezlegările cuprinse în Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021 (Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021).

Această decizie a soluționat o sesizare formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă, prin care s-a solicitat interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 219/2020, în sensul de a lămuri dacă aceste prevederi se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în calea de atac a apelului, în raport cu considerentele Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.080 din 20 decembrie 2018.

Prin urmare, în această decizie s-a analizat, cu ocazia unei modificări legislative anterioare a aceleiași dispoziții legale - art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 -, aplicabilitatea sa în litigii aflate pe rolul instanțelor la data adoptării modificării legislative în discuție acolo, Legea nr. 219/2020, cu precădere în etapa apelului.

Până la soluționarea sesizării Curții de Apel Suceava - Secția I civilă, la data de 18 martie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 189, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, anterior amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, stabilind că: " Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."

În considerentele acestei decizii, la paragrafele 95-98, se arată: " 95. Se reține că pentru dezlegarea chestiunii de drept în prezenta cauză prezintă relevanță soluția dată în Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018 privind exclusiv statuarea asupra existenței unei situații juridice în curs de constituire, această calificare fiind regăsită și în deciziile ulterioare ale Curții Constituționale din perspectiva compatibilității ei cu principiile legii fundamentale. 96. Trebuie astfel precizat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative. Astfel, dreptul de creanță de care beneficiază persoana îndreptățită la măsura reparatorie nu este un drept cert și exigibil, instanța de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret și definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite, atunci când este contestată decizia autorității administrative. 97. Instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 568 din 9 iulie 2020, s-a raportat la aceeași hotărâre (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, paragrafele 64-66), în contextul examinării principiului neretroactivității legii civile, analizând modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013, statuând în sensul că «nu poate fi vorba de retroactivitatea Legii nr. 165/2013, din moment ce situația juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în concordanță cu principiul tempus regit actum și al aplicării imediate a legii noi». 98. O consecvență de interpretare impune, sub acest aspect, aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, în sensul că, de principiu, se poate considera că, în cauză, până la soluționarea definitivă de către instanța de judecată a contestației formulate împotriva deciziei de compensare/validare parțială, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă."

În consecință, modificarea legislativă intervenită după formularea sesizării de față se va aplica, de principiu, și cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării sale în vigoare, inclusiv celor aflate în calea de atac a apelului, astfel cum se arată în jurisprudența anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - atât în decizia citată, nr. 46 din 7 iunie 2021, cu referire expresă la modificarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, cât și anterior, prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018.

De aceea, se consideră că intervenția legiuitorului asupra dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, intervenită după pronunțarea încheierii de sesizare, va fi aplicabilă atât pentru soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, cât și pentru soluționarea altor cauze aflate în fața primei instanțe sau a instanței de apel și, în consecință, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere, izvorâtă din rămânerea fără efecte juridice a prevederilor declarate neconstituționale, nu mai subzistă.

Astfel, nici problema de principiu inclusă în prima întrebare (dacă declararea neconstituționalității unor prevederi legale în formă modificată conduce sau nu la repunerea în vigoare a formei acelei prevederi avute anterior modificării) nu mai reprezintă o chestiune de drept în contextul ipotezei de față, în care instanțele vor aplica, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2021, prevederile acestui din urmă act normativ, nemaifiind chemate a tranșa aspectul dacă o lege anterioară care a modificat norma în discuție este aptă a produce din nou efecte.

Prin urmare, în măsura în care, până la data soluționării sesizării, chestiunea de drept a fost tranșată legislativ fie prin modificarea normei juridice pentru care anterior se punea problema interpretării și aplicării diferite, fie prin adoptarea altor dispoziții legale care lămuresc problema de drept în discuție, se apreciază că dispare însăși premisa pronunțării unei hotărâri prealabile care, în esență, vizează existența unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru preîntâmpinarea unei aplicări neunitare a acesteia.

În fine, incidental, este utilă și observația că, în soluționarea unei sesizări cu conținut similar, la data de 7 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 13, în Dosarul nr. 2.928/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 26 aprilie 2022, prin care s-a dispus: "Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 42.192/3/2018, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, conferă persoanei îndreptățite dreptul de a beneficia de măsuri compensatorii, respectiv de a-și valorifica dreptul de creanță/speranța legitimă de a obține un drept de creanță (născut ca urmare a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat), în temeiul dispozițiilor art. 1.516 din Codul civil? Sancțiunea nerespectării obligației pozitive a statului de a pune în acord dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 cu Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 conferă posibilitatea persoanei îndreptățite de a beneficia de daune-interese, iar, în caz afirmativ, modalitatea de evaluare a acestora este cea stabilită de dispozițiile art. 1.531 din Codul civil?"

Pentru toate aceste argumente, nu poate fi reținută îndeplinirea condiției privind existența chestiunii de drept, față de noile dispoziții legale adoptate, motiv pentru care nu se mai impune analiza celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.