Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la următoarea problemă de drept: ” În interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, care este termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al O.U.G. nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei? Chestiunea principală de drept este aceea de a stabili dacă se aplică termenul de prescripţie special, de 10 ani, în materia acţiunilor ipotecare imobiliare sau dacă se aplică termenul de prescripţie general, de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, opinii ale Institutului de Cercetări Juridice, facultăţilor de drept din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, Institutului Naţional al Magistraturii, punctul de vedere din partea Ministerului Public şi un memoriu amicus curiae din partea Asociaţiei Române a Băncilor.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii.

Reprezentantul Ministerului Public a formulat concluzii de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, dat fiind caracterul general al ipotezei sesizării privind pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii.

Deliberând, cu unanimitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în cuprinsul prezentei decizii.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi a arătat că, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, este termenul de prescripţie general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale.

În ceea ce priveşte legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită (care se naşte la data declarării anticipate a scadenţei creditului) s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început, prin cererea formulată de creditor potrivit art. 664 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, s-a arătat că este Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care va reglementa executarea silită declanşată, însă nu sub toate aspectele. Astfel, în ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestaţiei la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă – având în vedere caracterul esenţial accesoriu al dreptului de ipotecă faţă de creanţa principală şi că, prin urmare, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale atrage şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractului de credit, potrivit normelor în vigoare la data încheierii actului – rămâne sub incidenţa Codului civil şi Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit şi contractul de ipotecă şi sub imperiul cărora s-au născut creanţa şi, respectiv, dreptul de ipotecă. Aşadar, având în vedere şi prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, şi art. 711 din noul Cod de procedură civilă, illo tempore, în funcţie de data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.

Referitor la determinarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, a arătat că esenţial este momentul la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanţa principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadenţa anticipată a contractului de credit, acesta fiind reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă şi de noul Cod de procedură civilă, în funcţie de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013. Având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 şi, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 şi în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă Art. 706. – Termenul de prescripţie ” (1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani.”

Codul de procedură civilă din 1865 Art. 405 alin. 1 „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006) Art. 120 „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.” IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Un prim aspect, în privinţa căruia s-au conturat opinii jurisprudenţiale divergente, vizează legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început sub imperiul legii noi.

Astfel, într-o primă opinie, unele instanţe au apreciat că noul Cod de procedură civilă se aplică tuturor chestiunilor privitoare la executarea silită, invocate în cadrul contestaţiilor la executare, inclusiv prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Fiind avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Legea nr. 76/2012), dar şi considerentele deciziilor nr. 13/2006 şi nr. 31/2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în materie de executare silită, aceste instanţe au reţinut că este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale, şi aceasta chiar dacă naşterea creanţei a avut loc anterior.

Într-o altă opinie jurisprudenţială s-a considerat că prescripţia dreptului de a cere executarea silită rămâne supusă vechii reglementări, chiar dacă procedura contestaţiei la executare este supusă regimului noii legi procesuale (prin raportare la data începerii executării silite), potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (Legea nr. 71/2011) şi Deciziei nr. 1/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Un al doilea aspect aflat în divergenţă priveşte durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, în ipoteza în care contractul de credit este titlu executoriu şi este încheiat sub regimul vechiului Cod civil.

Unele instanţe au reţinut aplicabilitatea termenului general de prescripţie de 3 ani, având în vedere natura creanţei principale şi întinderea aceluiaşi termen şi în privinţa executării garanţiei imobiliare. Aceste instanţe au avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (Decretul nr. 167/1958), conform cărora „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.

Alte instanţe au apreciat ca fiind aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, întrucât este vorba despre un drept real – dreptul de ipotecă – ceea ce atrage aplicarea art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă.

Un al treilea aspect în privinţa căruia s-a identificat practică judiciară neunitară vizează caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă, în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează.

Din această perspectivă, într-o primă opinie se susţine că, odată cu constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (creanţa principală), se prescrie şi dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară, având în vedere principiul accesorium sequitur principale înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia contrară se recunoaşte posibilitatea de valorificare şi în continuare a dreptului la acţiunea ipotecară, reţinându-se, în temeiul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă în raport cu contractul de credit, chiar dacă a intervenit prescripţia executării silite a creanţei principale izvorâte din contractul de credit. V. Opinia autorului sesizării, Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi

Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept supusă interpretării, rezumându-se la prezentarea aspectelor controversate (evidenţiate la pct. IV) relevante pentru soluţionarea problemei de drept şi a practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A apreciat că divergenţele ivite în practica judiciară ar putea fi determinate şi de echivocul noţiunii de „drept real” asociate dreptului de ipotecă, fiind făcute referiri teoretice şi doctrinare la sensul şi evoluţia conceptului de „acţiune” şi „drept la acţiune ipotecară”. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat, procurorul general a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ca inadmisibil, întrucât din hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării se constată că instanţele judecătoreşti, având în vedere situaţia premisă, anume contracte de credit încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, au dat dezlegări diferite termenului de prescripţie ce urma a fi aplicabil în cauzele respective, în funcţie şi de momentul la care au devenit scadente anticipat creditele bancare (fie anterior datei de 1 octombrie 2011, fie începând cu data de 1 octombrie 2011, dar anterior datei de 15 februarie 2013, fie începând cu 15 februarie 2013), stabilind şi interpretând, în funcţie de acest moment şi ipotezele faptice punctuale, normele aplicabile în cauză.

Or, în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a arătat că „Pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanţe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012; Decizia nr. 23 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 23 ianuarie 2018)”.

Pentru stabilirea împrejurării dacă dreptul de executare silită al contractului de ipotecă era sau nu prescris, instanţele, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate memoriului de recurs în interesul legii, au făcut aplicarea şi interpretarea mai multor dispoziţii de drept procesual, dat fiind faptul că au privit litigii referitoare la contracte încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi contestaţii la executare formulate ulterior declarării scadenţei anticipate a contractelor, iar de la data încheierii contractelor menţionate şi până la judecarea cauzelor au intrat în vigoare, începând cu 1 octombrie 2011, noul Cod civil şi Legea nr. 71/ 2011 şi, începând cu 15 februarie 2013, noul Cod de procedură civilă şi Legea nr. 76/ 2012 de punere în aplicare a acestuia.

Apreciind că ipoteza sesizării privind pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii are un caracter general, ce priveşte în principal stabilirea legii aplicabile unor subipoteze diferite şi, abia ulterior, raportat la fiecare din aceste subipoteze, se ridică unele aspecte legate de clarificarea interpretării legii raportat la subipotezele menţionate, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

Pe fondul problemei de drept care face obiectul recursului în interesul legii s-a exprimat opinia că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, este termenul de prescripţie general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale.

În ceea ce priveşte aspectul referitor la legea procesuală aplicabilă, în ipoteza premisă din actul de sesizare, s-a apreciat că de la momentul încheierii contractului şi până la formularea cererilor de executare silită au intrat în vigoare noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă, ce cuprind noi reglementări referitoare la contractul de ipotecă şi, respectiv, executarea silită, fiind necesar a se fixa momentul de care depinde stabilirea normei de drept aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Astfel, în speţele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti ce au pronunţat dezlegări diferite problemei de drept ce face obiectul cererii de recurs în interesul legii, este momentul la care creanţa principală decurgând din contractul principal (contractul de credit) devine exigibilă, astfel că poate fi pus în executare contractul de ipotecă, acest moment fiind momentul declarării scadenţei anticipate a creditului.

În ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestaţiei la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă, având în vedere caracterul esenţial accesoriu al dreptului de ipotecă faţă de creanţa principală, rămâne sub incidenţa vechiului Cod civil şi Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit şi contractul de ipotecă şi sub imperiul cărora s-au născut creanţa şi, respectiv, dreptul de ipotecă.

Aşadar, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi art. 711 din Codul de procedură civilă, illo tempore, în funcţie de data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.

Referitor la determinarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, s-a opinat că esenţial este momentul la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanţa principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadenţa anticipată a contractului de credit.

Acest moment de început este reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă şi de noul Cod de procedură civilă, în funcţie de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013.

Astfel, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 şi, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 şi în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

În acest sens s-a apreciat că, deşi dreptul de ipotecă priveşte un anume atribut al dreptului de proprietate, respectiv dreptul de dispoziţie, cu anumite condiţii de exercitare, cum este cazul şi altor drepturi reale principale (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct), contractul de ipotecă constituie, în beneficiul creditorului, un drept de ipotecă, care este un drept real, atât în reglementarea vechiului Cod civil (art. 1746 alin. 1 teza I), cât şi a noului Cod civil (art. 2.343). Cu toate acestea, împrejurarea că ipoteca este un drept accesoriu al unui drept de creanţă nu conduce la concluzia că şi dreptul de ipotecă ar fi unul personal.

Faptul că acţiunea principală, privind creanţa garantată de ipotecă, este o acţiune personală nu trebuie să conducă la concluzia că acţiunea ipotecară, exercitată pentru stingerea obligaţiei principale, este personală, dreptul valorificat prin intermediul acţiunii fiind unul real; acţiunea ipotecară este o acţiune reală, aceasta urmărind recunoaşterea şi valorificarea unui drept real, cu particularitatea că, urmărind bunul în posesia sau detenţia oricărei persoane s-ar afla el, acţiunea ipotecară are ca scop nu recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului în favoarea creditorului, ci vânzarea silită a acestuia, pentru obţinerea sumelor de bani necesare acoperirii creanţei sale, în vederea garantării executării căreia a fost constituit dreptul de ipotecă.

Astfel, contractul de ipotecă avut în vedere în cauză nu este subsumabil sintagmei „titluri emise în materia acţiunilor reale” din cuprinsul art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, acest contract, deşi constituie un titlu executoriu, nu este emis în materia acţiunilor reale imobiliare, ci este un titlu convenţional, care i-a procurat creditorului un drept real de garanţie.

Cu privire la durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, contractul de ipotecă nu este însoţit de o acţiune reală ipotecară condamnatorie imprescriptibilă şi, prin urmare, nici de o acţiune ipotecară executorie, prescriptibilă în termenul de 10 ani prevăzut de 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865.

Chiar dacă prescripţia stinge doar dreptul material la acţiune, nu şi obligaţia, care subzistă ca obligaţie civilă imperfectă, totuşi devine incident art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Abia în paradigma noului Cod civil, accesorialitatea ipotecii constituie o trăsătură de natura acesteia, nu de esenţa sa şi, de aceea, caracterul esenţial accesoriu al ipotecii subordonează efectele acestor contracte supravieţuirii obligaţiei principale a cărei executare a fost garantată.

La 15 februarie 2013 a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, iar noul Cod civil care instituie acţiunea ipotecară executorie, independentă de prescrierea creanţei principale, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că termenul de prescripţie de 10 ani pentru executarea ipotecii, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, este aplicabil dreptului de executare ipotecară care începe după 15 februarie 2013.

Referitor la caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează, s-a apreciat că, atât potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă (art. 1746 alin. 1 din Codul civil din 1864), cât şi dispoziţiilor art. 2.343 din noul Cod civil, contractul de ipotecă este un accesoriu al contractului principal, din care izvorăşte creanţa garantată prin contractul de ipotecă.

Cu toate acestea, sub imperiul vechiului Cod civil, s-a statuat în practică şi doctrină asupra caracterului de drept real accesoriu al ipotecii, dublat de natura acestuia de garanţie, dreptul de ipotecă neputând supravieţui dreptului principal de creanţă.

Abia noul Cod civil, prin art. 2.504 alin. (1), a introdus o nouă viziune asupra regimului ipotecii (stipulând expres că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară), dar nu este justificat ca această nouă viziune să determine interpretarea legii vechi (sub care s-a încheiat actul juridic, contractul de ipotecă analizat în cauză) într-o altă lumină decât cea la care, în mod previzibil, cel care s-a obligat se putea aştepta.

Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut în art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 caracterul de titlu executoriu al contractului de credit şi al contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse în executare silită, însă raportul de accesorialitate a ipotecii în raport cu creanţa garantată, reglementat în concepţia vechiului Cod civil, împiedică executarea silită distinctă a ipotecii după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale.

S-a concluzionat în sensul că executarea silită separată a ipotecii nu mai este posibilă, în condiţiile în care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, şi că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă este termenul de 3 ani aplicabil deopotrivă acţiunilor personale. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 57 din 13 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept referitoare la „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din noul Cod de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul vechiului Cod civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită”.

Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, că „prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 şi a stabilit că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu”. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 656 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Curtea Constituţionala a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile criticate din vechiul Cod de procedură civilă nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, nici să încalce dreptul la apărare al părţii, garantat constituţional prin prevederile art. 24, şi nici nu încalcă art. 53 din Legea fundamentală. Legiuitorul este liber să stabilească anumite termene de prescripţie, neintrând în competenţa Curţii Constituţionale modificarea unor astfel de termene, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica prevederile supuse controlului.

Instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 623 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.526 din noul Cod civil, apreciind că dispoziţiile legale recunosc dreptul titularului la exercitarea acţiunii şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă sau de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de raţiuni de evitare a stării de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile. IX. Punctul de vedere al specialiştilor

Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, referitor la legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început ulterior, a opinat că trebuie aplicate dispoziţiile procesuale ale noului Cod de procedură civilă tuturor executărilor silite începute după intrarea în vigoare a codului.

Cât priveşte durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, s-a arătat că divergenţele în opiniile exprimate derivă din delimitarea sferei noţiunii utilizate de cod, aceea de „drept real”.

Art. 551 din Codul civil realizează o enumerare exhaustivă, dar deschisă drepturilor având natura unor drepturi reale, fără a efectua vreo diferenţă între drepturile reale principale şi cele accesorii. Dreptul de ipotecă nu se regăseşte expres menţionat în această enumerare, însă poate fi cuprins la pct. 11, care trimite la alte norme prin care sunt reglementate drepturi reale.

Definiţia legală a dreptului de ipotecă, cuprinsă în art. 2.343 din Codul civil, situează această instituţie în rândul drepturilor reale, chiar dacă textul legal imediat următor o defineşte ca având un caracter accesoriu.

Or, interpretând textul legal al Codului de procedură civilă, regăsit în art. 706, se constată că nu este privită diferenţiat situaţia legală a drepturilor reale principale de cea a drepturilor reale accesorii. Aplicând principiul „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, nu se poate concluziona decât în sensul instituirii unui termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 10 ani, pentru toate titlurile care vizează drepturi reale, fie ele principale sau accesorii, fiind relevant, însă, în privinţa duratei termenului de prescripţie privitor la dreptul de a cere executarea silită, momentul la care acesta a început să curgă, respectiv data naşterii dreptului de a cere executarea.

Sub aspectul caracterului executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează, autorul punctului de vedere a apreciat că acţiunea ipotecară poate fi exercitată, în conformitate cu prevederile de drept material, în situaţia în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa. În situaţia în care dreptul la acţiune s-a născut înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta va rămâne supus reglementărilor anterioare, implicit celor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Aşadar, dacă dreptul de a executa contractul de ipotecă s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, nu se poate susţine, nici măcar în considerarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, supravieţuirea acestuia prescripţiei dreptului material la acţiune personală.

Dacă acţiunea ipotecară s-a născut după ce au devenit aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, având în vedere art. 6 din noul Cod civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia extinctivă a acţiunii ipotecare va fi guvernată de normele noului Cod civil, respectiv art. 2.504, fiind indiferent dacă legea a fost cea sub imperiul căreia s-a încheiat contractul.

Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, cu privire la problema care vizează legea procesuală aplicabilă, a susţinut aplicabilitatea Codului de procedură civilă din 2010. În susţinerea acestui punct de vedere s-a menţionat că prescripţia dreptului material la acţiune este o instituţie de drept substanţial, pe când prescripţia dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu este o instituţie de drept procesual. Art. 201 din Legea nr. 71/2011 este situat într-un capitol al acestui act normativ intitulat „Dispoziţii cu privire la cartea a Vl-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil”. Tehnica de interpretare pro subjecta materia dictează că, în interpretarea unui text din legislaţie, se va ţine cont de locul în care este plasat textul şi, luând în considerare că art. 201 se regăseşte într-un capitol referitor la prescripţia extinctivă din Codul civil, textul legal are în vedere numai prescripţia dreptului material la acţiune din Codul civil şi se aplică doar acesteia, neputând fi utilizat în privinţa prescripţiei executării silite din Codul de procedură civilă. Aşadar, se impune a fi avut în vedere art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, care statuează, în opinia autorului punctului de vedere, că actualul Cod de procedură civilă este aplicabil executării silite (deci inclusiv prescripţiei executării silite), în măsura în care executarea a fost cerută după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.

Referitor la termenul de prescripţie a executării silite incident în materia ipotecii imobiliare contractuale s-a opinat că reglementarea de la art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă nu a fost preluată tale quale de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă. Art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă face vorbire despre titluri emise în domeniul „acţiunilor reale imobiliare”, iar art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă se referă la titluri emise în materia „drepturilor reale”.

Prin „titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare” (art. 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865) se putea înţelege doar hotărâri judecătoreşti prin care erau soluţionate acţiuni reale imobiliare (de exemplu, o acţiune în revendicare privitoare la o proprietate imobiliară). Pe de altă parte, sintagma „titluri emise în materia drepturilor reale” [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă] este mai largă şi se poate aplica „oricăror acţiuni reale mobiliare sau imobiliare” (cu excepţia acţiunilor posesorii), dar şi unui contract de ipotecă imobiliară. În cazul unei convenţii de ipotecă imobiliară este vorba de un titlu (de exemplu, contractul de ipotecă) emis în materia unui drept real (de exemplu, dreptul de ipotecă).

Aşadar, în opinia exprimată, termenul de prescripţie a executării silite incident în materia unei ipoteci imobiliare contractuale este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, întrucât contractul de ipotecă referitor la un imobil este un „titlu emis în materia drepturilor reale”.

În ceea ce priveşte caracterul executoriu al dreptului real reprezentat de ipotecă s-a considerat că, atunci când contractul de ipotecă imobiliară este încheiat sub imperiul vechiului Cod civil şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prescripţia extinctivă sau prescripţia executării silite privitoare la creanţa garantată va atrage stingerea ipotecii, cu toate că ipoteca imobiliară este supusă termenului de prescripţie a executării silite de 10 ani [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă].

În opinia ştiinţifică a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti – Departamentul de drept privat s-a concluzionat că, pentru soluţionarea problemei de drept supuse interpretării, nu interesează data încheierii contractelor de credit şi de ipotecă şi nici data începerii executării silite.

Efectul pe care prescripţia acţiunii executorii personale îl are asupra acţiunii executorii ipotecare, deci şi necesitatea şi utilitatea stabilirii termenului propriu al celei din urmă, este guvernat, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, de legea în vigoare la data începerii prescripţiei, respectiv: dacă prescripţia acţiunii personale a început să curgă înainte de data de 1 octombrie 2011, consecinţele acestei prescripţii asupra acţiunii ipotecare sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, iar dacă prescripţia acţiunii personale a început să curgă în sau după data de 1 octombrie 2011, consecinţele sale asupra acţiunii ipotecare sunt guvernate de noul Cod civil.

Relativ la acţiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar nu interesează legea aplicabilă în timp procedurii de executare silită, chestiune reglementată de normele de drept intertemporal din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi de art. 25 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Astfel, legea aplicabilă procedurii de executare silită se determină prin raportare la momentul începerii procedurii prin formularea cererii de executare silită.

Întrucât efectul pe care prescripţia acţiunii personale îl produce asupra acţiunii ipotecare este supus legii în vigoare la data începerii prescripţiei, este necesar a se determina momentul în care începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit.

În cazul restituirii capitalului împrumutat, stipularea restituirii capitalului în rate nu schimbă caracterul unitar al prestaţiei, care îşi are începutul la data ultimei rate sau la data scadenţei anticipate.

Astfel, în cazul contractelor de credit care îl obligă pe împrumutat la plata unor rate periodice, prescripţia acţiunii executorii pentru rambursarea întregului capital restant curge de la data scadenţei ultimei rate sau de la data comunicării unei notificări valabile de declarare a scadenţei anticipate, atât în temeiul art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cât şi în temeiul art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526 din noul Cod civil, rambursarea capitalului constituie obiectul unei unice obligaţii a împrumutatului, chiar dacă părţile au convenit fragmentarea acestei prestaţii în tranşe pentru facilitarea executării.

Astfel, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc înaintea datei de 1 octombrie 2011, nu se pune problema unui termen propriu de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare, deoarece este aplicabil Decretul nr. 167/1958, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar prescripţia acţiunii executorii personale va determina, în mod automat, stingerea acţiunii executorii ipotecare, conform art. 1 alin. (2) din decret.

Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în sau după 1 octombrie 2011 este aplicabil noul Cod civil, iar acţiunea executorie ipotecară subzistă după prescripţia acţiunii executorii personale, urmând să se prescrie doar prin împlinirea termenului propriu, de 3 sau 10 ani, în raport cu legea în vigoare la momentul începutului prescripţiei, după cum urmează:

Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, termenul (propriu) de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare este cel de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865, act normativ aplicabil în această ipoteză conform art. 6 alin. (1) şi (4) din Codul civil.

În acest caz, termenul de prescripţie corespunzător acţiunii ipotecare executorii este cel prevăzut de art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât norma trebuie interpretată ca referindu-se numai la dreptul la executarea silită întemeiată pe un titlu condamnatoriu (jurisdicţional), iar nu şi la cel decurgând dintr-un contract căruia legea îi recunoaşte natura de titlu executoriu. Sub aspectul interpretării gramaticale a textului normativ, prin referirea la titluri emise în materia „acţiunilor reale imobiliare”, vizează numai titlurile condamnatorii, obţinute prin exercitarea acţiunii civile în sens procesual, iar, sub aspect istorico-teleologic, trebuie avut în vedere că termenul special de 10 ani a fost introdus în vechiul Cod de procedură civilă prin art. I pct. 158 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă. Or, la data adoptării acestui act normativ, redactorii nu au avut în vedere aplicabilitatea, pentru executarea silită a ipotecii, a unui termen de prescripţie mai lung decât prescripţia acţiunii personale, cea din urmă prescripţie marcând şi limita temporală a valorificării dreptului la acţiune accesoriu întemeiat pe contractul de ipotecă.

Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în sau după 15 februarie 2013, termenul de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, aplicabil conform art. 6 alin. (5) din Codul civil, întrucât ipoteza normei priveşte doar titlurile din „materia drepturilor reale”, fără a mai sugera necesitatea unui titlu condamnatoriu, fiind redactată în corelare cu dispoziţiile noului Cod civil.

În situaţia în care se apreciază că restituirea capitalului împrumutat nu ar constitui o prestaţie unică, întrucât ratele de capital ar reprezenta veritabile prestaţii distincte şi succesive în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, atunci: a) pentru ratele de capital scadente înainte de 1 octombrie 2011, fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958, acţiunea executorie ipotecară nu mai poate fi valorificată după prescripţia acţiunii executorii personale; b) doar în limita ratelor de capital scadente în sau după 1 octombrie 2011, inclusiv în cazul intervenirii scadenţei anticipate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabil acest act normativ, dreptul la acţiunea executorie ipotecară subzistă conform art. 2.504 din Codul civil şi se prescrie într-un termen propriu: – de 3 ani, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată are loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, fiind aplicabil art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865; – de 10 ani, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată are loc începând cu 15 februarie 2013, fiind aplicabil art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu privire la întrebarea ce face obiect al sesizării de recurs în interesul legii formulate de Curtea de Apel Galaţi, a apreciat, relativ la legea aplicabilă prescripţiei dreptului de a cere/obţine executarea silită, că aceasta trebuie stabilită prin raportare la momentul la care prescripţia a început să curgă (data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, în cazul titlurilor executorii nonjurisdicţionale).

În măsura în care a fost încheiat în vederea garantării unui contract de credit, contractul de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 constituie titlu executoriu şi poate deveni singur temei pentru declanşarea executării silite, în acest sens fiind relevante statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziilor nr. 43/2021 şi 60/2017, pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială.

Întrucât ipoteca este un drept real, executarea silită declanşată în temeiul contractului de ipotecă se circumscrie noţiunii de „acţiune reală imobiliară”, termenul de prescripţie fiind cel de 10 ani, nu cel de 3 ani. Executarea ipotecii presupune exercitarea de către creditor a unui drept real, ceea ce corespunde noţiunii de acţiune reală. Cum executarea silită este o formă de manifestare a acţiunii civile, atât timp cât dreptul pe care creditorul îl exercită este unul real (chiar şi accesoriu) înseamnă că termenul de prescripţie a dreptului de cere (dacă prescripţia a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă), respectiv a dreptului de a obţine (dacă prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă) executarea s