ÎCCJ, Decizia nr. 6/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.123/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna consilier juridic Linda Zenovia Timofan, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului ce formează obiectul Dosarului nr. 3.123/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctele de vedere ale procurorului general și Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului Avocatului Poporului.

Doamna consilier juridic Linda Zenovia Timofan apreciază că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii, în sensul că onorariile maximale ale executorilor judecătorești includ și taxa pe valoarea adăugată. În argumentarea opiniei sale susține că scopul stabilirii onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești constă în asigurarea predictibilității costurilor executării silite, inclusiv pentru debitorul executat silit. Or, acest scop poate fi atins numai dacă taxa pe valoarea adăugată este inclusă în onorariile maximale ale executorilor judecătorești. Mai arată că, pentru a se asigura respectarea principiului echității, este necesar ca debitorul să nu suporte cheltuieli de executare excesiv de oneroase.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii. În argumentarea opiniei sale susține că această orientare asigură predictibilitatea cheltuielilor de executare și un tratament juridic echitabil în procedura execuțională. Astfel, menționează că taxa pe valoarea adăugată se înfățișează ca un cost inerent acestei proceduri, în legătură cu care părțile trebuie informate prin actele normative care stabilesc limitele onorariilor executorilor judecătorești. Or, pentru a nu se depăși costurile previzibile din cadrul executării silite, onorariile maximale ale executorilor judecătorești trebuie să includă și taxa pe valoarea adăugată.

Nefiind întrebări pentru reprezentanții Avocatului Poporului și procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de Avocatul Poporului cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept referitoare la interpretarea și aplicarea neunitară a art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 125 din Codul fiscal din 2003 (actualul art. 265 din Codul fiscal), art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă și Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, cu modificările ulterioare. II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 188/2000) " Art. 39. - (1) Executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele: a) pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite; b) pentru creanțele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depășește 50.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; c) pentru creanțele în valoare de peste 80.000 lei, dar până la 100.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.900 lei plus un procent de până la 2% din suma care depășește 80.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; d) pentru creanțele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite."

Codul de procedură civilă " Art. 670. - (2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia."

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal din 2003) " Art. 125. - Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor prezentului titlu."

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal) " Art. 265. - Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor prezentului titlu."

Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.561/C/2012 (Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006) " Art. 1. - Se aprobă onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a menționat că în practica judiciară s-au conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept aflată în divergență.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că onorariile maximale prevăzute de lege pentru executorii judecătorești includ și taxa pe valoarea adăugată (TVA).

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că rațiunea stabilirii onorariilor maximale vizează cunoașterea de către beneficiarul serviciului prestat de către executorul judecătoresc a sumei de bani pe care trebuie să o achite. Ca atare, este necesar ca onorariul maximal să includă și TVA, în scopul de a asigura predictibilitatea acestuia, inclusiv pentru debitorul executat silit. S-a mai arătat că, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-214/18, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că TVA-ul aferent prestărilor de servicii furnizate de un executor judecătoresc în cadrul unei proceduri de executare silită este considerat ca fiind inclus în onorariul perceput de acesta conform legislației în vigoare. În plus, s-a susținut că Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 și Legea nr. 188/2000 nu cuprind vreo mențiune în sensul că onorariile maximale sunt fără TVA. În consecință, legiuitorul a avut în vedere onorariile maxime ce vor fi avansate de creditor și apoi suportate de debitor, fără a face vreo distincție din perspectiva acestei taxe.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive: deciziile civile nr. 279/A/2021 din 25 februarie 2021 și nr. 1.008/2021 din 25 august 2021 ale Tribunalului Cluj - Secția civilă; Încheierea nr. 497 din 9 iulie 2020 a Judecătoriei Bicaz (definitivă prin neapelare); Sentința civilă nr. 599/2021 din 29 aprilie 2021 a Judecătoriei Caransebeș (definitivă prin neapelare); Decizia civilă nr. 528/A/2019 din 14 iunie 2019 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă; Sentința civilă nr. 3.578 din 31 martie 2021 a Judecătoriei Iași (definitivă prin respingerea apelului); Sentința civilă nr. 8.772/2021 din 4 august 2021 a Judecătoriei Iași (definitivă prin neapelare); Decizia nr. 403/2021 din 23 februarie 2021 a Tribunalului Gorj - Secția I civilă; Sentința civilă nr. 3.518/2019 din 17 septembrie 2019 a Judecătoriei Slatina (definitivă prin respingerea apelului); Decizia civilă nr. 1.330 din 15 decembrie 2020 a Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă; Decizia civilă nr. 1.944A din 14 septembrie 2020 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă; Decizia civilă nr. 691 din 16 iunie 2021 a Tribunalului Galați - Secția I civilă.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că onorariile maximale prevăzute de lege pentru executorii judecătorești nu includ și TVA, această taxă adăugându-se ulterior.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că lipsa unei mențiuni în cuprinsul Legii nr. 188/2000 cu privire la TVA relevă că această taxă se adaugă la onorariile maximale cuvenite executorului judecătoresc. Astfel, limitarea onorariului nu a fost stabilită în scopul de a-l proteja pe debitorul executat silit de anumite abuzuri, ci pentru a face accesibilă procedura executării silite prin evitarea perceperii unor onorarii exagerate și, totodată, pentru a nu constitui un mijloc de îmbogățire nejustificată a executorului judecătoresc prin raportare la munca prestată. În plus, s-a arătat că TVA reprezintă un impozit indirect suportat de destinatarul final al serviciilor prestate, care nu intră în patrimoniul executorului judecătoresc.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive: Decizia civilă nr. 909/2019 din 19 decembrie 2019 a Tribunalului Sălaj - Secția civilă; deciziile nr. 1.120 din 18 decembrie 2019 și nr. 829 din 30 iunie 2021 ale Tribunalului Suceava - Secția a II-a civilă; Încheierea civilă nr. 333/2021 din 16 iunie 2021 a Judecătoriei Săliște (menținută în apel în privința dispoziției referitoare la onorariul executorului judecătoresc); Sentința civilă nr. 360 din 16 martie 2020 a Judecătoriei Huși (definitivă prin neapelare); Decizia civilă nr. 806A din 12 martie 2021 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă; Sentința civilă nr. 76/2021 din 12 ianuarie 2021 a Judecătoriei Cornetu (definitivă prin respingerea apelurilor). IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Pe rolul Curții Constituționale se află în stadiul de raport: Dosarul nr. 1.299D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000; Dosarul nr. 708D/2020, având ca obiect excepția de neconstituționalitate ce vizează inclusiv dispozițiile art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă; Dosarul nr. 1.358D/2020, având ca obiect excepția de neconstituționalitate ce vizează inclusiv dispozițiile art. 265 din Codul fiscal. Nu au fost identificate până în prezent decizii ale Curții Constituționale care să vizeze problema de drept supusă dezbaterii. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problema de drept ce constituie obiectul sesizării de față sau la aspectele esențiale deduse analizei în prezenta cauză. VI. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin Hotărârea din 10 aprilie 2019, pronunțată în Cauza C-214/18, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că dispozițiile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/43/UE a Consiliului din 22 iulie 2013 (Directiva 2006/112/CE), precum și principiile neutralității taxei pe valoarea adăugată (TVA) și proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei practici administrative a autorităților naționale competente, cum este cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia TVA-ul aferent prestărilor de servicii furnizate de un executor judecătoresc în cadrul unei proceduri de executare silită este considerat ca fiind inclus în onorariul perceput de acesta. VII. Opinia Avocatului Poporului

Autorul sesizării a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii, în sensul că onorariile maximale ale executorilor judecătorești includ și TVA.

Astfel, s-a arătat că scopul stabilirii onorariilor minimale și maximale îl constituie necesitatea asigurării predictibilității costurilor executării, inclusiv pentru debitorul executat silit.

Onorariul executorului judecătoresc este un drept subiectiv corespunzător muncii prestate de acesta, iar natura juridică a cuantumului minimal și maximal al onorariului său este stabilită în art. 39 din Legea nr. 188/2000 și în Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006.

Potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, pentru serviciile prestate, executorii judecătorești au dreptul la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Cuantumul onorariului executorului judecătoresc trebuie să fie în acord cu serviciile prestate de acesta și să aibă caracter rezonabil. Or, prin adăugarea taxei pe valoarea adăugată s-ar ajunge la depășirea pragurilor maximale prevăzute de lege pentru onorariul său.

S-a mai susținut că plata acestei taxe reprezintă o obligație fiscală ce îi revine executorului judecătoresc, care este ținut, în calitate de plătitor de TVA, să achite către bugetul de stat o anumită parte din câștigurile sale. Or, această obligație nu poate influența pragul maximal pe care onorariul său îl poate atinge.

Împrejurarea că suma achitată cu titlu de TVA nu profită executorului judecătoresc este irelevantă, câtă vreme limitele maximale ale onorariului său au rolul de a-l proteja pe debitor de suportarea unor cheltuieli de executare excesiv de oneroase și de a face accesibilă executarea silită tuturor persoanelor interesate de declanșarea acestei proceduri.

Prin urmare, s-a conchis că onorariile maximale ale executorului judecătoresc includ și TVA-ul aferent serviciilor prestate de acesta în cadrul procedurii de executare silită. VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii.

În argumentarea opiniei sale a menționat că această orientare asigură predictibilitatea cheltuielilor de executare și un tratament juridic echitabil în procedura execuțională.

În concret, a arătat că analiza dispozițiilor art. 647 alin. (1) și art. 670 alin. (1)-(2) din Codul de procedură civilă relevă că, deși creditorul trebuie să avanseze onorariul executorului judecătoresc cu ocazia declanșării executării silite, debitorul va suporta, în final, plata acestui onorariu, cu excepția cazului în care creditorul renunță la executare.

A subliniat că baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată o constituie onorariul cuvenit executorului judecătoresc, impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția taxei pe valoarea adăugată, precum și cheltuielile accesorii, astfel cum rezultă din conținutul art. 286 alin. (1) lit. a) și alin. (3) lit. a) și b) din Codul fiscal.

Prin raportare la dispozițiile legale evocate anterior s-a apreciat că executorul judecătoresc trebuie să evidențieze TVA-ul în încheierea de stabilire a onorariului său și că are obligația de a percepe această taxă de la beneficiarul serviciului și de a o vira organelor fiscale. În consecință, TVA-ul încasat nu rămâne în patrimoniul executorului judecătoresc.

Din perspectiva creditorului și debitorului, această taxă reprezintă un cost inerent procedurii execuționale, în legătură cu care părțile trebuie înștiințate prin actele normative care reglementează limitele onorariilor executorului judecătoresc.

S-a mai arătat că stabilirea condițiilor de acces la o procedură execuțională se circumscrie obligațiilor pozitive ce revin statelor în temeiul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or, pentru a nu se depăși costurile previzibile asupra cărora părțile din procedura execuțională au fost informate prin acte normative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, rațiunile care țin de respectarea acestei exigențe impun ca onorariile maximale să includă și TVA. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, a celor ale Ordinului ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 și a dispozițiilor art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, onorariile maximale ale executorului judecătoresc, astfel cum sunt stabilite de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și de Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, nu includ și taxa pe valoarea adăugată prevăzută de art. 265 din Codul fiscal (fostul art. 125 din Codul fiscal din 2003), aferentă serviciilor prestate de acesta în cadrul procedurii de executare silită. X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

De asemenea, art. 515 din același cod prevede că "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii". Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii și, prin urmare, analiza prezentei sesizări implică verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor formale și de fond prevăzute de textele de lege citate.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, art. 514 din Codul de procedură civilă indică limitativ cine poate să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului.

Cum cererea a fost formulată de Avocatul Poporului, care se regăsește printre titularii dreptului de sesizare prevăzuți de norma legală, această primă condiție este îndeplinită.

O altă cerință de admisibilitate a sesizării este de ordin formal și presupune dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii de sesizare.

Au fost depuse în sensul primei opinii douăsprezece hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, iar în sensul celei de-a doua opinii șapte hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, ce au fost enumerate și analizate la capitolul III în cadrul prezentei decizii.

Prin urmare, din această perspectivă, se constată că practica judiciară oglindită de hotărârile judecătorești atașate sesizării se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat și cuprinde soluții diferite pronunțate cu privire la problema de drept în discuție.

O ultimă cerință ce se impune a fi verificată în privința analizei admisibilității sesizării se referă la obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie, conform dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, să privească o problemă de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești.

Sub acest aspect, din analiza jurisprudenței anexate sesizării se constată că, în interpretarea și aplicarea art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, coroborat cu art. 125 din Codul fiscal din 2003 (actualul art. 265 din Codul fiscal), art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă și Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, există două opinii divergente în jurisprudența instanțelor naționale.

Astfel, prima opinie prezentată în cadrul sesizării este în sensul că onorariile maximale prevăzute de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și de Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 includ și TVA, iar cea de-a doua opinie este în sensul că onorariile maximale prevăzute de lege pentru executorii judecătorești nu includ și TVA, această taxă adăugându-se ulterior.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sesizarea este admisibilă, fiind întrunite condițiile de admisibilitate impuse de mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, care reclamă intervenția instanței supreme. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Dispozițiile ce fac obiectul prezentei sesizări, respectiv art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, vizează aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești.

Astfel, potrivit art. 39 din Legea nr. 188/2000, " (1) Executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele: a) pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite; b) pentru creanțele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depășește 50.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; c) pentru creanțele în valoare de peste 80.000 lei, dar până la 100.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.900 lei plus un procent de până la 2% din suma care depășește 80.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; d) pentru creanțele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite. (2) Ministrul justiției va stabili onorarii minimale și maximale pentru persoanele cu venituri sub salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, precum și posibilitatea achitării acestora în mai multe tranșe".

De asemenea, prin art. 1 din Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 au fost aprobate "onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești", ce au fost prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordin, iar la art. 2 din același ordin s-a stabilit că, "pentru persoanele cu venituri sub salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, onorariile minimale și maximale se stabilesc la jumătate din onorariile minimale, respectiv maximale, prevăzute în anexă (...)".

În anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 este reluată modalitatea de calcul al onorariilor maximale, astfel cum a fost prevăzută de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, prin raportare la un procent din valoarea creanței ce face obiectul executării silite, cu sau fără adăugarea unei sume fixe.

Onorariul executorului judecătoresc face parte, conform art. 670 alin. (3) pct. 2 din Codul de procedură civilă, din categoria cheltuielilor de executare, pe lângă taxele de timbru necesare declanșării executării silite, onorariul avocatului în faza de executare silită, onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului, cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită, cheltuielile de transport sau alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite.

Art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilește că "Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor".

Cu toate acestea, indiferent de persoana care avansează cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite, potrivit regulilor de mai sus, acestea sunt, conform art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, potrivit aceluiași text normativ, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia.

Art. 670 alin. (5) din Codul procedură civilă statuează că în cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepția onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 670 din Codul de procedură civilă rezultă că onorariul executorului judecătoresc reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat la solicitarea creditorului și care este în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel.

Calitatea executorului judecătoresc de prestator de servicii este confirmată și de art. 12 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea Congresului Extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 19/2010, cu modificările și completările ulterioare (Statutul U.N.E.J.), potrivit căruia profesia de executor judecătoresc este liberală și independentă.

În înțelesul art. 271 din Codul fiscal, se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, iar atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective. De asemenea, potrivit art. 268 din același act normativ, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, sunt operațiuni impozabile în România cele care, în sensul art. 270-272, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată.

Ca atare, executorul judecătoresc este o persoană impozabilă ce desfășoară o activitate economică, în înțelesul art. 269 alin. (1) din titlul VII intitulat Taxa pe valoarea adăugată al Codului fiscal (ce reia în integralitate dispozițiile art. 9 din Directiva 2006/112/CE), potrivit căruia "este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități", alin. (2) precizând că "În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor liberale sau asimilate acestora".

Pe cale de consecință, concluzia care se impune este că acesta datorează TVA în condițiile legii fiscale, noțiune definită de art. 265 din Codul fiscal ca fiind un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor titlului VII al aceluiași cod, intitulat Taxa pe valoarea adăugată.

În cadrul demersului de calificare a executorului judecătoresc ca persoană impozabilă TVA, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că trebuie făcută distincție între calitatea de prestator de servicii a executorului judecătoresc și exercitarea profesiei sale liberale care implică exercițiul autorității de stat.

În acest sens, prin Decizia nr. 8 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016, s-a reținut că: Din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorității statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârile judecătorești și în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competențelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică, respectiv că executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu.

De asemenea, prin Decizia nr. 16 din 15 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 11 mai 2021, s-a statuat că: legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulate de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită nu derivă din calitatea acestuia de parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu, ci din raportul juridic născut între executor și creditor, ca efect al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită concursul statului în realizarea și concretizarea titlului executoriu) de a acționa în numele și interesul creditorului, în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura execuțională.

Ca atare, deși activitatea executorului judecătoresc implică exercițiul autorității publice, acesta nu se poate confunda cu noțiunea de instituție publică, astfel cum această noțiune este definită de art. 269 alin. (5) din capitolul III al Codului fiscal privind persoanele impozabile, iar activitățile prestate nu se regăsesc printre operațiunile scutite de TVA menționate la art. 292-296 din Codul fiscal.

Cu privire la aspectele privind aplicarea taxei pe valoarea adăugată onorariilor executorilor judecătorești s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 10 aprilie 2019 în Cauza C-214/18, referitoare la interpretarea Directivei 2006/112/CE. La paragrafele 40 și 44-45, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, printre altele, că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2006/112, principiul sistemului comun privind TVA-ul constă în aplicarea asupra bunurilor și serviciilor, până la etapa de vânzare cu amănuntul, a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa, iar în conformitate cu articolul 193 din Directiva 2006/112, are obligația de a plăti TVA persoana impozabilă care efectuează prestări de servicii impozabile. Prin urmare, în cazul în care un executor judecătoresc efectuează o prestare de servicii precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care această prestare nu intră în domeniul de aplicare al scutirilor prevăzute de directiva menționată, este obligat la plata TVA-ului pentru această operațiune.

Spre deosebire de situația analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în care statul polonez avea o prevedere expresă în legislația națională potrivit căreia niciun cuantum de TVA nu poate fi adăugat la valoarea onorariilor percepute de executorul judecătoresc (paragrafele 38 și 48 din hotărârea anterior citată), în legislația națională nu există o prevedere expresă a legiuitorului din care să rezulte că onorariul executorului, inclusiv onorariul maximal prevăzut de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și de Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, include TVA. De asemenea, așa cum s-a arătat anterior, nu există o prevedere care dispune scutirea de TVA a prestărilor de servicii de către executorii judecătorești.

Trebuie precizat că, din contră, în sistemul de drept național există dispoziții care obligă executorul judecătoresc a se conforma regulilor fiscale. Cu titlu de exemplu, se observă că, potrivit art. 65 2 alin. (3) din capitolul V 1 intitulat Metodologia privind evidența financiar-contabilă a încasărilor din executarea silită în cadrul birourilor executorilor judecătorești al Statutului U.N.E.J., toate chitanțele și facturile utilizate de executorul judecătoresc vor fi emise în conformitate cu dispozițiile Codului fiscal, normelor de aplicare a acestuia și altor norme legale în vigoare, iar acestea vor fi emise în ordine succesivă cronologică, executorul judecătoresc având obligația să dețină evidența strictă a chitanțelor și a facturilor.

Ca atare, onorariul executorului judecătoresc, care reprezintă contravaloarea serviciului prestat la cererea creditorului, este supus regulilor de impozitare fiscală cuprinse în titlul VII al Codului fiscal, intitulat Taxa pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește stabilirea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugate datorate, rezultă din art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal că aceasta este constituită, pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, (...) din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni.

Aceste prevederi sunt în concordanță cu cele ale art. 73 și art. 78 lit. (a) din Directiva 2006/112/CE, care prevăd că baza de impozitare pentru o prestare de servicii include, cu excepția TVA-ului în sine, toate elementele care reprezintă contraprestația obținută sau care urmează să fie obținută de prestator pentru prestarea în cauză din partea cumpărătorului, a beneficiarului sau a unui terț și conduc la concluzia că onorariul executorului sau contravaloarea serviciului prestat de acesta reprezintă baza de impozitare în funcție de care se va colecta impozitul indirect în discuție.

Calificarea ca impozit indirect dată de art. 265 din Codul fiscal (fostul art. 125 din Codul fiscal din 2003) este importantă și delimitează TVA de impozitele directe, precum impozitul pe profit ori impozitul pe venit. În cazul acestui din urmă impozit, executorul judecătoresc, prin forma în care își exercită profesia, datorează un impozit, determinat procentual, din venitul net. În consecință, suma care corespunde acestui impozit - impozitul pe venit - este suportată direct de executorul judecătoresc, fiind inclusă, ca impozit direct, în onorariul perceput pentru activitățile corespunzătoare diferitelor atribuții exercitate în această calitate, inclusiv onorariul pentru efectuarea executării silite.

Prin definiție, TVA este o taxă pe consumul final, care se plătește eșalonat la data la care bunurile ajung la consumatorii finali în urma mai multor operațiuni, respectiv este o taxă proporțională care: a) se aplică la prețul de vânzare a bunurilor și serviciilor; b) este suportată, în cele din urmă, dar întotdeauna de către consumatorul final și este percepută în contul Ministerului Finanțelor de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, în etape succesive, și anume la fiecare operațiune din cadrul procesului de producție și distribuție dintr-un lanț de operațiuni executate asupra bunurilor sau serviciilor.

În condițiile în care creditorul, ca beneficiar al activității de executare silită definite ca activitate economică supusă impozitului indirect reprezentat de TVA, este obligat, odată cu onorariul de executare (ca onorariu care include impozitul pe venit datorat, ca impozit direct, de către executorul judecătoresc), să plătească executorului judecătoresc, ca organ colector al impozitului indirect, și suma care reprezintă TVA, plata acestei sume, ca plată accesorie celei a onorariului execuțional, devine, la rândul ei, o cheltuială de executare imputabilă debitorului, în conformitate cu art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Or, atât art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, cât și Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 folosesc noțiunea de onorariu maximal pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, care reprezintă baza de impozitare în funcție de care se calculează și căreia i se adaugă TVA-ul, și nu o altă construcție semantică care să impună concluzia că în aceasta ar fi incluse toate taxele și impozitele, inclusiv TVA.

Prin aplicarea regulilor de interpretare gramaticală, ținând seama de sintaxa și morfologia propoziției, de topica și semantica termenilor sau expresiilor utilizate, rezultă că textele normative anterior menționate ce fac obiectul interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă în mod exclusiv la stabilirea onorariilor executorilor judecătorești, respectiv a celor maximale, ce constituie contraprestația obținută, căreia urmează a i se adăuga taxa prevăzută de art. 265 din Codul fiscal pentru a se stabili suma finală ce urmează a fi suportată de debitor sau creditor, după caz.

În consecință, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului care să statueze că onorariile în discuție includ deja taxa respectivă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat să reducă baza impozabilă asupra căreia urmează a se aplica TVA, pentru a se încadra în limitele sumelor stabilite cu titlu de onorariu maximal.

Această concluzie nu vine în contradicție cu hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C 214/18, așa cum susțin unele instanțe care au îmbrățișat prima opinie din cele expuse în prezenta sesizare.

Contrar instanțelor care au considerat că prin această hotărâre s-ar fi statuat că TVA-ul aferent prestărilor de servicii furnizate de un executor judecătoresc în cadrul unei proceduri de executare silită este considerat ca fiind inclus în onorariul perceput de acesta conform legislației în vigoare, se constată că, la paragraful 47 din hotărârea anterior menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat în mod expres că Directiva 2006/112/CE nu conține nicio normă expresă privind aspectul dacă onorariile executorului judecătoresc trebuie să includă sau nu TVA-ul datorat. Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a tranșa această chestiune. Mai mult, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat la paragraful 50 din aceeași hotărâre modul în care, în funcție de dreptul intern al fiecărui stat membru, se calculează baza de impozitare a TVA-ului, în cazul în care există o prevedere expresă în sensul că onorariul stabilit de lege conține TVA.

Astfel, s-a arătat că interpretarea menționată este conformă cu principiul potrivit căruia TVA-ul este o taxă care trebuie să fie suportată de consumatorul final. Astfel, în măsura în care, în temeiul dreptului național, nu este posibil să se adauge la cuantumul onorariilor care urmează să fie percepute un supliment corespunzând TVA-ului datorat, a considera că acest cuantum include deja taxa respectivă echivalează cu faptul că baza de impozitare a TVA-ului care urmează să fie perceput de autoritățile fiscale nu va depăși contravaloarea efectiv plătită de consumatorul final și cu privire la care a fost calculat TVA-ul, care este suportat, în cele din urmă, de consumator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs, C-317/94, EU:C:1996:400, punctul 19, precum și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Tulică și Plavoșin, C-249/12 și C-250/12, EU:C:2013:722, punctele 34 și 35).

Ca atare, în cazul în care se stipulează prin lege că onorariul maximal conține TVA, baza de impozitare este o sumă mai mică, ce reprezintă contravaloarea prestației, iar legiuitorul ar trebui să prevadă în mod expres această situație derogatorie de la regulile fiscale.

În legislația actuală o asemenea prevedere legală nu este menționată în cadrul actelor normative supuse interpretării, ci, mai mult, a fost lansat în dezbatere publică un proiect de ordin pentru completarea Ordinului ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, în cadrul căruia după art. 3 se introduce un nou articol, art. 3 1 , cu următorul cuprins: "Onorariile prevăzute în anexa la prezentul ordin nu includ taxa pe valoarea adăugată. La onorariile menționate se adaugă taxa pe valoarea adăugată, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor legale în vigoare."

Până la completarea legislativă anterior menționată, se constată că legiuitorul, în ceea ce privește onorariile executorilor judecătorești, nu a specificat că acestea includ TVA, iar în lipsa unei stipulații exprese, prin aplicarea regulilor fiscale, inclusiv a art. 265 din Codul fiscal (fostul art. 125 din Codul fiscal din 2003), onorariul maxim prevăzut de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și de Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 constituie baza de impozitare la care se adaugă TVA, suma finală urmând a fi suportată de beneficiarul acestui serviciu, respectiv de debitor sau creditor, după caz, conform dispozițiilor art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește rațiunea instituirii onorariilor maximale, pentru asigurarea caracterului predictibil al acestor cheltuieli și evitarea unor eventuale abuzuri, care în final s-ar răsfrânge asupra debitorului, invocată de autorul sesizării de față și de o parte din instanțele de judecată, aceasta este asigurată deopotrivă și în cazul adoptării opiniei argumentate anterior. Protecția este asigurată de către stat prin instituirea unui plafon maxim al contravalorii serviciilor oferite de către executorii judecătorești, iar calcularea TVA la acest onorariu ca fiind baza impozabilă stabilită de regulile fiscale este o operațiune predictibilă ale cărei procedură și modalitate de stabilire sunt transparente și aplicabile tuturor situațiilor prevăzute de lege.

Fiind întrunite dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din același cod,