Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum şi alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3 1 alin. (1) – (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII – Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei – anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse supliment la raportul întocmit de judecătoriiraportori, amicus curiae din partea unor asistenţi judiciari şi punct de vedere din partea doamnei judecător Carmen Georgeta Negrilă, membru al completului de judecată, prin care a solicitat următoarele: I) respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; II) în subsidiar, în cazul în care, cu majoritatea calificată prevăzută de lege, nu se adoptă soluţia de respingere a sesizării ca inadmisibilă, reformularea problemei de drept căreia trebuie să i se dea o dezlegare de principiu, în sensul de a se stabili „dacă dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 sunt aplicabile sau nu şi asistenţilor judiciari”, urmând ca minuta să reflecte răspunsul pozitiv la chestiunea anterior menţionată.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere ca inadmisibil a recursului în interesul legii şi de reformulare a problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, la termenul de judecată anterior, aşa cum rezultă şi din Încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2022, problema admisibilităţii a fost tranşată, instanţa supremă fiind învestită cu o veritabilă problemă de drept.

Deliberând, cu majoritate de voturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că problema admisibilităţii prezentului recurs în interesul legii a fost soluţionată la termenul anterior, reţinându-se ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte reformularea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări, cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a respins solicitarea propusă de doamna judecător Carmen Georgeta Negrilă prin punctul de vedere formulat.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public pe fondul recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII – anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcţia de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.

În susţinere s-a arătat că principiul egalităţii în faţa legii nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale; aşadar, comparaţia se face între persoanele aflate în aceeaşi categorie profesională, având aceeaşi vechime în funcţie sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016), pe această cale neputându-se ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative, care nu este în litera şi spiritul legii.

Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.

În plus, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Ministerul Public, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 Art. 1 alin. (5 1 ) – „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” Art. 5 alin. (1 1 ) – Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii – medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 ” Art. 1. – (1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia lunară brută de încadrare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. ( ) Art. 3 1 . – (1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (1 1 ) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (…) (1 3 ) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.”

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 284/2010 Art. 16 din capitolul VIII – Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei – anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” ” (1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Într-o primă orientare jurisprudenţială, cererile de chemare în judecată au fost respinse, reţinându-se că, potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al anexei VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” – la Legea-cadru nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată (denumită în continuare Legea nr. 304/2004), sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

De asemenea, potrivit lit. B.a) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011, denumit în continuare Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiţiei se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcţiile, gradele şi gradaţiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.

Este oferit exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar şi, conform normei metodologice, începând cu 1 ianuarie 2011, această persoană se reîncadrează în aceeaşi funcţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare.

Instanţele care au împărtăşit această opinie au avut în vedere dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani, astfel încât mandatul limitat exclude aplicarea dispoziţiilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei prin acordarea sporului sau a majorării de fidelitate.

La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a considerat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţia pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 ani la 5 ani, astfel încât nu este relevant faptul că asistentul judiciar obţine un nou mandat de 5 ani, întrucât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

De altfel, raţiunile pentru care legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelizare) au fost legate de faptul că aceştia reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, au un statut diferit, ceea ce justifică o salarizare diferită.

Or, acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia din sistemul bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să stabilească criteriile pe baza cărora se fundamentează un anumit sistem de salarizare.

Instanţele care au adoptat această opinie au reţinut că Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 sunt neconstituţionale, a stabilit că egalizarea la nivel maxim a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Acest rezultat expus ca fiind în spiritul legii, detaliat de Curtea Constituţională, nu poate fi realizat prin aplicarea unui spor sau a altei majorări salariale prevăzute pentru o altă categorie profesională, ci prin aplicarea unei valori de referinţă sectoriale unice întregii familii ocupaţionale „Justiţie”.

Cu alte cuvinte, în mecanismul de stabilire a salariilor/indemnizaţiilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, coeficienţii prevăzuţi de lege pentru fiecare categorie profesională trebuie respectaţi, după cum trebuie respectată şi o valoare de referinţă sectorială unică, la care se raportează aceşti coeficienţi.

Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale se referă tocmai la acest aspect, anume la stabilirea unei valori de referinţă unice, care să includă şi majorările aplicabile salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, situaţia la care se referă decizia Curţii Constituţionale este cea a hotărârilor judecătoreşti prin care se majorează indemnizaţia de încadrare, iar nu a recunoaşterii unor sporuri care, având caracter accesoriu, sunt acordate pe baza unor situaţii de fapt, fără aplicabilitate generală.

Din această ultimă perspectivă s-a observat că prin cererile de chemare în judecată reclamanţii au solicitat egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, prevalându-se de hotărâri judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 330/2009), şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006).

Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

A raţiona în sens contrar ar echivala cu încălcarea deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că instanţele de judecată nu au posibilitatea să refuze aplicarea dispoziţiilor unei legi pe motiv că acestea sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În situaţia în care cererile de chemare în judecată ar fi admise, aceasta ar echivala cu schimbarea modului de calcul al salariului reclamanţilor prin adăugarea unui spor aferent vechimii în funcţie, ceea ce echivalează cu o activitate de legiferare a instanţelor şi formarea unei lex tertia şi ar conduce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, cererile de chemare în judecată au fost admise, iar pârâţii au fost obligaţi la stabilirea şi plata drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad, treaptă sau gradaţie, prin includerea sporului pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul judiciar (sporul de fidelitate), rezultat din aplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brute lunare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţia profesională de asistent judiciar, începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanţilor.

Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut că, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, al dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum au fost interpretate cu efecte obligatorii prin deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, s-a născut dreptul reclamanţilor şi obligaţia corelativă a ordonatorilor de credite de egalizare a drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari prin includerea în acestea a sporului de fidelitate recunoscut unor colegi ai reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009.

Din această perspectivă s-a considerat ca fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că reglementările legale în materia salarizării asistenţilor judiciari nu includ şi sporul în discuţie, întrucât, în astfel de cauze, îndrituirea reclamanţilor la respectivul drept nu se analizează prin raportare la prevederile din Legea-cadru nr. 284/2010, ci în strânsă corelaţie cu Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (denumită în continuare Legea nr. 71/2015) şi actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost interpretate de instanţa de unificare şi de instanţa de contencios constituţional.

În plus, dreptul reclamanţilor încadraţi ca asistenţi judiciari de a beneficia de un spor de fidelitate nu trebuie legat de faptul că încadrarea lor se face în baza unui mandat cu termen, ci de perioada în care şi-au desfăşurat activitatea profesională în cadrul tribunalelor, raţiunea acordării sporului de fidelitate fiind aceea de a constitui o compensaţie financiară pentru stabilitatea în desfăşurarea unei activităţi într-un anumit loc de muncă.

De altfel, potrivit dispoziţiilor imperative conţinute de art. 5 alin. (1) din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

În contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să înlăture discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, au aceleaşi condiţii de studii şi vechime, este greu de susţinut şi mai mult decât discutabil, din perspectiva respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României, că eliminarea acestor discriminări ar fi avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi, şi nu toţi destinatarii actelor normative în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă sau gradaţie. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

În opinia titularului sesizării, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII – anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară vechimii de 5 ani, corespunzătoare duratei numirii în funcţia de asistent judiciar, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 304/2004.

În aplicarea dispoziţiilor art. 33 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 285/2010, a fost emis Ordinul nr. 42/77/2011.

Potrivit pct. I lit. B.a) din normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 42/77/2011, începând cu 1 ianuarie 2011, personalul din sistemul justiţiei se reîncadrează pe clasele de salarizare, pe funcţiile, gradele şi gradaţiile prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu funcţia, gradul/treapta profesional/profesională, vechimea avute de persoana respectivă la 31 decembrie 2010.

Normele metodologice anterior menţionate oferă şi exemple de reîncadrare a personalului din justiţie, iar la pct. I lit. B.a) pct. 5 este dat exemplul persoanei care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar şi care, începând cu 1 ianuarie 2011, se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport cu vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). S-a precizat că asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100.

Aşadar, vechimea maximă în funcţia de asistent judiciar, raportat la care se putea face reîncadrarea acestei categorii de personal, era cea aferentă tranşei de vechime în funcţie de la 3 la 5 ani, corespunzătoare judecătorilor cu grad de judecătorie.

Soluţia din Legea-cadru nr. 284/2010 era în deplină concordanţă cu prevederile art. 110 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani şi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu; b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.

Astfel, dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari au luat aprioric în considerare faptul că exercitarea funcţiei de asistent judiciar este esenţialmente temporară, aceştia fiind numiţi pe un mandat cu o durată limitată de 5 ani, şi că obţinerea unor noi mandate se înfăţişează doar ca o simplă vocaţie şi posibilitate, neputându-se vorbi despre un drept cert şi absolut în această privinţă.

De altfel, soluţia legislativă conţinută în Legea-cadru nr. 284/2010 a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017.

În privinţa acestui din urmă text există o jurisprudenţă recentă a instanţei de contencios constituţional, care poate fi preluată mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor corelative din Legea-cadru nr. 284/2010 şi în care s-a reţinut lipsa caracterului discriminatoriu al regulilor privind salarizarea asistenţilor judiciari şi faptul că acestea reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fondurile publice, ceea ce se înscrie în marja sa de apreciere, permisă de art. 16 din Constituţia României.

Analizând diferenţa de tratament juridic a asistenţilor judiciari în raport cu judecătorii, instanţa de contencios constituţional a considerat că aceasta este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ la înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce le revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 ani la 5 ani, ceea ce nu contravine principiului egalităţii, acest principiu neavând semnificaţia omogenităţii, de vreme ce situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun uneori un tratament diferenţiat. În acelaşi context Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, nu înseamnă uniformitate, astfel încât a constatat că soluţia legislativă în materia salarizării asistenţilor judiciari nu încalcă dispoziţiile constituţionale evocate prin raportare la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că aceste prevederi nu se opun competenţei legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare şi că protecţia acordată drepturilor salariale prin normele constituţionale şi convenţionale evocate se întinde în timp atât cât subzistă temeiul şi baza legală a acordării acestora. Totodată, Curtea a arătat că aceste dispoziţii nu au fost încălcate, de vreme ce ele nu garantează dreptul persoanei de a obţine pe viitor un anumit cuantum al salariului.

Instanţa de contencios constituţional a mai precizat şi că acceptarea criticilor autorilor excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea sa în legiuitor pozitiv.

Acestea fiind premisele, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi deciziile prin care instanţa supremă a soluţionat chestiunile de drept în discuţie nu îşi găseau incidenţa în astfel de cauze.

Raţionamentul şi soluţiile acestor decizii nu pot fi extinse în privinţa altor elemente ale sistemului de salarizare care, în cauzele ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, privesc stabilirea indemnizaţiilor asistenţilor judiciari prin aplicarea unui aşa-numit spor de fidelitate căruia îi dădeau expresie majorările prevăzute de art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, corespunzătoare tranşelor de vechime efectivă numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor.

Principiul egalităţii în faţa legii, căruia i se subsumează soluţia egalizării la nivel maxim a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care trebuie să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale.

Aşadar, comparaţia se face între persoanele aflate în aceeaşi categorie profesională, având aceeaşi vechime în funcţie sau în specialitate, astfel cum aceste vechimi au fost reglementate în Legea-cadru nr. 284/2010 (în vigoare la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016).

Pe această cale nu se poate ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative care nu este în litera şi spiritul legii.

Practic, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare instituit illo tempore prin lege.

În plus, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818-821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aceste considerente relevă, pe de o parte, că în aplicarea principiului egalizării indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim al acestora, comparaţia trebuie făcută prin raportare la personalul din aceeaşi categorie profesională şi tranşele de vechime în funcţie, astfel cum acestea au fost şi sunt prevăzute de lege pentru fiecare categorie, şi, pe de altă parte, că există o limită constituţională dată de respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece prin hotărârile pe care le pronunţă instanţele nu trebuie să înlocuiască ori să completeze dispoziţiile legale incidente.

Prin reductio ad absurdum, dacă s-ar admite opinia contrară, ar însemna că în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, pentru stabilirea nivelului maxim de salarizare la care este îndreptăţită o categorie profesională, este suficientă pronunţarea unui număr mic de hotărâri sau chiar a unei singure hotărâri de admitere, indiferent de aplicabilitatea în cauzele respective a noţiunii de nivel maxim avut în vedere prin deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi atunci nu se mai justifică nici mecanismul de unificare a practicii reprezentat de recursul în interesul legii, situaţie care nu poate fi acceptată. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Jurisprudenţa relevantă a instanţei supreme, în mecanismele procedurale de unificare a jurisprudenţei, este reflectată în următoarele decizii prin care s-au dat dezlegări de principiu unor probleme de drept referitoare la soluţia legislativă a egalizării salarizării la nivel maxim şi la destinatarii respectivelor norme juridice: – Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice; – Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „18. Ţinând cont de toate inechităţile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Aşa cum rezultă din nota de fundamentare şi din preambulul acestui act normativ, raţiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate» şi a «discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010». Astfel, prin art. 3 1 alin. (1), introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, s-a prevăzut că «[…] începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

În cuprinsul paragrafului 26 din aceeaşi decizie s-au reţinut următoarele: „Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut că: „73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.” VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII – Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei – anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie VIII.1.1. Regularitatea învestirii

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are calitate procesuală, în virtutea art. 514 din Codul de procedură civilă. VIII.1.2. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Din cuprinsul acestui text normativ rezultă cele patru condiţii legale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor ataşate se apreciază că sunt îndeplinite cerinţele formale de admisibilitate enunţate în precedent.

În legătură cu cea dintâi cerinţă enunţată este de menţionat aspectul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă indicarea unei reglementări susceptibile de interpretare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară în aplicarea ei.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) şi art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 3 1 alin. (1)-(1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în sensul de a se stabili dacă, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII – Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei – anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” – la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţiei.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate, privind dezlegarea diferită dată de instanţe asupra aceleiaşi probleme de drept, este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se reţine că instanţele naţionale au soluţionat diferit această problemă de drept.

Cu referire la cerinţa existenţei unor hotărâri definitive în dovedirea orientărilor jurisprudenţiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.

De asemenea, este îndeplinită şi cea din urmă condiţie de admisibilitate, actul de sesizare fiind însoţit de hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la problematica ce formează obiectul sesizării.

Pentru argumentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, instituite de prevederile art. 515 din Codul de pr