Decizia nr. 13/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 471/1/2022 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror șef serviciu al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați cu privire la următoarea problemă de drept: " În interpretarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prin raportare la dispozițiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 și al O.U.G. nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligații de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței? Chestiunea principală de drept este aceea de a stabili dacă se aplică termenul de prescripție special, de 10 ani, în materia acțiunilor ipotecare imobiliare sau dacă se aplică termenul de prescripție general, de 3 ani, aplicabil deopotrivă acțiunilor personale".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, opinii ale Institutului de Cercetări Juridice, facultăților de drept din Iași, București și Cluj, Institutului Național al Magistraturii, punctul de vedere din partea Ministerului Public și un memoriu amicus curiae din partea Asociației Române a Băncilor.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii.

Reprezentantul Ministerului Public a formulat concluzii de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, dat fiind caracterul general al ipotezei sesizării privind pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii.

Deliberând, cu unanimitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în cuprinsul prezentei decizii.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii și a arătat că, în interpretarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la dispozițiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligații de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței, este termenul de prescripție general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acțiunilor personale.

În ceea ce privește legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită (care se naște la data declarării anticipate a scadenței creditului) s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început, prin cererea formulată de creditor potrivit art. 664 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, s-a arătat că este Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care va reglementa executarea silită declanșată, însă nu sub toate aspectele. Astfel, în ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestației la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituția prescripției dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă - având în vedere caracterul esențial accesoriu al dreptului de ipotecă față de creanța principală și că, prin urmare, prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței principale atrage și prescripția dreptului de a obține executarea silită a contractului de credit, potrivit normelor în vigoare la data încheierii actului - rămâne sub incidența Codului civil și Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit și contractul de ipotecă și sub imperiul cărora s-au născut creanța și, respectiv, dreptul de ipotecă. Așadar, având în vedere și prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, și art. 711 din noul Cod de procedură civilă, illo tempore, în funcție de data nașterii dreptului de a cere/obține executarea silită, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripției extinctive.

Referitor la determinarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, a arătat că esențial este momentul la care se naște dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanța principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadența anticipată a contractului de credit, acesta fiind reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă și de noul Cod de procedură civilă, în funcție de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013. Având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția dreptului de a obține executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispozițiilor legale în vigoare la data nașterii dreptului de a cere/obține executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripțiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 și, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în cazul prescripțiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 și în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Codul de procedură civilă Art. 706. - Termenul de prescripție " (1) Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani."

Codul de procedură civilă din 1865 Art. 405 alin. 1 "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006) Art. 120 "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii." IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudențiale divergente

Un prim aspect, în privința căruia s-au conturat opinii jurisprudențiale divergente, vizează legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început sub imperiul legii noi.

Astfel, într-o primă opinie, unele instanțe au apreciat că noul Cod de procedură civilă se aplică tuturor chestiunilor privitoare la executarea silită, invocate în cadrul contestațiilor la executare, inclusiv prescripției dreptului de a cere executarea silită. Fiind avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Legea nr. 76/2012), dar și considerentele deciziilor nr. 13/2006 și nr. 31/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în materie de executare silită, aceste instanțe au reținut că este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanșarea procedurii execuționale, și aceasta chiar dacă nașterea creanței a avut loc anterior.

Într-o altă opinie jurisprudențială s-a considerat că prescripția dreptului de a cere executarea silită rămâne supusă vechii reglementări, chiar dacă procedura contestației la executare este supusă regimului noii legi procesuale (prin raportare la data începerii executării silite), potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (Legea nr. 71/2011) și Deciziei nr. 1/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, întrucât prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Un al doilea aspect aflat în divergență privește durata termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, în ipoteza în care contractul de credit este titlu executoriu și este încheiat sub regimul vechiului Cod civil.

Unele instanțe au reținut aplicabilitatea termenului general de prescripție de 3 ani, având în vedere natura creanței principale și întinderea aceluiași termen și în privința executării garanției imobiliare. Aceste instanțe au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (Decretul nr. 167/1958), conform cărora "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii".

Alte instanțe au apreciat ca fiind aplicabil termenul de prescripție de 10 ani, întrucât este vorba despre un drept real - dreptul de ipotecă - ceea ce atrage aplicarea art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă.

Un al treilea aspect în privința căruia s-a identificat practică judiciară neunitară vizează caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă, în raport cu dreptul de creanță principal pe care îl garantează.

Din această perspectivă, într-o primă opinie se susține că, odată cu constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (creanța principală), se prescrie și dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară, având în vedere principiul accesorium sequitur principale înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia contrară se recunoaște posibilitatea de valorificare și în continuare a dreptului la acțiunea ipotecară, reținându-se, în temeiul art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă în raport cu contractul de credit, chiar dacă a intervenit prescripția executării silite a creanței principale izvorâte din contractul de credit. V. Opinia autorului sesizării, Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați

Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept supusă interpretării, rezumându-se la prezentarea aspectelor controversate (evidențiate la pct. IV) relevante pentru soluționarea problemei de drept și a practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. A apreciat că divergențele ivite în practica judiciară ar putea fi determinate și de echivocul noțiunii de "drept real" asociate dreptului de ipotecă, fiind făcute referiri teoretice și doctrinare la sensul și evoluția conceptului de "acțiune" și "drept la acțiune ipotecară". VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat, procurorul general a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, ca inadmisibil, întrucât din hotărârile judecătorești atașate sesizării se constată că instanțele judecătorești, având în vedere situația premisă, anume contracte de credit încheiate sub imperiul vechiului Cod civil și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006, au dat dezlegări diferite termenului de prescripție ce urma a fi aplicabil în cauzele respective, în funcție și de momentul la care au devenit scadente anticipat creditele bancare (fie anterior datei de 1 octombrie 2011, fie începând cu data de 1 octombrie 2011, dar anterior datei de 15 februarie 2013, fie începând cu 15 februarie 2013), stabilind și interpretând, în funcție de acest moment și ipotezele faptice punctuale, normele aplicabile în cauză.

Or, în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a arătat că "Pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012; Decizia nr. 23 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 23 ianuarie 2018)".

Pentru stabilirea împrejurării dacă dreptul de executare silită al contractului de ipotecă era sau nu prescris, instanțele, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești anexate memoriului de recurs în interesul legii, au făcut aplicarea și interpretarea mai multor dispoziții de drept procesual, dat fiind faptul că au privit litigii referitoare la contracte încheiate sub imperiul vechiului Cod civil și contestații la executare formulate ulterior declarării scadenței anticipate a contractelor, iar de la data încheierii contractelor menționate și până la judecarea cauzelor au intrat în vigoare, începând cu 1 octombrie 2011, noul Cod civil și Legea nr. 71/ 2011 și, începând cu 15 februarie 2013, noul Cod de procedură civilă și Legea nr. 76/ 2012 de punere în aplicare a acestuia.

Apreciind că ipoteza sesizării privind pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii are un caracter general, ce privește în principal stabilirea legii aplicabile unor subipoteze diferite și, abia ulterior, raportat la fiecare din aceste subipoteze, se ridică unele aspecte legate de clarificarea interpretării legii raportat la subipotezele menționate, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

Pe fondul problemei de drept care face obiectul recursului în interesul legii s-a exprimat opinia că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței, este termenul de prescripție general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acțiunilor personale.

În ceea ce privește aspectul referitor la legea procesuală aplicabilă, în ipoteza premisă din actul de sesizare, s-a apreciat că de la momentul încheierii contractului și până la formularea cererilor de executare silită au intrat în vigoare noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă, ce cuprind noi reglementări referitoare la contractul de ipotecă și, respectiv, executarea silită, fiind necesar a se fixa momentul de care depinde stabilirea normei de drept aplicabile prescripției dreptului de a obține executarea silită. Astfel, în spețele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătorești ce au pronunțat dezlegări diferite problemei de drept ce face obiectul cererii de recurs în interesul legii, este momentul la care creanța principală decurgând din contractul principal (contractul de credit) devine exigibilă, astfel că poate fi pus în executare contractul de ipotecă, acest moment fiind momentul declarării scadenței anticipate a creditului.

În ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestației la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituția prescripției dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă, având în vedere caracterul esențial accesoriu al dreptului de ipotecă față de creanța principală, rămâne sub incidența vechiului Cod civil și Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit și contractul de ipotecă și sub imperiul cărora s-au născut creanța și, respectiv, dreptul de ipotecă.

Așadar, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și art. 711 din Codul de procedură civilă, illo tempore, în funcție de data nașterii dreptului de a cere/obține executarea silită, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripției extinctive.

Referitor la determinarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, s-a opinat că esențial este momentul la care se naște dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanța principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadența anticipată a contractului de credit.

Acest moment de început este reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă și de noul Cod de procedură civilă, în funcție de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013.

Astfel, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția dreptului de a obține executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispozițiilor legale în vigoare la data nașterii dreptului de a cere/obține executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripțiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 și, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în cazul prescripțiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 și în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

În acest sens s-a apreciat că, deși dreptul de ipotecă privește un anume atribut al dreptului de proprietate, respectiv dreptul de dispoziție, cu anumite condiții de exercitare, cum este cazul și altor drepturi reale principale (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct), contractul de ipotecă constituie, în beneficiul creditorului, un drept de ipotecă, care este un drept real, atât în reglementarea vechiului Cod civil (art. 1746 alin. 1 teza I), cât și a noului Cod civil (art. 2.343). Cu toate acestea, împrejurarea că ipoteca este un drept accesoriu al unui drept de creanță nu conduce la concluzia că și dreptul de ipotecă ar fi unul personal.

Faptul că acțiunea principală, privind creanța garantată de ipotecă, este o acțiune personală nu trebuie să conducă la concluzia că acțiunea ipotecară, exercitată pentru stingerea obligației principale, este personală, dreptul valorificat prin intermediul acțiunii fiind unul real; acțiunea ipotecară este o acțiune reală, aceasta urmărind recunoașterea și valorificarea unui drept real, cu particularitatea că, urmărind bunul în posesia sau detenția oricărei persoane s-ar afla el, acțiunea ipotecară are ca scop nu recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în favoarea creditorului, ci vânzarea silită a acestuia, pentru obținerea sumelor de bani necesare acoperirii creanței sale, în vederea garantării executării căreia a fost constituit dreptul de ipotecă.

Astfel, contractul de ipotecă avut în vedere în cauză nu este subsumabil sintagmei "titluri emise în materia acțiunilor reale" din cuprinsul art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, acest contract, deși constituie un titlu executoriu, nu este emis în materia acțiunilor reale imobiliare, ci este un titlu convențional, care i-a procurat creditorului un drept real de garanție.

Cu privire la durata termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, contractul de ipotecă nu este însoțit de o acțiune reală ipotecară condamnatorie imprescriptibilă și, prin urmare, nici de o acțiune ipotecară executorie, prescriptibilă în termenul de 10 ani prevăzut de 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865.

Chiar dacă prescripția stinge doar dreptul material la acțiune, nu și obligația, care subzistă ca obligație civilă imperfectă, totuși devine incident art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Abia în paradigma noului Cod civil, accesorialitatea ipotecii constituie o trăsătură de natura acesteia, nu de esența sa și, de aceea, caracterul esențial accesoriu al ipotecii subordonează efectele acestor contracte supraviețuirii obligației principale a cărei executare a fost garantată.

La 15 februarie 2013 a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, iar noul Cod civil care instituie acțiunea ipotecară executorie, independentă de prescrierea creanței principale, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că termenul de prescripție de 10 ani pentru executarea ipotecii, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, este aplicabil dreptului de executare ipotecară care începe după 15 februarie 2013.

Referitor la caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanță principal pe care îl garantează, s-a apreciat că, atât potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă (art. 1746 alin. 1 din Codul civil din 1864), cât și dispozițiilor art. 2.343 din noul Cod civil, contractul de ipotecă este un accesoriu al contractului principal, din care izvorăște creanța garantată prin contractul de ipotecă.

Cu toate acestea, sub imperiul vechiului Cod civil, s-a statuat în practică și doctrină asupra caracterului de drept real accesoriu al ipotecii, dublat de natura acestuia de garanție, dreptul de ipotecă neputând supraviețui dreptului principal de creanță.

Abia noul Cod civil, prin art. 2.504 alin. (1), a introdus o nouă viziune asupra regimului ipotecii (stipulând expres că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară), dar nu este justificat ca această nouă viziune să determine interpretarea legii vechi (sub care s-a încheiat actul juridic, contractul de ipotecă analizat în cauză) într-o altă lumină decât cea la care, în mod previzibil, cel care s-a obligat se putea aștepta.

Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut în art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 caracterul de titlu executoriu al contractului de credit și al contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse în executare silită, însă raportul de accesorialitate a ipotecii în raport cu creanța garantată, reglementat în concepția vechiului Cod civil, împiedică executarea silită distinctă a ipotecii după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a creanței principale.

S-a concluzionat în sensul că executarea silită separată a ipotecii nu mai este posibilă, în condițiile în care a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței, și că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a contractului de ipotecă este termenul de 3 ani aplicabil deopotrivă acțiunilor personale. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 57 din 13 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galați - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept referitoare la "interpretarea și aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din noul Cod de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripție de 10 ani se aplică și în ceea ce privește prescripția dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul vechiului Cod civil din 1864, pentru garantarea unei obligații de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită".

Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, că "prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 și a stabilit că, "în interpretarea dispozițiilor art. 2.431 din Codul civil, raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu". VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 656 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, reținând, în esență, că dispozițiile criticate din vechiul Cod de procedură civilă nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României, nici să încalce dreptul la apărare al părții, garantat constituțional prin prevederile art. 24, și nici nu încalcă art. 53 din Legea fundamentală. Legiuitorul este liber să stabilească anumite termene de prescripție, neintrând în competența Curții Constituționale modificarea unor astfel de termene, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica prevederile supuse controlului.

Instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 623 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.526 din noul Cod civil, apreciind că dispozițiile legale recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau de la data la care ultima prestație devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni de evitare a stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile. IX. Punctul de vedere al specialiștilor

Institutul de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu", referitor la legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început ulterior, a opinat că trebuie aplicate dispozițiile procesuale ale noului Cod de procedură civilă tuturor executărilor silite începute după intrarea în vigoare a codului.

Cât privește durata termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, s-a arătat că divergențele în opiniile exprimate derivă din delimitarea sferei noțiunii utilizate de cod, aceea de "drept real".

Art. 551 din Codul civil realizează o enumerare exhaustivă, dar deschisă drepturilor având natura unor drepturi reale, fără a efectua vreo diferență între drepturile reale principale și cele accesorii. Dreptul de ipotecă nu se regăsește expres menționat în această enumerare, însă poate fi cuprins la pct. 11, care trimite la alte norme prin care sunt reglementate drepturi reale.

Definiția legală a dreptului de ipotecă, cuprinsă în art. 2.343 din Codul civil, situează această instituție în rândul drepturilor reale, chiar dacă textul legal imediat următor o definește ca având un caracter accesoriu.

Or, interpretând textul legal al Codului de procedură civilă, regăsit în art. 706, se constată că nu este privită diferențiat situația legală a drepturilor reale principale de cea a drepturilor reale accesorii. Aplicând principiul "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", nu se poate concluziona decât în sensul instituirii unui termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 10 ani, pentru toate titlurile care vizează drepturi reale, fie ele principale sau accesorii, fiind relevant, însă, în privința duratei termenului de prescripție privitor la dreptul de a cere executarea silită, momentul la care acesta a început să curgă, respectiv data nașterii dreptului de a cere executarea.

Sub aspectul caracterului executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanță principal pe care îl garantează, autorul punctului de vedere a apreciat că acțiunea ipotecară poate fi exercitată, în conformitate cu prevederile de drept material, în situația în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa. În situația în care dreptul la acțiune s-a născut înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta va rămâne supus reglementărilor anterioare, implicit celor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Așadar, dacă dreptul de a executa contractul de ipotecă s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, nu se poate susține, nici măcar în considerarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, supraviețuirea acestuia prescripției dreptului material la acțiune personală.

Dacă acțiunea ipotecară s-a născut după ce au devenit aplicabile dispozițiile noului Cod civil, având în vedere art. 6 din noul Cod civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția extinctivă a acțiunii ipotecare va fi guvernată de normele noului Cod civil, respectiv art. 2.504, fiind indiferent dacă legea a fost cea sub imperiul căreia s-a încheiat contractul.

Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai, cu privire la problema care vizează legea procesuală aplicabilă, a susținut aplicabilitatea Codului de procedură civilă din 2010. În susținerea acestui punct de vedere s-a menționat că prescripția dreptului material la acțiune este o instituție de drept substanțial, pe când prescripția dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu este o instituție de drept procesual. Art. 201 din Legea nr. 71/2011 este situat într-un capitol al acestui act normativ intitulat "Dispoziții cu privire la cartea a Vl-a «Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor» a Codului civil". Tehnica de interpretare pro subjecta materia dictează că, în interpretarea unui text din legislație, se va ține cont de locul în care este plasat textul și, luând în considerare că art. 201 se regăsește într-un capitol referitor la prescripția extinctivă din Codul civil, textul legal are în vedere numai prescripția dreptului material la acțiune din Codul civil și se aplică doar acesteia, neputând fi utilizat în privința prescripției executării silite din Codul de procedură civilă. Așadar, se impune a fi avut în vedere art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, care statuează, în opinia autorului punctului de vedere, că actualul Cod de procedură civilă este aplicabil executării silite (deci inclusiv prescripției executării silite), în măsura în care executarea a fost cerută după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.

Referitor la termenul de prescripție a executării silite incident în materia ipotecii imobiliare contractuale s-a opinat că reglementarea de la art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă nu a fost preluată tale quale de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă. Art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă face vorbire despre titluri emise în domeniul "acțiunilor reale imobiliare", iar art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă se referă la titluri emise în materia "drepturilor reale".

Prin "titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare" (art. 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865) se putea înțelege doar hotărâri judecătorești prin care erau soluționate acțiuni reale imobiliare (de exemplu, o acțiune în revendicare privitoare la o proprietate imobiliară). Pe de altă parte, sintagma "titluri emise în materia drepturilor reale" [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă] este mai largă și se poate aplica "oricăror acțiuni reale mobiliare sau imobiliare" (cu excepția acțiunilor posesorii), dar și unui contract de ipotecă imobiliară. În cazul unei convenții de ipotecă imobiliară este vorba de un titlu (de exemplu, contractul de ipotecă) emis în materia unui drept real (de exemplu, dreptul de ipotecă).

Așadar, în opinia exprimată, termenul de prescripție a executării silite incident în materia unei ipoteci imobiliare contractuale este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, întrucât contractul de ipotecă referitor la un imobil este un "titlu emis în materia drepturilor reale".

În ceea ce privește caracterul executoriu al dreptului real reprezentat de ipotecă s-a considerat că, atunci când contractul de ipotecă imobiliară este încheiat sub imperiul vechiului Cod civil și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006, prescripția extinctivă sau prescripția executării silite privitoare la creanța garantată va atrage stingerea ipotecii, cu toate că ipoteca imobiliară este supusă termenului de prescripție a executării silite de 10 ani [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă].

În opinia științifică a Facultății de Drept a Universității București - Departamentul de drept privat s-a concluzionat că, pentru soluționarea problemei de drept supuse interpretării, nu interesează data încheierii contractelor de credit și de ipotecă și nici data începerii executării silite.

Efectul pe care prescripția acțiunii executorii personale îl are asupra acțiunii executorii ipotecare, deci și necesitatea și utilitatea stabilirii termenului propriu al celei din urmă, este guvernat, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, de legea în vigoare la data începerii prescripției, respectiv: dacă prescripția acțiunii personale a început să curgă înainte de data de 1 octombrie 2011, consecințele acestei prescripții asupra acțiunii ipotecare sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, iar dacă prescripția acțiunii personale a început să curgă în sau după data de 1 octombrie 2011, consecințele sale asupra acțiunii ipotecare sunt guvernate de noul Cod civil.

Relativ la acțiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar nu interesează legea aplicabilă în timp procedurii de executare silită, chestiune reglementată de normele de drept intertemporal din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de art. 25 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Astfel, legea aplicabilă procedurii de executare silită se determină prin raportare la momentul începerii procedurii prin formularea cererii de executare silită.

Întrucât efectul pe care prescripția acțiunii personale îl produce asupra acțiunii ipotecare este supus legii în vigoare la data începerii prescripției, este necesar a se determina momentul în care începe să curgă prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit.

În cazul restituirii capitalului împrumutat, stipularea restituirii capitalului în rate nu schimbă caracterul unitar al prestației, care își are începutul la data ultimei rate sau la data scadenței anticipate.

Astfel, în cazul contractelor de credit care îl obligă pe împrumutat la plata unor rate periodice, prescripția acțiunii executorii pentru rambursarea întregului capital restant curge de la data scadenței ultimei rate sau de la data comunicării unei notificări valabile de declarare a scadenței anticipate, atât în temeiul art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cât și în temeiul art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 din noul Cod civil, rambursarea capitalului constituie obiectul unei unice obligații a împrumutatului, chiar dacă părțile au convenit fragmentarea acestei prestații în tranșe pentru facilitarea executării.

Astfel, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc înaintea datei de 1 octombrie 2011, nu se pune problema unui termen propriu de prescripție al acțiunii executorii ipotecare, deoarece este aplicabil Decretul nr. 167/1958, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar prescripția acțiunii executorii personale va determina, în mod automat, stingerea acțiunii executorii ipotecare, conform art. 1 alin. (2) din decret.

Dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în sau după 1 octombrie 2011 este aplicabil noul Cod civil, iar acțiunea executorie ipotecară subzistă după prescripția acțiunii executorii personale, urmând să se prescrie doar prin împlinirea termenului propriu, de 3 sau 10 ani, în raport cu legea în vigoare la momentul începutului prescripției, după cum urmează:

Dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, termenul (propriu) de prescripție al acțiunii executorii ipotecare este cel de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865, act normativ aplicabil în această ipoteză conform art. 6 alin. (1) și (4) din Codul civil.

În acest caz, termenul de prescripție corespunzător acțiunii ipotecare executorii este cel prevăzut de art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât norma trebuie interpretată ca referindu-se numai la dreptul la executarea silită întemeiată pe un titlu condamnatoriu (jurisdicțional), iar nu și la cel decurgând dintr-un contract căruia legea îi recunoaște natura de titlu executoriu. Sub aspectul interpretării gramaticale a textului normativ, prin referirea la titluri emise în materia "acțiunilor reale imobiliare", vizează numai titlurile condamnatorii, obținute prin exercitarea acțiunii civile în sens procesual, iar, sub aspect istorico-teleologic, trebuie avut în vedere că termenul special de 10 ani a fost introdus în vechiul Cod de procedură civilă prin art. I pct. 158 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Or, la data adoptării acestui act normativ, redactorii nu au avut în vedere aplicabilitatea, pentru executarea silită a ipotecii, a unui termen de prescripție mai lung decât prescripția acțiunii personale, cea din urmă prescripție marcând și limita temporală a valorificării dreptului la acțiune accesoriu întemeiat pe contractul de ipotecă.

Dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în sau după 15 februarie 2013, termenul de prescripție al acțiunii executorii ipotecare este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, aplicabil conform art. 6 alin. (5) din Codul civil, întrucât ipoteza normei privește doar titlurile din "materia drepturilor reale", fără a mai sugera necesitatea unui titlu condamnatoriu, fiind redactată în corelare cu dispozițiile noului Cod civil.

În situația în care se apreciază că restituirea capitalului împrumutat nu ar constitui o prestație unică, întrucât ratele de capital ar reprezenta veritabile prestații distincte și succesive în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, atunci: a) pentru ratele de capital scadente înainte de 1 octombrie 2011, fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958, acțiunea executorie ipotecară nu mai poate fi valorificată după prescripția acțiunii executorii personale; b) doar în limita ratelor de capital scadente în sau după 1 octombrie 2011, inclusiv în cazul intervenirii scadenței anticipate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabil acest act normativ, dreptul la acțiunea executorie ipotecară subzistă conform art. 2.504 din Codul civil și se prescrie într-un termen propriu: - de 3 ani, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată are loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, fiind aplicabil art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865; - de 10 ani, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată are loc începând cu 15 februarie 2013, fiind aplicabil art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Facultatea de Drept a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, cu privire la întrebarea ce face obiect al sesizării de recurs în interesul legii formulate de Curtea de Apel Galați, a apreciat, relativ la legea aplicabilă prescripției dreptului de a cere/obține executarea silită, că aceasta trebuie stabilită prin raportare la momentul la care prescripția a început să curgă (data nașterii dreptului de a cere/obține executarea silită, în cazul titlurilor executorii nonjurisdicționale).

În măsura în care a fost încheiat în vederea garantării unui contract de credit, contractul de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 constituie titlu executoriu și poate deveni singur temei pentru declanșarea executării silite, în acest sens fiind relevante statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziilor nr. 43/2021 și 60/2017, pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială.

Întrucât ipoteca este un drept real, executarea silită declanșată în temeiul contractului de ipotecă se circumscrie noțiunii de "acțiune reală imobiliară", termenul de prescripție fiind cel de 10 ani, nu cel de 3 ani. Executarea ipotecii presupune exercitarea de către creditor a unui drept real, ceea ce corespunde noțiunii de acțiune reală. Cum executarea silită este o formă de manifestare a acțiunii civile, atât timp cât dreptul pe care creditorul îl exercită este unul real (chiar și accesoriu) înseamnă că termenul de prescripție a dreptului de cere (dacă prescripția a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă), respectiv a dreptului de a obține (dacă prescripția a început să curgă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă) executarea silită este de 10 ani.

Institutul Național al Magistraturii a a