Decizia nr. 13/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept — chestiunea de drept: interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.928/1/2021 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 42.192/3/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 29 iunie 2021, în Dosarul nr. 42.192/3/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), în considerarea Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021 (Decizia nr. 189 din 18 martie 2021), conferă persoanei îndreptățite dreptul de a beneficia de măsuri compensatorii, respectiv de a-și valorifica dreptul de creanță/speranța legitimă de a obține un drept de creanță (născut ca urmare a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat) în temeiul dispozițiilor art. 1.516 din Codul civil? Sancțiunea nerespectării obligației pozitive a statului de a pune în acord dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 cu Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 conferă posibilitatea persoanei îndreptățite de a beneficia de daune-interese, iar, în caz afirmativ, modalitatea de evaluare a acestora este cea stabilită de dispozițiile art. 1.531 din Codul civil?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 noiembrie 2021, cu nr. 2.928/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 7 martie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare Art. 21. - " (...) (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Procesul a început la data de 3 decembrie 2018.

Prin Sentința civilă nr. 1.625 din 27 iunie 2019, Tribunalul București -- Secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și a obligat pârâta să soluționeze propunerea cuprinsă în Dispoziția nr. xxxx din 18 martie 2008, așa cum a fost modificată prin Dispoziția nr. xxxxx din 17 aprilie 2009, emisă de către primarul general al municipiului București, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 480 mp și construcție demolată în suprafață de 471 mp, situat în București, sectorul 2, imobil imposibil de restituit în natură, reținând că pârâta nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, de a se pronunța în termen de 60 de luni de la înregistrarea dosarului la Secretariatul Comisiei Naționale, printr-o dispoziție motivată, asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile.

Apelanta-reclamantă a susținut că, raportat la dispozițiile exprese ale art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, instanța învestită cu o cerere formulată împotriva refuzului de soluționare are plenitudine jurisdicțională și se pronunță nu doar în ce privește obligația autorității de a soluționa cererea persoanei îndreptățite, ci și asupra întinderii dreptului și asupra limitelor despăgubirilor ce se acordă. Prin urmare, instanța de fond avea obligația ca, raportat la obiectul cererii sale, să stabilească și valoarea despăgubirilor și să dispună obligarea intimatei de a emite decizia de compensare cu valoarea stabilită prin evaluarea realizată în cauză, fiind nelegală respingerea probei cu expertiză tehnică evaluatorie.

În ședința publică din 29 iunie 2021, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuție.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, care urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 21 alin. (6) cu referire la art. 35 din Legea nr. 165/2013 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2012).

Este îndeplinită și condiția ca de chestiunea de drept respectivă să depindă soluționarea pe fond a litigiului, deoarece dezlegarea dată de instanța supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul deciziei ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Prin apelul formulat, apelanta-reclamantă a susținut că și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, ca urmare a nerespectării de către intimată a obligației de a soluționa cererea de despăgubire în termenul de 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii și că a solicitat primei instanțe să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să dispună acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză. De asemenea, a solicitat stabilirea de către instanță a cuantumului măsurilor compensatorii, prin încuviințarea administrării probei cu expertiză tehnică evaluatorie.

Instanța de apel a constatat că, pe parcursul soluționării litigiului, au apărut numeroase modificări legislative ale dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și au fost pronunțate decizii ale Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale privind modalitatea de stabilire și evaluare a măsurilor compensatorii.

Redând succesiunea în timp a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, instanța de trimitere a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că prevederile acestui text de lege, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Legea nr. 219/2020), sunt neconstituționale.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin urmare, începând cu data de 4 mai 2021, prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt suspendate de drept, urmând să își înceteze efectele juridice începând cu data de 18 iunie 2021, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.

În această situație, în intervalul de timp de la data pronunțării deciziei Curții Constituționale (18 martie 2021) și data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (4 mai 2021) s-a pus în discuție existența sau inexistența unei modalități de evaluare a cuantumului măsurilor compensatorii, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor sus-menționate, precum și necesitatea respectării garanțiilor dreptului de acces la instanță prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Ca urmare a situației create, instanțele de judecată erau învestite cu soluționarea litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, fiind obligate să stabilească cuantumul măsurilor compensatorii în lipsa unei modalități de evaluare care să fie reglementată prin dispozițiile legale în vigoare și nedeclarate neconstituționale.

Această situație s-a menținut și după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021 în Monitorul Oficial al României, Partea I.

De asemenea, prin Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021, s-au stabilit următoarele: "Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."

La data de 29 iunie 2021, instanța de apel a constatat lipsa unui cadru legislativ cu privire la modalitatea de evaluare a măsurilor compensatorii în condițiile în care dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, au fost declarate neconstituționale, instanța fiind învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 și care trebuia să stabilească în concret cuantumul măsurilor compensatorii.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece problema stabilirii unei modalități concrete de evaluare și de stabilire a cuantumului măsurilor compensatorii, în condițiile declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, este nouă și cu efecte directe în prezenta cauză, fiind o problemă de drept serioasă și suficient de dificilă, în privința căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare sau a unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data pronunțării încheierii de sesizare. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării, nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 42.192/3/2018 a constatat că legiuitorul a adoptat Legea nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021 (Legea nr. 193/2021).

În cuprinsul actului normativ, la punctul 2 cu referire la art. 2 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2020 se stipulează următoarele: " La articolul 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare, alineatul (6) se modifică și va avea următorul cuprins: " (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu.»"

Având în vedere că între data formulării prezentei sesizări și data motivării acesteia de către instanța de judecată a fost legiferată o modalitate de stabilire și evaluare a măsurilor compensatorii de către legiuitor, instanța de apel a constatat că întrebările formulate au devenit caduce, împrejurare față de care nu mai subzistă considerentele avute în vedere la data de 29 iunie 2021. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

La data de 18 martie 2021, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 189, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituționale.

Instanța de contencios constituțional a reținut că: " 28. Ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.011 din 30 octombrie 2020, care, prin art. I pct. 1, a menținut, de principiu, soluția legislativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată de Curtea Constituțională, consacrând o modalitate de reglementare similară celei cuprinse în Legea privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020 - în sensul că a instituit același dublu standard în privința modalității de evaluare a bunului imobil, în funcție de calitatea persoanei căreia i se acordă măsuri compensatorii -, soluție legislativă asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia mai sus menționată. 29. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, astfel că, în situația în care instanța de control constituțional a constatat neconstituționalitatea unei anumite soluții legislative în controlul a priori de constituționalitate, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ, diferit de cel cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat. Or, în cazul de față, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 20 octombrie 2020, Legea nr. 219/2020 a intrat în vigoare și a transpus în dreptul pozitiv o soluție legislativă care conservă viciul de neconstituționalitate al art. I pct. 1 din Legea privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020. O asemenea reglementare este contrară Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020 și, prin urmare, nesocotește art. 147 alin. (4) din Constituție." VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că lipsește condiția existenței unei chestiuni de drept. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Primele trei condiții enumerate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel în materia Legii nr. 165/2013, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu subzistă condiția privind existența unei chestiuni de drept, iar ultimele două condiții nu se mai impun a fi analizate.

Referitor la condiția ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudența sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept".

În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. "37. (...) Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare." (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din analiza conținutului art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă nu rezultă că aceste norme impun cerința ca problema de drept soluționată diferit de instanțe să decurgă exclusiv din interpretarea și aplicarea diferită a unui text de lege, întrucât conceptul de "problemă de drept" este mai cuprinzător decât atât.

Printr-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare s-a reținut că noțiunea de "problemă de drept" (în ceea ce privește recursul în interesul legii) și cea de "chestiune de drept" (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit, de exemplu: stabilirea unei concluzii ce se impune din coroborarea unor norme juridice, prin aplicarea corespunzătoare a regulilor de interpretare; a se decide dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau evenimente legislative succesive, în absența unei abrogări exprese; identificarea efectelor legale ale unor decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional; statuarea cu privire la incidența unei norme de drept într-o anumită categorie de cauze, având un anumit obiect; clarificarea raportului dintre două norme pe baza categoriilor de normă generală/normă specială și prioritatea incidenței normei speciale etc.

În sensul celor anterior menționate au fost pronunțate, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018, paragraful 46; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, paragrafele 56 și 57; deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, paragraful 41; nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011; nr. 5 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2020, paragrafele 43-45 etc.

În acest context trebuie menționat că, așa cum a constatat și instanța de trimitere - completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 42.192/3/2018, legiuitorul a adoptat Legea nr. 193/2021, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021.

Art. 2 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2020, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2021, prevede următoarele: " La articolul 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare, alineatul (6) se modifică și va avea următorul cuprins: " (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu.»"

Luând în considerare că între data formulării prezentei sesizări și data motivării acesteia de către instanța de judecată a fost legiferată o modalitate de stabilire și evaluare a măsurilor compensatorii de către legiuitor, așa cum a constatat și instanța de trimitere, întrebările formulate au devenit caduce, împrejurare față de care nu mai subzistă considerentele avute în vedere la data de 29 iunie 2021, data încheierii, prin care s-a dispus sesizarea instanței supreme cu prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile, în Dosarul nr. 42.192/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

În măsura în care, până la data soluționării sesizării, chestiunea de drept a fost tranșată legislativ, fie prin modificarea normei juridice pentru care anterior se punea problema interpretării și aplicării diferite, fie prin adoptarea altor dispoziții legale care lămuresc problema de drept în discuție, dispare însăși premisa pronunțării unei hotărâri prealabile care, în esență, vizează existența unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru preîntâmpinarea unei aplicări neunitare a acesteia.

Drept urmare, nu poate fi reținută îndeplinirea condiției privind existența chestiunii de drept, față de noile dispoziții legale adoptate, motiv pentru care nu se mai impune analiza celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, sesizarea urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.