Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul ÎCCJ.

După prezentarea de către magistratul-asistent a referatului cauzei, preşedintele completului de judecată, constatând că nu sunt formulate chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii şi de pronunţare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 1 1 , art. 415 pct. 3, art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în sensul că, în cazul suspendării facultative dispuse atunci când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de trimitere preliminară, după pronunţarea hotărârii Curţii, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părţilor, astfel încât nu poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, atunci când partea interesată nu solicită repunerea pe rol în termen de şase luni de la soluţionarea cauzei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Hotărârea nr. 103 din 23 noiembrie 2021, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării, pe calea recursului în interesul legii, asupra următoarei probleme de drept: „Perimarea unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac în condiţiile art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul suspendării facultative dispuse de către instanţă în baza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de şase luni de la soluţionarea cauzei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, suntem în prezenţa unui caz de repunere a cauzei pe rol din oficiu sau nu?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Dispoziţiile care formează obiectul sesizării sunt cele ale art. 413 alin. (1) pct. 1 şi art. 416 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă): „Art. 413. – Suspendarea facultativă (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; […] Art. 416. – Cererile supuse perimării (1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.”

Pentru dezlegarea problemei de drept prezintă relevanţă şi următoarele dispoziţii procedurale: „Art. 411. – Suspendarea voluntară (1) Judecătorul va suspenda judecata: 1. când amândouă părţile o cer; 2. când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă. (2) Cererea de judecată în lipsă produce efecte numai la instanţa în faţa căreia a fost formulată. Art. 412. – Suspendarea de drept (1) Judecarea cauzelor se suspendă de drept: 1. prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora; 2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea tutorelui sau curatorului; 3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar; 4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator; 5. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului; 6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar; 7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană; 8. în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor. Art. 413. – Suspendarea facultativă (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; 1 1 . când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară; (text introdus prin art. I pct. 38 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, începând cu 21 decembrie 2018) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; 3. în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă. (3) Cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Art. 415. – Reluarea judecării procesului Judecata cauzei suspendate se reia: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor; 2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6; 3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; (text modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 310/2018, începând cu 21 decembrie 2018) 4. prin alte modalităţi prevăzute de lege. Art. 416. – Cererile supuse perimării (1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.” III. Principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în situaţia suspendării judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, suntem în prezenţa unui caz de reluare din oficiu a judecării cauzei. Instanţele care au îmbrăţişat această opinie au considerat că dacă într-o cauză similară celei în care s-a dispus sesizarea CJUE instanţa a apreciat că pentru soluţionarea litigiului îi este necesară interpretarea ce urmează să fie dată dreptului Uniunii Europene, ea este obligată să valorifice această interpretare şi să repună din oficiu cauza pe rol, după ce instanţa europeană s-a pronunţat, şi nu ar trebui să permită intervenţia vreunui impediment de ordin procedural care ar împiedica soluţionarea cauzei pe fond şi care ar putea fi evitat prin repunerea din oficiu a cauzei pe rol.

În consecinţă, în situaţia în care părţile nu au solicitat deja acest lucru, cauza va fi repusă pe rol din oficiu, în vederea soluţionării. Chiar dacă instanţa omite repunerea pe rol a cauzei, iar părţile nu au formulat o astfel de solicitare înăuntrul termenului de perimare de şase luni, nu va interveni perimarea cererii, deoarece art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că „Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul trebuia efectuat din oficiu”.

Hotărârile judecătoreşti definitive care susţin această orientare jurisprudenţială, anexate sesizării, sunt pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi şi Curtea de Apel Timişoara.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că suntem în prezenţa unui caz de suspendare facultativă a judecăţii, dintre cele reglementate de art. 413 din Codul de procedură civilă, iar în cazul tuturor acestor ipoteze judecata se reia doar la solicitarea expresă a părţii interesate, printr-o cerere de repunere pe rol adresată instanţei.

Instanţele care au îmbrăţişat această opinie au considerat că nu se justifică un tratament diferit din această perspectivă, între cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă şi celelalte cazuri de suspendare facultativă, reglementate de alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi text. Mai mult, nu există vreo diferenţiere de tratament procedural între dosarele în care suspendarea soluţionării cauzei până la pronunţarea de către CJUE a unei decizii preliminare a fost dispusă din oficiu şi cele în care suspendarea a fost dispusă la cererea uneia dintre părţi. În plus, nu suntem în prezenţa cazului de suspendare de drept reglementat de art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, deoarece, prin ipoteză, nu este vorba despre instanţa care a formulat cererea de pronunţare a hotărârii preliminare de către CJUE.

În consecinţă, nu există o obligaţie a instanţei de a repune cauza pe rol, astfel încât împlinirea termenului de perimare, care începe să curgă la momentul pronunţării de către CJUE a hotărârii preliminare, atrage perimarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac, pentru a sancţiona pasivitatea părţii.

Hotărârile judecătoreşti definitive care susţin această orientare jurisprudenţială, anexate sesizării, sunt pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Alba, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Specializat Cluj şi Tribunalul Sibiu. IV. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept, rezumându-se la prezentarea practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi la argumentarea importanţei dezlegării unitare a chestiunii în discuţie. Totodată, se argumentează că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, fiind făcută dovada soluţionării în mod diferit a problemei de drept, aşa cum rezultă din deciziile definitive care susţin orientările jurisprudenţiale prezentate la pct. III din prezenta decizie. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.151/C/5.699/III-5/2021 din 4 ianuarie 2022, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat opinia în sensul că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi art. 515 din Codul de procedură civilă, iar prima orientare de jurisprudenţă este în litera şi spiritul legii, concluzionând că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 1 1 , art. 415 pct. 3, art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în cazul suspendării facultative dispuse atunci când, într-o cauză similară, CJUE a fost sesizată cu o cerere de trimitere preliminară, după pronunţarea hotărârii Curţii, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părţilor, astfel încât nu poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac atunci când partea interesată nu solicită repunerea pe rol în termen de şase luni de la soluţionarea cauzei de către CJUE. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

În cauză, judecătorii-raportori au întocmit raportul, conform art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, motivând proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al cerinţei ca problema de drept să fi fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive şi sub aspectul obiectului sesizării.

Cerinţa vizând titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiile de conducere ale curţilor de apel se regăsesc printre titularii prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte obiectul recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, se constată că prin sesizare este supusă dezlegării problema de drept vizând interpretarea şi aplicarea diferită de către instanţe a dispoziţiilor expuse la pct. II din prezenta decizie.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive. În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare.

Faţă de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale.

Ca atare, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din acelaşi cod, luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti – se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. B. Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează, pe de o parte, dacă în urma suspendării judecăţii dispuse în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunţarea de către CJUE a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, neurmată de formularea de către partea interesată a unei cereri de reluare a judecăţii, înainte de împlinirea unui termen de 6 luni calculat de la data pronunţării hotărârii CJUE, se poate sau nu constata perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, iar pe de altă parte, dacă în această situaţie de suspendare facultativă a judecăţii instanţa este obligată să reia din oficiu judecata, după pronunţarea hotărârii CJUE, chiar dacă partea interesată nu a formulat, mai înainte de împlinirea termenului de perimare, o cerere de redeschidere a procesului.

Altfel spus, ceea ce trebuie să lămurească instanţa supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce o instanţă de judecată a apreciat că pentru a putea soluţiona cauza cu care a fost învestită are nevoie de dezlegarea pe care urmează să o dea CJUE într-o cerere de sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, la solicitarea făcută de o altă instanţă naţională (ori chiar de aceeaşi instanţă, însă într-o altă cauză) sau dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, dispunând în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă suspendarea judecăţii propriului dosar, aceasta are obligaţia, după pronunţarea hotărârii CJUE, să repună pricina pe rol din oficiu sau dacă reluarea judecării procesului va avea loc numai la solicitarea expresă a părţii interesate, iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă în interiorul termenului de 6 luni calculat de la data pronunţării hotărârii CJUE, va opera perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac.

Întrucât cele două chestiuni de drept sunt indisolubil legate una de alta, răspunsul la întrebarea referitoare la existenţa unui caz de repunere pe rol din oficiu, adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către titularul sesizării, va oferi, implicit, o clarificare şi cu privire la cealaltă problemă de drept, în legătură cu îndeplinirea condiţiilor referitoare la perimare.

Suspendarea judecăţii, care are sediul materiei în dispoziţiile art. 411-413 din Codul de procedură civilă, constituie o piedică temporară în activitatea de judecată şi presupune oprirea vremelnică a cursului judecăţii din cauza unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea procesului (suspendare voluntară), sau independente de voinţa părţilor, fie atunci când acestea sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la proces, fie atunci când suspendarea este impusă de norme ce ţin de buna administrare a justiţiei (suspendare legală, care include atât suspendarea de drept, cât şi pe cea facultativă).

Suspendarea facultativă, după cum îi arată şi numele, este lăsată la aprecierea judecătorului, raţiunea reglementării constând în dorinţa legiuitorului de a preîntâmpina pronunţarea fie a unor hotărâri contradictorii, fie a unor hotărâri greşite, prin comparaţie cu anumite constatări reţinute în cadrul altor proceduri judiciare. Chiar dacă aceste cazuri de suspendare sunt lăsate la aprecierea instanţei, pentru a se preveni eventualele tergiversări nejustificate, măsura poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti definitive anexate cererii de sesizare se poate constata că majoritatea instanţelor, atunci când au dispus suspendarea judecăţii până la data pronunţării unei hotărâri CJUE la solicitarea unei alte instanţe – naţionale sau dintr-un alt stat membru UE – în vederea interpretării unei norme europene, pe calea cererii prejudiciale întemeiate pe dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), s-au prevalat de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă (fiind identificată o singură hotărâre în care nu a fost indicat un caz concret de suspendare facultativă, ci doar textul general – art. 413 -, însă şi în această situaţie se poate deduce că judecătorul a avut în vedere tot primul caz de suspendare facultativă, de vreme ce măsura a fost dispusă „până la pronunţarea de către CJUE în cauza V SRL”).

Este indiscutabil că acest temei de suspendare facultativă a judecăţii are în vedere existenţa unor „chestiuni prejudiciale”, a căror soluţionare ar putea avea o influenţă determinantă asupra rezolvării cauzei. Situaţia premisă este aceea a existenţei în paralel a unui alt litigiu, de a cărui soluţionare depinde existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil (lato sensu), raţiunea pentru care a fost instituită posibilitatea suspendării constând în evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar genera o anomalie a raporturilor juridice dintre părţile aflate în proces.

Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui caz de suspendare facultativă, instanţa în faţa căreia se solicită aplicarea acestei măsuri este îndreptăţită să aprecieze dacă se impune sau nu suspendarea judecăţii, respectiv dacă rezultă fără echivoc că cererea a cărei suspendare se solicită se află într-un raport de interdependenţă cu cererea care formează obiectul altui proces, iar dreptul dedus judecăţii va influenţa în mod hotărâtor soluţionarea litigiului care se impune a fi temporizat.

Se poate constata că, până la apariţia Legii nr. 310/2018, în Codul de procedură civilă nu a existat niciun caz de suspendare facultativă a judecăţii care să privească soluţionarea de către Curtea de la Luxemburg a unei cereri formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din TFUE.

Potrivit acestui text, CJUE este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune, însă dacă o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare conferă instanţelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări CJUE cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora fiind judecătorul naţional.

În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru obligaţia de sesizare cu chestiunea prejudicială în conformitate cu art. 267 din TFUE, se naşte întrebarea dacă instanţa naţională poate să omită sesizarea Curţii atunci când instanţa europeană are deja pe rol o cauză în care urmează să se pronunţe cu privire la aceeaşi problemă de drept unional, în condiţiile în care, din acest punct de vedere, textul nu prevede nicio excepţie. 39. Ţinând cont de aspectele particulare ale litigiului, ca regulă nu s-ar justifica o nouă sesizare pentru că, dacă CJUE ar fi sesizată a doua oară în aceeaşi chestiune, s-ar ajunge la situaţia ca instanţa europeană să fie solicitată în mod redundant, fără a se obţine un rezultat suplimentar. Realizarea obiectivului vizat de art. 267 din TFUE este deja asigurată prin soluţionarea cauzei pendinte la CJUE, ceea ce justifică pe deplin evitarea suprasolicitării acesteia. Tocmai de aceea, în cazul în care o instanţă naţională apreciază că interpretarea unei norme de drept unional îi este necesară pentru soluţionarea litigiului, dar că economia procesului nu impune sesizarea CJUE, întrucât instanţa europeană are deja pe rol o astfel de chestiune, poate dispune suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii preliminare a CJUE. De altfel, în multe dintre dosarele în care au fost pronunţate decizii care au conturat prima orientare jurisprudenţială, măsura suspendării a fost dispusă de către instanţă din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, la alin. (1) al art. 413, după pct. 1 a fost introdus pct. 1 1 , ce reglementează un nou caz de suspendare facultativă a judecăţii, având următorul cuprins: „11. când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară”, iar pct. 3 al art. 415, ce reglementează reluarea judecăţii procesului, a fost modificat după cum urmează: „3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

Cu toate acestea, legislatorul nu a oferit un răspuns clar problemei de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă, pentru că, deşi a introdus un nou caz de suspendare facultativă a judecăţii, care vizează situaţia în care CJUE a fost sesizată, într-o cauză similară, fie de o altă instanţă naţională (ori chiar de aceeaşi instanţă, însă într-o altă cauză), fie de o instanţă a unui alt stat membru, cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cuprinsul art. 415 din Codul de procedură civilă, atunci când a modificat cazul de reluare din oficiu a judecăţii de la pct. 3, nu a reglementat expres, în afara ipotezei în care sesizarea CJUE a fost făcută de chiar instanţa care mai apoi a suspendat de drept judecata (în temeiul pct. 7 al alin. (1) al art. 412 din Codul de procedură civilă), decât cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, care sunt legate de pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, în situaţia în care un complet de judecată dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar alte completuri de judecată, în cauze similare pendinte, suspendă judecata acestora până la soluţionarea sesizării iniţiale, reluarea judecăţii în procesele suspendate pe acest temei trebuie să aibă loc din oficiu.

Aceleaşi raţiuni determină concluzia că şi în cazul dosarelor suspendate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunţarea hotărârii CJUE, care a fost sesizată de o altă instanţă, se impune aceeaşi soluţie, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, întrucât ne aflăm tot în prezenţa unei suspendări facultative cauzate de o chestiune prejudicială, respectiv de soluţia pe care instanţa europeană urmează să o pronunţe cu privire la interpretarea sau validitatea dispoziţiilor de drept unional în privinţa cărora a fost sesizată prin procedura întrebării preliminare. Ca urmare, în condiţiile în care la momentul suspendării judecăţii s-a constatat existenţa unei similarităţi cu cauza pendinte pe rolul CJUE, în sensul că sunt incidente aceleaşi dispoziţii de drept al Uniunii cu privire la interpretarea sau validitatea cărora a fost sesizată anterior Curtea Europeană prin procedura reglementată de art. 267 din TFUE, după pronunţarea hotărârii CJUE, instanţa trebuie să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol pentru continuarea judecăţii, urmând ca judecătorul să aprecieze în ce măsură dezlegările instanţei europene se impun în propriul dosar.

Aceasta, chiar în pofida faptului că nu suntem în prezenţa unei suspendări facultative clasice, justificate de existenţa unei situaţii în care „dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”, instanţele apelând la analogia legii, în sensul că au asimilat o cerere de sesizare în vederea pronunţării hotărârii preliminare, aflată pe rolul CJUE, unei „judecăţi”, în înţelesul avut în vedere de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendând judecata pricinii lor pe acest temei în considerarea necesităţii interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei europene şi a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii de la Luxemburg, scopul avut în vedere fiind, indiscutabil, evitarea pronunţării unor soluţii în contradicţie cu normele europene.

Tocmai de aceea nu prezintă relevanţă susţinerile legate de împrejurarea că suspendarea cauzei nu este decât o sistare temporară a judecăţii, în raport cu motivele care au determinat-o, legea stabilind modalităţile concrete pentru redeschiderea procesului, în cadrul cărora regula este aceea că judecata se reia la momentul dispariţiei cauzei care a condus la suspendarea pricinii, precum şi faptul că, dată fiind prevalenţa principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, încetarea cauzei de suspendare facultativă trebuie semnalată instanţei printr-o cerere formulată de partea interesată.

Un alt argument în sensul deja evocat îl constituie faptul că părţile din litigiul în care s-a dispus măsura suspendării nu sunt părţi şi în litigiul în care s-a dispus sesizarea CJUE, ceea ce poate să reprezinte un veritabil impediment pentru acestea, fiind posibil ca părţile din dosarul suspendat să nu afle în timp util că instanţa europeană s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost sesizată, iar dacă s-ar considera că reluarea judecăţii se va face numai la solicitarea expresă a părţii interesate, se poate ajunge, implicit, la sancţionarea acestora, deşi măsura suspendării nu a fost dispusă din iniţiativa lor, ci a instanţei înseşi, în contextul în care judecătorul cauzei a considerat că pronunţarea unei hotărâri prealabile de către CJUE îi este necesară pentru justa şi legala soluţionare a dosarului cu care a fost învestit.

Prin urmare, deşi motivul de suspendare facultativă bazat pe existenţa unei cauze pendinte pe rolul CJUE nu era prevăzut expres de niciunul dintre textele care reglementau acest incident procedural anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018, în condiţiile în care normele care reglementează suspendarea facultativă sunt unele dispozitive, instanţa de judecată fiind chemată să decidă cu privire la oportunitatea aplicării lor, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ţinând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunţate de CJUE şi pentru preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri naţionale contrare normelor europene, odată ce instanţa naţională, luând în considerare ansamblul circumstanţelor cauzei, a decis că se impune aşteptarea hotărârii instanţei europene, tot ea trebuie să dispună continuarea judecăţii, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni prejudiciale.

Având acest răspuns la cererea adresată instanţei supreme de către titularul sesizării, respectiv că instanţa de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunţarea hotărârii de către CJUE, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, este evidentă şi dezlegarea celeilalte chestiuni de drept, şi anume faptul că într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

După cum în mod constant s-a arătat în literatura de specialitate, perimarea reprezintă acea sancţiune care se impune a fi aplicată în cazurile în care nu se respectă cerinţa continuităţii între actele de procedură, având ca efect stingerea procesului civil în faza în care acesta se găseşte (judecată sau executare silită), din cauza rămânerii în nelucrare din vina părţii, un anumit timp prevăzut de lege.

Fiind o sancţiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare a instanţei din pricina conduitei procesuale neglijente şi lipsite de stăruinţă a părţii care a învestit instanţa, ea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea respectivă se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică şi nescuzabilă. Altfel spus, o asemenea împrejurare – o pasivitate neîndoielnică şi nescuzabilă a părţii, o lipsă de stăruinţă fundamentată pe neglijenţă şi delăsare, care să fie considerate motive imputabile părţii – trebuie să fie identificată în mod incontestabil.

Evident, în situaţia analizată, această ipoteză nu se regăseşte, în condiţiile în care repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanţă, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind aşadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistenţa cazului de suspendare îi este uşor de urmărit.

Or, perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată, din cuprinsul primului alineat al art. 416 din Codul de procedură civilă rezultând fără echivoc că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt cele două elemente esenţiale care definesc perimarea ca pe o sancţiune procedurală, dar şi ca o prezumţie de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancţiune a neglijenţei părţii, cât şi caracterul unei prezumţii de desistare tacită, niciunul dintre acestea neregăsindu-se în ipoteza analizată.

Dimpotrivă, în cazul suspendării facultative clasice instanţa nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces, care priveşte raporturi juridice între aceleaşi părţi litigante, acestea din urmă fiind datoare să ţină sub observaţie respectivul proces şi să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancţiunea intervenirii perimării cererii lor.

Faţă de cele arătate, în considerarea faptului că perimarea presupune o prezumţie de desistare, de abandonare a judecăţii, deoarece pricina a rămas în nelucrare o anumită perioadă de timp, fiind în acelaşi timp şi o sancţiune aplicabilă părţii delăsătoare, ea nu poate interveni decât în acele situaţii în care se constată că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al dezinteresului manifest al părţii care a declanşat respectivul proces. Per a contrario, dacă părţii în cauză nu i se poate imputa vreo culpă în nesoluţionarea pricinii, în sensul că nu a îndeplinit un anumit act de procedură în condiţiile stipulate de lege, sancţiunea perimării nu poate să opereze. Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna şi în mod necesar culpa părţii, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligaţiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecăţii.

Având în vedere prevederile art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată”, este în afară de orice dubiu că nu pot să constituie cauze de perimare, deci o atare sancţiune nu va opera, situaţiile în care fie actul de procedură trebuia să fie efectuat din oficiu, fie, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea sa nu a ajuns la instanţa competentă sau, deşi a ajuns, nu i se poate stabili termen pentru judecată.

Prima ipoteză, care prezintă relevanţă în soluţionarea sesizării de faţă, vizează situaţia în care dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, fără ca partea să aibă vreo vină, întrucât cea care trebuia să efectueze actul de procedură era însăşi instanţa de judecată. Or, în ipoteza analizată, în care suspendarea facultativă a judecăţii a fost dispusă de instanţă, în scopul de a-i facilita soluţionarea dosarului, procedura hotărârii prealabile nefiind edictată în sprijinul părţilor, ci pentru interpretarea unui anumit text de lege, este evident că după pronunţarea de către CJUE a hotărârii preliminare în cererea de sesizare formulată în temeiul art. 267 din TFUE reluarea cursului judecăţii trebuie să se dispună ex officio, în aceleaşi condiţii în care, după pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa care a suspendat facultativ judecata în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă (în dosarele în care învestirea instanţei s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018) este obligată, în raport cu prevederile art. 415 pct. 3 din acelaşi cod, să dispună reluarea judecării procesului tot din oficiu.

În consecinţă, în situaţia expusă este incident un caz de reluare a judecăţii cauzei suspendate din oficiu, iar sancţiunea perimării, chiar şi în ipoteza împlinirii unui termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii CJUE, nu poate interveni.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din acelaşi cod,