ÎCCJ, Decizia nr. 12/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror șef serviciu al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum și alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal bugetare, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari presupune sau nu majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse supliment la raportul întocmit de judecătoriiraportori, amicus curiae din partea unor asistenți judiciari și punct de vedere din partea doamnei judecător Carmen Georgeta Negrilă, membru al completului de judecată, prin care a solicitat următoarele: I) respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; II) în subsidiar, în cazul în care, cu majoritatea calificată prevăzută de lege, nu se adoptă soluția de respingere a sesizării ca inadmisibilă, reformularea problemei de drept căreia trebuie să i se dea o dezlegare de principiu, în sensul de a se stabili "dacă dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 sunt aplicabile sau nu și asistenților judiciari", urmând ca minuta să reflecte răspunsul pozitiv la chestiunea anterior menționată.

Președintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere ca inadmisibil a recursului în interesul legii și de reformulare a problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, la termenul de judecată anterior, așa cum rezultă și din Încheierea de ședință din 11 aprilie 2022, problema admisibilității a fost tranșată, instanța supremă fiind învestită cu o veritabilă problemă de drept.

Deliberând, cu majoritate de voturi, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că problema admisibilității prezentului recurs în interesul legii a fost soluționată la termenul anterior, reținându-se ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește reformularea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a respins solicitarea propusă de doamna judecător Carmen Georgeta Negrilă prin punctul de vedere formulat.

Președintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public pe fondul recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcția de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.

În susținere s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparține aceleiași familii ocupaționale; așadar, comparația se face între persoanele aflate în aceeași categorie profesională, având aceeași vechime în funcție sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016), pe această cale neputându-se ajunge la completarea legii și crearea unei terțe soluții normative, care nu este în litera și spiritul legii.

Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești nu poate constitui temei pentru modificarea, în privința asistenților judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.

În plus, existența unor hotărâri judecătorești prin care unor reclamanți le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranșelor de vechime în funcție superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenților judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curții Constituționale.

Președintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către Ministerul Public, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 Art. 1 alin. (5 1 ) - "Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Art. 5 alin. (1 1 ) - Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscalbugetare, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 " Art. 1. - (1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația lunară brută de încadrare, se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. ( ) Art. 3 1 . - (1) Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (1 1 ) Sintagma «fiecare funcție» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. (...) (1 3 ) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituție sau autoritate publică se înțelege acea instituție sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri și cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate."

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 284/2010 Art. 16 din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" " (1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Într-o primă orientare jurisprudențială, cererile de chemare în judecată au fost respinse, reținându-se că, potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea-cadru nr. 284/2010, asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată (denumită în continuare Legea nr. 304/2004), sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

De asemenea, potrivit lit. B.a) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale și al ministrului finanțelor publice nr. 42/77/2011, denumit în continuare Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiției se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcțiile, gradele și gradațiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcția, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.

Este oferit exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar și, conform normei metodologice, începând cu 1 ianuarie 2011, această persoană se reîncadrează în aceeași funcție, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare.

Instanțele care au împărtășit această opinie au avut în vedere dispozițiile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani, astfel încât mandatul limitat exclude aplicarea dispozițiilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției prin acordarea sporului sau a majorării de fidelitate.

La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a considerat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcția pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 ani la 5 ani, astfel încât nu este relevant faptul că asistentul judiciar obține un nou mandat de 5 ani, întrucât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

De altfel, rațiunile pentru care legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelizare) au fost legate de faptul că aceștia reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, au un statut diferit, ceea ce justifică o salarizare diferită.

Or, acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia din sistemul bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să stabilească criteriile pe baza cărora se fundamentează un anumit sistem de salarizare.

Instanțele care au adoptat această opinie au reținut că Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 sunt neconstituționale, a stabilit că egalizarea la nivel maxim a salariului de bază/indemnizației de încadrare corespunzător fiecărei funcții, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradații, vechimi în funcție sau în specialitate trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Acest rezultat expus ca fiind în spiritul legii, detaliat de Curtea Constituțională, nu poate fi realizat prin aplicarea unui spor sau a altei majorări salariale prevăzute pentru o altă categorie profesională, ci prin aplicarea unei valori de referință sectoriale unice întregii familii ocupaționale "Justiție".

Cu alte cuvinte, în mecanismul de stabilire a salariilor/indemnizațiilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, coeficienții prevăzuți de lege pentru fiecare categorie profesională trebuie respectați, după cum trebuie respectată și o valoare de referință sectorială unică, la care se raportează acești coeficienți.

Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale se referă tocmai la acest aspect, anume la stabilirea unei valori de referință unice, care să includă și majorările aplicabile salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătorești. Așadar, situația la care se referă decizia Curții Constituționale este cea a hotărârilor judecătorești prin care se majorează indemnizația de încadrare, iar nu a recunoașterii unor sporuri care, având caracter accesoriu, sunt acordate pe baza unor situații de fapt, fără aplicabilitate generală.

Din această ultimă perspectivă s-a observat că prin cererile de chemare în judecată reclamanții au solicitat egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, prevalându-se de hotărâri judecătorești datând din perioada 2008-2009 care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 330/2009), și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006).

Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani.

A raționa în sens contrar ar echivala cu încălcarea deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curții Constituționale prin care s-a stabilit că instanțele de judecată nu au posibilitatea să refuze aplicarea dispozițiilor unei legi pe motiv că acestea sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În situația în care cererile de chemare în judecată ar fi admise, aceasta ar echivala cu schimbarea modului de calcul al salariului reclamanților prin adăugarea unui spor aferent vechimii în funcție, ceea ce echivalează cu o activitate de legiferare a instanțelor și formarea unei lex tertia și ar conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, cererile de chemare în judecată au fost admise, iar pârâții au fost obligați la stabilirea și plata drepturilor salariale ale reclamanților la nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad, treaptă sau gradație, prin includerea sporului pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul judiciar (sporul de fidelitate), rezultat din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brute lunare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcția profesională de asistent judiciar, începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanților.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au reținut că, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, al dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum au fost interpretate cu efecte obligatorii prin deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, s-a născut dreptul reclamanților și obligația corelativă a ordonatorilor de credite de egalizare a drepturilor salariale ale asistenților judiciari prin includerea în acestea a sporului de fidelitate recunoscut unor colegi ai reclamanților prin hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009.

Din această perspectivă s-a considerat ca fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că reglementările legale în materia salarizării asistenților judiciari nu includ și sporul în discuție, întrucât, în astfel de cauze, îndrituirea reclamanților la respectivul drept nu se analizează prin raportare la prevederile din Legea-cadru nr. 284/2010, ci în strânsă corelație cu Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (denumită în continuare Legea nr. 71/2015) și actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost interpretate de instanța de unificare și de instanța de contencios constituțional.

În plus, dreptul reclamanților încadrați ca asistenți judiciari de a beneficia de un spor de fidelitate nu trebuie legat de faptul că încadrarea lor se face în baza unui mandat cu termen, ci de perioada în care și-au desfășurat activitatea profesională în cadrul tribunalelor, rațiunea acordării sporului de fidelitate fiind aceea de a constitui o compensație financiară pentru stabilitatea în desfășurarea unei activități într-un anumit loc de muncă.

De altfel, potrivit dispozițiilor imperative conținute de art. 5 alin. (1) din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.

În contextul în care autoritatea legiuitoare a înțeles să înlăture discriminările existente între persoane care ocupă aceleași funcții, au aceleași condiții de studii și vechime, este greu de susținut și mai mult decât discutabil, din perspectiva respectării prevederilor art. 16 din Constituția României, că eliminarea acestor discriminări ar fi avut în vedere doar anumite categorii de salariați, și nu toți destinatarii actelor normative în discuție, aflați în aceeași situație juridică, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă sau gradație. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

În opinia titularului sesizării, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcția de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.

În aplicarea dispozițiilor art. 33 din Legea-cadru nr. 284/2010 și ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 285/2010, a fost emis Ordinul nr. 42/77/2011.

Potrivit pct. I lit. B.a) din normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiției se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcțiile, gradele și gradațiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcția, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.

Normele metodologice anterior menționate oferă și exemple de reîncadrare a personalului din justiție, iar la pct. I lit. B.a) pct. 5 este dat exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar și care, începând cu 1 ianuarie 2011, se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). S-a precizat că asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100.

Așadar, vechimea maximă în funcția de asistent judiciar, raportat la care se putea face reîncadrarea acestei categorii de personal, era cea aferentă tranșei de vechime în funcție de la 3 la 5 ani, corespunzătoare judecătorilor cu grad de judecătorie.

Soluția din Legea-cadru nr. 284/2010 era în deplină concordanță cu prevederile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani și care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu; b) sunt licențiate în drept și dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal și se bucură de o bună reputație; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.

Astfel, dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari au luat aprioric în considerare faptul că exercitarea funcției de asistent judiciar este esențialmente temporară, aceștia fiind numiți pe un mandat cu o durată limitată de 5 ani, și că obținerea unor noi mandate se înfățișează doar ca o simplă vocație și posibilitate, neputându-se vorbi despre un drept cert și absolut în această privință.

De altfel, soluția legislativă conținută în Legea-cadru nr. 284/2010 a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017.

În privința acestui din urmă text există o jurisprudență recentă a instanței de contencios constituțional, care poate fi preluată mutatis mutandis și în privința dispozițiilor corelative din Legea-cadru nr. 284/2010 și în care s-a reținut lipsa caracterului discriminatoriu al regulilor privind salarizarea asistenților judiciari și faptul că acestea reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fondurile publice, ceea ce se înscrie în marja sa de apreciere, permisă de art. 16 din Constituția României.

Analizând diferența de tratament juridic a asistenților judiciari în raport cu judecătorii, instanța de contencios constituțional a considerat că aceasta este justificată de faptul că asistenții judiciari, deși participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ la înfăptuirea actului de justiție, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfășurată de aceștia și cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanța activității desfășurate de asistenții judiciari și ținând cont și de obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile ce le revin acestora, legiuitorul a înțeles să stabilească un nivel al indemnizației corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 ani la 5 ani, ceea ce nu contravine principiului egalității, acest principiu neavând semnificația omogenității, de vreme ce situații obiectiv diferite justifică și chiar impun uneori un tratament diferențiat. În același context Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, nu înseamnă uniformitate, astfel încât a constatat că soluția legislativă în materia salarizării asistenților judiciari nu încalcă dispozițiile constituționale evocate prin raportare la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României privind dreptul de proprietate privată și ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că aceste prevederi nu se opun competenței legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare și că protecția acordată drepturilor salariale prin normele constituționale și convenționale evocate se întinde în timp atât cât subzistă temeiul și baza legală a acordării acestora. Totodată, Curtea a arătat că aceste dispoziții nu au fost încălcate, de vreme ce ele nu garantează dreptul persoanei de a obține pe viitor un anumit cuantum al salariului.

Instanța de contencios constituțional a mai precizat și că acceptarea criticilor autorilor excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenților judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcție ar echivala cu transformarea sa în legiuitor pozitiv.

Acestea fiind premisele, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și deciziile prin care instanța supremă a soluționat chestiunile de drept în discuție nu își găseau incidența în astfel de cauze.

Raționamentul și soluțiile acestor decizii nu pot fi extinse în privința altor elemente ale sistemului de salarizare care, în cauzele ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, privesc stabilirea indemnizațiilor asistenților judiciari prin aplicarea unui așa-numit spor de fidelitate căruia îi dădeau expresie majorările prevăzute de art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, corespunzătoare tranșelor de vechime efectivă numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor.

Principiul egalității în fața legii, căruia i se subsumează soluția egalizării la nivel maxim a salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradații, vechimi în funcție sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătorești, care trebuie să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparține aceleiași familii ocupaționale.

Așadar, comparația se face între persoanele aflate în aceeași categorie profesională, având aceeași vechime în funcție sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016).

Pe această cale nu se poate ajunge la completarea legii și crearea unei terțe soluții normative care nu este în litera și spiritul legii.

Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești nu poate constitui temei pentru modificarea, în privința asistenților judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.

În plus, existența unor hotărâri judecătorești prin care unor reclamanți le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranșelor de vechime în funcție superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenților judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aceste considerente relevă, pe de o parte, că în aplicarea principiului egalizării indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim al acestora, comparația trebuie făcută prin raportare la personalul din aceeași categorie profesională și tranșele de vechime în funcție, astfel cum acestea au fost și sunt prevăzute de lege pentru fiecare categorie, și, pe de altă parte, că există o limită constituțională dată de respectarea principiului separației puterilor în stat, deoarece prin hotărârile pe care le pronunță instanțele nu trebuie să înlocuiască ori să completeze dispozițiile legale incidente.

Prin reductio ad absurdum, dacă s-ar admite opinia contrară, ar însemna că în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, pentru stabilirea nivelului maxim de salarizare la care este îndreptățită o categorie profesională, este suficientă pronunțarea unui număr mic de hotărâri sau chiar a unei singure hotărâri de admitere, indiferent de aplicabilitatea în cauzele respective a noțiunii de nivel maxim avut în vedere prin deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și atunci nu se mai justifică nici mecanismul de unificare a practicii reprezentat de recursul în interesul legii, situație care nu poate fi acceptată. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului

Jurisprudența relevantă a instanței supreme, în mecanismele procedurale de unificare a jurisprudenței, este reflectată în următoarele decizii prin care s-au dat dezlegări de principiu unor probleme de drept referitoare la soluția legislativă a egalizării salarizării la nivel maxim și la destinatarii respectivelor norme juridice: - Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice; - Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Jurisprudența constituțională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

Instanța de contencios constituțional a reținut că: "18. Ținând cont de toate inechitățile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, care modifică și completează Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, ce stabilește salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Așa cum rezultă din nota de fundamentare și din preambulul acestui act normativ, rațiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităților în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor și al activității profesionale prestate» și a «discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010». Astfel, prin art. 3 1 alin. (1), introdus în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, s-a prevăzut că «[...] începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

În cuprinsul paragrafului 26 din aceeași decizie s-au reținut următoarele: "Curtea reține că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, și pentru a defini, cu toată precizia, voința legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în Cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 11 august 2020, a reținut că: "73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție." VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție VIII.1.1. Regularitatea învestirii

În cauză, declanșarea mecanismului de unificare a jurisprudenței, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care are calitate procesuală, în virtutea art. 514 din Codul de procedură civilă. VIII.1.2. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiții legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum și a documentelor atașate se apreciază că sunt îndeplinite cerințele formale de admisibilitate enunțate în precedent.

În legătură cu cea dintâi cerință enunțată este de menționat aspectul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să cuprindă indicarea unei reglementări susceptibile de interpretare diferită și care a generat o practică judiciară neunitară în aplicarea ei.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează interpretarea și aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari presupune sau nu majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcției.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde scopului recursului în interesului legii, acela de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.

Cea de-a doua condiție de admisibilitate, privind dezlegarea diferită dată de instanțe asupra aceleiași probleme de drept, este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se reține că instanțele naționale au soluționat diferit această problemă de drept.

Cu referire la cerința existenței unor hotărâri definitive în dovedirea orientărilor jurisprudențiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoțit de hotărâri judecătorești relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât și această condiție este îndeplinită.

De asemenea, este îndeplinită și cea din urmă condiție de admisibilitate, actul de sesizare fiind însoțit de hotărâri judecătorești definitive cu privire la problematica ce formează obiectul sesizării.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, și fiind îndeplinite și condițiile de ordin formal, instituite de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, se apreciază că recursul în interesul legii es